Teologie la purtător (1) – Nemurirea sufletului

Anthony A. Hoekema nu este unul dintre teologii mei favoriți, în special din pricina unor accente puternic calviniste ale teologiei sale. Totuși, atunci când le zice bine, merită ascultat cu urechile ciulite și mintea cât o baniță. Iar atunci când vorbește despre nemurire … trebuie să recunosc că le zice ca la Carte.

Nemurirea sufletului este un fel de cui al lui Pepelea bătut de păgânismul elen în teologia creștină, unul pe care însă l-au scos cu fermitate, încă din fragede începuturi, un Iustin Martirul ( Sufletul ia parte la viață, din moment ce Dumnezeu dorește ca el să trăiască. Astfel, el nu va lua parte nici măcar [la viață] dacă Dumnezeu nu dorește ca el să trăiască. Căci a trăi nu este atributul sufletului, ci al lui Dumnezeu – Dialoguri VI, sublinierea mea.) și alții care i-au urmat linia de gândire.

Dr. Alexandros Kalomiros, un teolog ortodox laic grec din zilele noastre, recunoaște povara conceptului grec despre nemurire a sufletului în gândirea creștină, ca să afirme apoi cât se poate de limpede: „Izvorul nemuririi noastre este Învierea lui Hristos. […] Nu există alt izvor al nemuririi în afară de Înviere, întrucât nu există o a doua natură [una nemuritoare prin natura ei, nota mea] în om.”.

Radical cum îl știm, Oscar Cullman ne-a provocat chiar la o alegere: ori nemurirea sufletului, ori învierea morților. Nu se poate, zice el, să le crezi pe amândouă în același timp. Sunt de acord cu această afirmație, dar numai în contextul punerii în balanță a conceptului grec cu speranța creștină a învierii morților.

îl văd pe dr. Alexa Popovici căzând în capcana agățării teologiei sale despre suflet în același cui dogmatic amintit mai sus (vezi broșurica sa intitulată “Nemurirea sufletului”, unde ne prezintă chiar și argumente filozofice în sprijinul doctrinei discutate). Tocmai de aceea revin la Hoekema, invitându-vă să citiți dintr-o carte pe care numai dacă nu ați vrut nu ați achiziționat-o, Biblia și viitorul, apărută la noi prin SMR în 1993.

Capitolul 8 (pg.87-92), intitulat chiar astfel, Nemurirea, merită citit cu voce tare de către fiecare creștin. Avem cu toții nevoie, măcar ocazional, de o curățire a minții noastre de balastul inutil al unor concepții insuficient aprofundate, ridicate la statut de crez ortodox doar pentru că ni-i lene să mai punem întrebări.

Un scurt citat, sugestiv:

Scripturile nu ne învață despre o existență continuă a sufletului, în virtutea caracterului lui inerent indestructibil – unul dintre argumentele filozofice de bază prin care se susține nemurirea sufletului. Nu trebuie să uităm că acest argument este legat de o concepție specific metafizică despre om. În filozofia lui Platon, de exemplu, sufletul este considerat indestructibil pentru că el face parte dintr-o realitate metafizică superioară celei din care face parte trupul; el este considerat o substanță necreată, eternă, și de aceea, divină. Dar Scripturile nu ne prezintă o asemenea concepție despre suflet. Deoarece, conform Scripturilor, omul a fost creat de Dumnezeu și continuă să fie dependent de Dumnezeu în existența lui, nu putem afirma că există o calitate inerentă în om sau într-un aspect al acestuia, care să-l facă indestructibil.”

Acum, pentru că ați fost foarte cuminți, vă mai dau unul (apoi … fuguța la carte, ce credeați?):

“… acest concept al nemuririi sufletului nu este o doctrină specific creștină. Dimpotrivă, ceea ce este central în escatologia lui biblică este doctrina învierii trupului. (sublinierea mea)

Să ȋnviați bine!

Andrei Pleşu și al său (neproductiv) idealism politic

Mi-i drag Andrei Pleşu. Ȋmi place stilul său de exprimare, atȃt ȋn viu grai, cȃt mai ales ȋn scris. Este un om cu idei interesante, provocatoare, sănătoase pentru minte şi, lucru pe care ȋl apreciez ȋn mod special la domnia sa, cu o aplecare constantă, cel mai adesea pertinentă şi cu bună măsură, asupra problemelor cetăţii.

Cu toate astea, un anume idealism romantic ȋl prinde şi pe el ȋn capcana unei  tȃnjiri nefolositoare după cai verzi pe pereţi:

Mai ştim cum arată normalitatea în materie de luptă politică? Să facem un efort de imaginaţie. Iată, de pildă, cum ar putea suna discursul opoziţiei: ”Puterea a greşit cînd a adoptat legea X”, sau: ”Puterea a aplicat defectuos legea X”, sau: ”Sub actuala guvernare, preţurile au crescut cu Y la sută, şomajul cu Z la sută, iar puterea de cumpărare a scăzut cu atît la sută”.

Sau: ”Cutare miniştri din spectrul guvernamental s-au făcut vinovaţi de corupţie”. Sau: ”În cutare dezbatere de politică externă, poziţia României a fost contra-productivă”. Dar şi: ”În domeniul B, acţiunea guvernului s-a dovedit utilă, drept care, dacă vom cîştiga alegerile, vom continua pe aceeaşi linie”.

(Sursa AdevărulLupta politică la noi)

Nu vreau să zic – departe de mine! – că nu e sunt necesare astfel de lucruri, că n-ar fi bine ca ȋn campania electorală (şi nu numai) să fie dezbătute idei, nu să asistăm la ping-pong cu acuze şi invective. Dar cred că dl. Pleşu, ȋmpreună cu cei ce ȋi dau dreptate necondiţionată ȋn cele scrise ȋn acest articol, pierd din vedere un factor motivaţional care nu ţine atȃt de ură, cȃt de un spirit justiţiar intim fiinţei fiecăruia dintre noi: atunci cȃnd un om nu are să pună pe masa familiei sale o pȃine, fix ȋn cot ȋl doare de cei ce “au aplicat defectuos legea X”, dar va ȋi taxa cu o justificată asprime pe cei ce s-au descurcat prin metode ilicite ca să aşeze pe mesele lor nu o pȃine, ci ditamai vagonul ȋntreg de bunătăţuri.

Mi se pare nedrept să-i privim pe toţi alegătorii care i-au umilit pe alde Udrea, Videanu, Blaga, Ungureanu, Neamţu (care ȋi este prenumele astăzi?), ca fiind mȃnaţi ȋn opţiunea lor pentru USL de o ură sadea la adresa regimului Băsescu, cel care nu şi-a asumat ȋncă pȃnă acum eşecul transpunerii ȋn realitatea de toate zilele, ȋn Telorman, ȋn Oltenia, ȋn Moldova dar şi ȋn anemicul nostru Ardeal (că Banatul nu mai e fruncea de mult), acelui vis care i-a adus pe cei mai mulţi dintre aceştia pe cai mari: “Să trăiţi bine!”.

Cea mai eficientă campanie electorală ȋmpotriva ARD nu a fost “manipularea” invocată de Blaga, ci manipularea stomacelor goale, a bolilor pentru care nu s-au mai găsit nici doctori, nici medicamente şi a veniturilor tot mai de mizerie acordate celor ȋn vȃrstă după o viață de muncă. Cu asta nu au luptat cei de la PDL: acestea au fost “afişele” care i-au ȋnvins ȋn alegerile din 9 decembrie.

Ȋn aceste condiţii, democraţia curge pe făgaşuri trasate de nevoi triviale, elementare: pită pe masă, țoale de toate zilele, leacuri pentru boli, lemne pentru iarnă. Sunt convins că cei mai mulți dintre votanții de pe 9 decembrie nu au văzut în viața lor o tabletă și habar nu au ce înseamnă aia „feisbuc”.

Ȋn acest caz, n-o fi chibzuiala la care face referire dl. Pleşu ȋn finalul articolului său una de calitate, dar nu cred că i se poate contesta mireasma ei democratică.

Aşteptaţi numai să nu trăim bine ȋntr-o ţară ȋn care USL are toate hăţurile ȋn mȃnă! Pariu că vor zbura şi ei, cu tot cu apucăturile lor prost-educate, ȋn disgraţiile conștiincioșilor teleormăneni?