Euforia fundamentalistă şi spiritul evanghelismului (4)

Continuare de AICI.

Evanghelismul

Termenul “evanghelic” este ȋn Romȃnia un confortabil substitut pentru “pocăit”, “neoprotestant” sau pentru extrem de incisivul “sectant”. Are chiar o nuanţă academică. Despre “neoprotestant” vă spun doar că este un hibrid specific Răsăritului (semnificaţia lui ȋn Occident este cu totul alta, bate ȋnspre liberalismul teologic) şi că, ȋn principiu, el desemnează acele culte creştine care nu sunt parte a reformei magisteriale (aici sunt, de regulă, și bisericile care nu s-au lepădat – cel puţin nu ȋn totalitate – de o perspectivă sacramentală şi liturgică a actelor de cult, bisericile lutherane şi reformate fiind un exemplu ȋn acest sens). Pentru o documentare mai detaliată, chiar dacă nu neapărat lămuritoare, asupra termenului “neoprotestant” vă recomand articolul lui Otniel Vereş de pe oglinda.net, Protestanţi sau neoprotestanţi? That’s the question!

Revenind la definirea termenului evanghelism, ce altă carte mai bună ar fi fost ca punct de plecare ȋn discuţia noastră decȃt Ortodoxie şi evanghelism scoasă de către Editura Adoramus?

Hm, să nu ne grăbim. Trecȃnd peste faptul că ȋn limba engleză este folosit cuvȃntul „evangelicalism” , unul care nu modifică prea multe din datele problemei, observăm cȃteva aspecte menite să complice ȋnţelegerea noastră asupra conceptului:

1. Michael Horton, reprezentant al poziţiei evanghelice ȋn carte, este un teolog reformat. De pe această poziţie el nu se va simţi dator să apere perspectivele ceva mai „evanghelice” ȋn sensul pe care termenul ȋl are pentru ceilalţi evanghelici reprezentaţi ȋn carte, ȋn special pentru George Hancock-Stefan, care este baptist.

2. Ortodocşii care participă la dezbatere nu sunt nici ei siguri asupra „evanghelismului” pe care ȋl iau ȋn discuţie: Bradley Nassif foloseşte o definiţie clasică a evanghelismului, cea a lui David Bebbington (voi reveni asupra ei), ȋn timp ce Vladimir Berzonsky va adresa un evanghelism oarecum excentric, plasat mai degrabă ȋn tradiţia anabaptistă a unor mişcări religioase de care sunt convins că majoritatea baptiştilor cu scaun la cap nu sunt tare mȃndri. Pentru ca tacȃmul să fie complet, Edward Rommen revine ȋn eseul său la ramura magisterială a protestantismului (ȋndeosebi reformat), ca principal reprezentant al evanghelismului de pus faţă ȋn faţă cu ortodoxia.

3. Ȋn introducerea cărţii, James Stamoolis ne oferă la ȋntrebarea „Cine sunt evanghelicii?” nu mai puţin de patru direcţii de abordare. Ţineţi-vă bine, primul este, de departe, cel mai interesant:

a. O mişcare apărută la ȋnceputul secolului XX ca reacţie ȋmpotriva liberalismului teologic. (Este de fapt, punctul de plecare al fundamentalismului evanghelic, aşa cum este recunoscut de majoritatea istoricilor şi sociologilor, nota mea)  Cu cuvintele sale: „Evanghelicii s-au ridicat din acel fundamentalism după cel de-al II-lea Război Mondial. Aveau aceleaşi convingeri teologice, dar cu o conştiinţă socială.” (pag.17)

b. Termen care adresează ceea ce a ȋnceput prin secolul al VIII-lea – aşa zice cartea, dar cred că e o greşeală de tipar şi ar trebui să fie „al XVIII-lea” – prin valul de treziri şi ȋnnoiri spirituale caracterizate de convertiri, unele care trebuiau confirmate apoi de dezvoltarea unui caracter creştin ȋn cei ȋntorşi la Domnul.

c. Ceea ce ȋnţelegem prin „biserici reformate protestante” ȋncepȃnd din secolul al XVI-lea (pe această uşă intră Horton, de pildă, ȋn tabăra evanghelică).

d. Orice mişcare religioasă caracterizată de „proclamarea lucrării lui Dumnezeu ȋn Isus Cristos din Noul Testament, „Vestea Bună” a posibilităţii reconcilierii cu Dumnezeu” (pag. 19)

Aşadar, Ortodoxie şi evanghelism pune doar cărţile pe masă: este sarcina noastră să ne ȋnţelegem rosturile şi identitatea ȋn acest peisaj destul de complex.

Ȋn ce mă priveşte, dacă e să ȋmi găsesc o poziţie proprie ȋn acest tablou, ea este mai apropiată de ideea punctului d. Am mai scris despre identitatea mea evanghelică (AICI) şi nu mai revin asupra acestu lucru. Ȋn cele ce urmează nu voi vorbi despre „evanghelismul meu”, ar impieta sensului ȋntregului serial: subiectul acestui serial este fundamentalismul evanghelic, cu principalele sale ȋnsuşiri, şi este bine să rȃmȃnă aşa pȃnă la „rezolvarea” problemei.

Probabil că pentru cei mai mulţi dintre noi o bună definiţie de lucru a evanghelismului trebuie să facă apel la modelul lui Bebbington, folosit şi de Mark Knoll ȋn lucrările sale (ȋntre care The Scandal of the Evangelical Mind este musai de citit). Modelul lui David Bebbington, propus ȋn 1989, defineşte evanghelismul ȋn patru puncte esenţiale:

1. biblicism (sau biblicentrism) – centralitatea Scripturii ca suport pentru adevăr

2. crucicentrism – centralitatea Crucii ȋn planul de mȃntuire al lui Dumnezeu

3. conversionism – necesitatea ca orice credincios să mărturisească un moment al convertirii sale

4. activism – o perspectivă pro-activă asupra evanghelizării

Ȋn linii mari, asta voi adresa şi eu ȋn continuare prin “evanghelic”, când va fi nevoie; socot că este o definiţie suficient de limpede şi nu are rost să mă apuc de reinventarea roţii. Rămȃne pentru mine o temă de casă – ȋntr-un alt context, ȋn altă serie poate – să vă povestesc şi despre ce ȋnţeleg eu prin identitatea mea evanghelică.

Pȃnă atunci, vă las să rumegaţi la cele de mai sus …

(va urma)