Cine-pastilă (12) – Life of Pi

Cine-pastilă (12) – Life of Pi

Mistica cinematografică a zilelor noastre a mai ieșit la interval cu o producție corectă ideologic prin această ciudată istorie a unui individ cu numele inspirat de raportul dintre circumferința unui cerc și diametrul său. E modul oarecum subtil, inofensiv și nu lipsit de o anume doză de ipocrizie prin care artistul modern încă mai mărturisește o supunere față de niște taine ale vieții pe care simte că nu le va putea vreodată cuprinde cu mintea.

Dacă în Avatar discursul mistic își face culcuș printre crengile pomului primordial, iar în The Last Samurai se regăsește în armonia florilor de cireș, pentru ca ȋn 300 să țâșnească din piepturile celor ce prețuiesc libertatea mai mult decât orice pe lumea asta, în filmul de față aura mistică îi aparține în întregime poveștii. Nu este vorba de așternerea unei istorii în detaliile ei, fie ele interesante și surprinzătoare, ci de o pledoarie pe care o face filmul pentru o incredibilă aventură a conștiinței, una care autentifică o viață, o credință și un drum personal.

Life_of_Pi_2012_Poster
wikipedia.org

În acest sens, filmul este o blândă concesie, realizată într-un registru stilistic postmodern, ideii de poveste. Nu se vorbește despre Dumnezeu, ci despre o istorie care poate explica o credință în El. Dumnezeu este depersonalizat în acest tip de mistică, iar omul începe să aibă o relație cu propria-i istorie. Ea, povestea vieții sale, îl face, îl desface, îi pune întrebări, îi răspunde celor mai importante interogații, îi autentifică trecutul, îi explică prezentul și îi dă încredere în viitor. Într-un fel, e ceea ce sugera și McLuhan: este ca și cum omul ar conduce o mașină înainte, privind doar în oglinda retrovizoare. Fascinantă aventură! Frumusețea ei primează în fața utopicului adevăr propozițional, iar asta nu pentru că s-ar putea nega existența acestuia, ci din cauză că nu suntem și nici nu vom fi niciodată, în ciuda optimismului lui Hawking, capabili să-L gestionăm cum se cuvine.

Paradoxal, cu cât Dumnezeu este mai depersonalizat, cu atât povestea autentificatoare este mai personală, semnificațiile ei fiind convertite în imperative de viață și de moarte pentru cel ce o experimentează. „Propovăduirea Evangheliei”, în acest caz, se traduce în relatarea unei istorii de la o persoană la alta, lăsând ca tâlcurile să-și croiască riscantul drum către priceperea auditoriului (motiv pentru care admit că înțelegerea mea asupra acestui film s-ar putea să fie complet eronată în raport cu intențiile realizatorilor lui).

Pentru a intui ceva din mistica poveștii lui The Life of Pi, spectatorul poate compara această poveste cu altele croite pe calapod asemănător, să zicem Divina Comedie, Călătoriile lui Gulliver sau chiar Călătoria creştinului. În toate aceste lucrări povestea în sine nu înseamnă nimic, căci numai conținutul și semnificațiile ce izvorăsc din el contează cu adevărat. În schimb, pentru Pi, povestea e totul și nici nu e de mirare: la aproape o lună de la vizionarea filmului am început să uit majoritatea detaliilor narative, dar nu cred că voi uita vreodată urmele pe care această experiență le-a lăsat în conștiința sa.

Vă recomand acest film. Este bun de văzut și de discutat cu adolescenții. Altceva nu am a vă spune despre el, și așa e prea mult.

Teologie la purtător (2) – Dispensaționalism (I)

Se ia un tort, se taie frumușel în mai multe felii, ca să ajungă la toată lumea. Prima felie o ia israelitul, că doar e alesul lui Dumnezeu. A doua îi revine de drept lui, evreului răscumpărat din Egipt, prin legământ. Apoi, trebuie să primească și iudeul o îmbucătură, nu? Și așa mai departe …

Nu se cade ca Biserica să nu primească și ea o felie. Dar stai! S-a înfulecat o bună parte din tort, iar feliile rămase sunt deja adjudecate. Cum de cine? De ei, de cei din neamul ales. Dar știți ceva? Ia luați voi de aici, din plăcinta asta: nu-i așa că-i mai bună? Și așa dulciurile provoacă diabet …

Dispensaționalismul este o perspectivă destul de tânără în istoria gândirii creștine; ea vine cam de prin prima jumătate a secolului XIX, mulțumită lui J.N.Darby, părintele incontestabil al acestui sistem. Mă rog, așa a înțeles el să “împartă drept Cuvântul adevărului” (2 Tim 2:15), adică să taie istoria în bucățele drepte (egale?) – acum, cât de drepte sunt ele, e cam greu de evaluat. L-au urmat îndeaproape Moody și Scofield, pentru ca mai târziu fundamentalismul evanghelic care a prins țug odată cu Studiile Biblice Niagara (1876-1897) să-i regleze cu o uimitoare precizie până și cele mai mărunte detalii, respectiv incomode nepotriviri de caracter și judecată (nu puține, de altfel). Trebuie precizat însă că felieri ale istoriei planului lui Dumnezeu și, astfel, surse de inspirație pentru dispensaționalismul pe care îl cunoaștem astăzi s-au mai găsit în Biserică încă de pe vremea lui Irineu din Lyon.

 

De pe: www.bereangracechurch.com/
De pe: http://www.bereangracechurch.com/

Dispensaționalismul nu este, orice am zice, o simplă împărțeală, el pretinde că această repartizare judicioasă a veacurilor se reflectă în moduri diferite de relaționare a lui Dumnezeu cu omul. Extremele unei astfel de perspective sunt uneori surprinzătoare, până într-acolo că întȃlnim pe pagini de carte dispensaționalişti care pretind că Predica de pe Munte nu ni se adresează nouă, creștinilor, fiind rostită în cadrul unei dispensații diferite de cea în care trăim acum … (mărturisesc că nu îmi mai aduc aminte titlul unei astfel de cărți, citite cu mai mulți ani în urmă; nu mi s-a părut că ar merita să o păstrez)

Dacă vi se pare un concept dificil, poate vă ajută să știți că seria Left behind, concepută de Tim LaHaye, acest incontestabil Tolkien al milenismului evanghelic, este o ficțiune scrisă în cheie dispensaționalistă premilenistă pretribulaționistă (uf!). Adică, după apocalipsa celor care au transpus pe ecrane trilogia menționată mai sus, evenimentele se derulează în această ordine: Răpirea Bisericii, urmată de Necazul cel Mare, apoi A Doua venire a Domnului, Mileniul (o domnie literală de 1000 de ani), Învierea ălorlalți, Judecata și apoi … dulcea Veșnicie.

Iată și trei ingrediente fără de care tortul dispensaționalist nu se poate livra pe masa avizilor consumatori de viitorisme spectaculoase:

1. Există planuri distincte în istoria lui Dumnezeu pentru Israel și pentru Biserică. Biserica e privită ca o consecință a unui plan B, direcția master fiind cea destinată urmașilor naturali ai lui Avraam, Isaac și Iacov. Din acest motiv, suportul dispensaționalist pentru Israel este necondiționat, văduvit adesea de un elementar discernământ cu privire la felul în care evreii de astăzi înțeleg să gestioneze problema Palestinei.

2. Literalismul în interpretarea Scripturii este cheia corectitudinii înțelegerii acesteia

Acest aspect este extrem de important în interpretarea proororciilor Vechiului Testament, legate de destinul poporului sfânt, beneficiar exclusiv al acestora, cu mici excepții bine delimitate (Gen 3:16, de pildă). Rolul literalismului în hermeneutica dispensaționalistă este unul decisiv și în cristalizarea concepției escatologice care dă – haideți să recunoaștem – toată sarea și piperul acestui sistem teologic.

3. Pasiunea pentru diagrame

Ah, faimoasele diagrame dispensaționaliste! Ce frumos ne descurcă ele căile prin hățișul de ere pe care omenirea le traversează într-o inconștientă veselie! Un simplu “Vă aflaţi aici!” și gata: știi de unde ai apărut, pe ramura cărui măslin ești amplasat și cât(e) mai ai de răbdat până în veșnicie. Practic și eficient!

De pe: http://www.biblebelievers.com/
De pe: http://www.biblebelievers.com/

Dacă diagrama de mai sus e prea complicată, iată una mai pe înțelesul vostru, profanilor:

De pe: http://sbcvoices.com/
De pe: http://sbcvoices.com/

Ar mai fi încă lucruri interesante de spus aici; totuși voi împărți această pasionantă lecție în mai multe “dispensații”. Până data viitoare, poftă bună la tort!

Sau la plăcintă …

(va urma)

Nod la viață

Constat că urmele lor nu pot fi acoperite nici de soare, nici de valuri, nici de distanțe. Sunt încremenite de parcă ar fi fost săpate în stâncă ş, cu toate astea, atât de fragile, modelate în tainice reprezentări ale conștiinței.

Într-o inimă de carne absențele se atenuează datorită unor continue treceri, ca și cum timpul s-ar contorsiona într-o buclă, lăsându-ne, în ciuda curgerii sale ireversibile, să ne bucurăm de miresmele unor anotimpuri devenite deja “istorie”.

Miresmele acestea nu înșeală: noi înțelegem asta. Istoria nu este un drum deja bătătorit, stocat sub forma unor amintiri la care să facem apel după bunul plac, ci o continuă redesenare a celor trăite în culori noi și vechi. Doar paginile se mai schimbă din când în când … Desenele sunt aceleași.

De aceea suferim.

Nu uităm.

Ne regrupăm forțele, tragem aer adânc în piept și mergem mai departe …