Cum se face că avem un crez?

Poate că e “tras” dintr-o sursă, fie ea o carte, un compendiu sau o colecţie de mărturisiri transmise prin tradiţie.

O fi încapsulat, aşa cum sunt teoremele în manualul de geometrie, aşteptându-şi cuminte eliberarea din pagină şi proclamarea sa dogmatică.

Dacă însă crezul circulă relaţional, transmis prin modelare şi ucenicie, dacă însăşi Scriptura este o chemare la relaţie ( sub indispensabila călăuzire a Duhului Sfânt ) iar citirea ei este o aventură spirituală în părtăşia Sfintei Treimi, dacă adevărul este mai degrabă legat de o Persoană decât de nişte litere atunci … nu noi ne tragem crezul, ci el ne trage pe noi, ne învăluie inimile şi minţile, ne transformă după Chipul Celui care este Căpetenia desăvârşirii noastre. Dacă crezul e încapsulat într-o carte, ne luptăm pe cuvinte, pe traduceri, pe dicţionare şi altele ca acestea; dacă el este încapsulat într-o persoană atunci suntem provocaţi (şi nu ne place asta!) să modelăm, să ucenicizăm, să trăim adevărul, să umblăm în ascultare de Domnul şi să căutăm să îl cunoaştem tot mai mult pe Christos.

Ne confruntăm umblările, ne ascuţim precum fierul pe fier …

Cer prea mult oare de la creştinismul acesta?

Ȋnvierea morţilor sau adormirea celor vii? (încă una ș-am plecat)

Răsfoiesc “Să ne cunoaştem crezul” de Iosif Ţon, să văd dacă afirmaţiile mele de sȃmbătă – cam generale şi, tocmai de aceea, contestabile – sunt sau nu infirmate de acest demers de referinţă al acestui (ȋncă) influent ȋnvăţător evanghelic.

Vreun capitol despre ȋnvierea morţilor? Nici vorbă!

Poate o secţiune ȋntr-un capitol mai larg, legat de cele viitoare? Nu …

Poate un recul pe această temă la (sub)capitolul dedicat Învierii Mȃntuitorului? Nţ!

Dar oare apare pe undeva prin carte expresia “ȋnvierea morţilor”? Nu am găsit dar, e adevărat, modulul pentru “Search” din creierul meu nu a reuşit să scaneze ȋncă toată cartea.

Poate găsiţi voi ce n-am aflat eu. Dacă e aşa, voi da o dezminţire, cu scuzele de rigoare. Pȃnă atunci rămȃne cum am stabilit. Adică nicicum.

Un Dumnezeu care nu protejează

Multe ȋntrebări, ȋn mare parte fără răspuns, ne-au catalizat reacţiile provocate ȋntre crezuri şi suferinţe ȋn ultimele nouă luni. Am ȋntrebat, am dezbătut, ne-am resemnat, iar apoi am retrăit – ȋn tonuri diferite, poate – aceleaşi neputiinţe ȋn faţa golurilor deschise de absenţa tot mai acut resimţită a unor propoziţii atotlămuritoare.

Ȋn acest sens, vă ofer mai jos un gȃnd pe care supun ȋnţelegerii şi judecăţii voastre. Nu ȋmi aparţine, nici măcar nu vă pot spune cu exactitate cum a ajuns ȋntre noi, dar mi se pare că trebuie judecat cu atenţie:

Nicăieri ȋn Noul Legămȃnt Dumnezeu nu se angajează să ne păzească de mȃini nelegiuite, de accidente, de dezastre naturale, de boli şi de alte necazuri ale aceste vieţi; ele vin peste noi ȋn acelaşi mod ȋn care vin şi peste cei necredincioşi iar Dumnezeu nu a promis niciodată (repet, ȋn Noul Legămȃnt) izbăvirea de ele, nici ȋn virtutea unei promisiuni de care trebuie să se ţină, nici a unui proces spiritual anume (un anume fel de rugăciune, ungere, pelerinaj, dedicare, sfințire etc) pe care dacă l-am parcurge am beneficia de protecție 100% ori de soluţionarea favorabilă a problemelor noastre.

Aștept, mai nerăbdător ca niciodată, opiniile voastre!

Gigi Becali, liberalul sau Cum a ajuns Romȃnia ţara ȋn care vacile chiar fac balet

Am ajuns să o văd şi pe asta!

Că PNL-ul nu mai este de mult un partid liberal, ci o grupare supusă unui ţel suprem, transcendent oricărei ideologii, numită “Jos Băsescu!”, o ştiam deja. Ce nu ştiam este cȃt de jos poate fi coborȃtă ştacheta onoarei politice de către un prezidenţiabil care odată striga sus şi tare lucruri mari despre “Romȃnia bunului simţ”. S-a dovedit că acel proiect era utopic, o căciulă mult prea mare pentru ţȃfnosul aspirant la Cotroceni, aşa că, neoficial desigur, a dat undă verde planului B, “Romȃnia prost crescută”, mult mai de succes, după cum se poate vedea.

Numai aşa putea ajunge şi nea’ Jiji, cum aud că i se spune ȋn limbajul străzii, liberal.

O “Romȃnie prost crescută”, prin definiţie, este una a potrivirilor de acest fel: un prim-ministru copy-paste, o privatizare de rȃsul curcilor (cu Dan Diaconescu devenit peste noapte investitor strategic), un ICR care reinventează caloriferul (rece, evident), un bac pentru (semi)analfabeţii liceelor şi, iată, un oier needucat cu veleităţi de apostol al dreptei credinţe strămoşeşti, devenit repede emblemă a valorilor liberale pe pămȃntul romȃnesc.

La ce să ne aşteptăm ȋn continuare?

Pentru a evita alte surprize de acest gen, am hotărȃt să mă pregătesc din timp. Iată şi alte mutări de geniu la care ar putea proceda cei ce se prefac că ţin ȋn mȃini hăţurile ţării, ȋn lupta lor pentru ȋmplinirea pohtei ce-au pohtit:

Adrian Minune, ministru al Culturii. E faimos, mic la stat, dar cu o mare acoperire ȋn media romȃnească. Atunci s-ar promova cultura adevărată, tată! Zi(le) de la mine, frăţioare! Marga nu ȋi face faţă nici cȃt negru sub unghie.

Mihai Gȃdea, director TVR. E limpede că Săftoiu nu se descurcă. Cred că actualului realizator de la Antena3 nu i-ar trebui mai mult de două “sinteze” de-ale sale, pentru a-i da Televiziunii Naţionale un bob de roşeaţă ȋn obraji.

Marian Vanghelie, ministrul comunicaţiilor. Are stofă: a ȋndrăznit să propună un rebranding pentru cel mai vestit motor de căutare de pe net, “goagăl”. Abia aştept varianta autohtonă de Feisbuc şi primele oferte de iPoduri culese direct din pom, neviermănoase …

Privatizarea Poştei Romȃne pe blogul lui Ciutacu. Este un blog cu largă expunere, succesul ar fi garantat. Ofertanţii vor trimite comentarii pe blog unde, alături de suma propusă, vor trebui să rostească şi cȃteva vorbe de bine pentru nea’ Felix, respectiv, de toţii sfinţii, ȋmpotriva băseştilor.

Sorin Roşca Stănescu, director SRI. Poate să-i conteste cineva competenţele ȋn domeniu?

Naţionala de fotbal a Romȃniei, trecută ȋn subordinea Parlamentului. Parlamentarii noştri se pricep la orice. De ce n-ar prelua şi frȃiele Naţionalei? Poate va da cineva şi o moţiune de cenzură ȋmpotriva lui Cociş, altfel nu-i rost să scăpăm de el …

Este profilactic, foarte sănătos şi reconfortant să mă gȃndesc la astfel de lucruri, ştiind că atunci cȃnd ele se vor ȋntȃmpla voi fi pregătit să le fac faţă. Vă ȋndemn şi pe voi să procedaţi la fel. Trăim ȋn Romȃnia prost crescută, ţara ȋn care surprizele fac parte din farmecul vieţii de toate zilele. Dacă aveţi şi alte sugestii ȋn acest sens, voie de la mine …

Ghici cine lipseşte de la Cină?

Am ajuns, de voie – de nevoie, la buclucaşul 1 Corinteni 10:16, textul acela în care, dacă răspundem corect la întrebări, găsim că “paharul […] este împărtăşirea cu sângele lui Cristos” iar “pâinea […] este împărtăşirea cu trupul lui Cristos”.

Nu vă spun cum am abordat problema: n-aveţi decât să îl studiaţi voi înşivă!

Mai interesantă mi s-a părut însă abordarea în adunare a termenului pe care îl auzim lună de lună în momentele în care se oficiază în bisericile noastre Cina Domnului: simbol. Ce este un simbol?

Am auzit câteva definiţii interesante; între ele, una mi-a atras atenţia în mod deosebit, mai ales că părea să întrunească un oarecare consens: o reprezentare prin care putem face referire la un obiect anume, în absenţa acestuia.

Cum ar fi, să zicem, crucea. S-a dat liber la cruci pe Bibliile evanghelice. Ele sunt nişte simboluri, adică nişte reprezentări ale unui obiect care nu mai există (deşi citeam ieri, fascinat, dintr-un manual biblic interbelic despre “ţăndări” care s-ar fi păstrat din lemnul pe care a fost crucificat Mântuitorul şi care ar fi ajuns răspândite prin diverse mănăstiri).

Ai în mâna ta un ghiocel, un simbol al primăverii. E la mintea cocoşului că nu încap înpalmata ploile de primăvară, pajiştile înverzite, cântecul păsărelelor şi crengile înmugurite ale copacilor. Plăpânda floricică nu poate să facă altceva decât să îţi aducă aminte de realitatea unuia dintre cele mai frumoase anotimpuri, uneori în absenţa acestuia.

Urmează întrebarea …

Ai în faţa ta pâinea şi vinul, nişte simboluri – ni se repetă, ca să nu credem altceva – ale trupului şi sângelui Mântuitorului. Dar El lipseşte de acolo, ne spun dogmele şi definiţia de mai sus. Cina se ia, înţeleg eu, în absenţa Celui pomenit, (culmea!) în momente în care, ne confirmă Scripturile, Duhul este – ar trebui să fie! – mai mult ca oricând prezent între credincioşi, în cercetare, în mărturisire, în reconciliere, în pocăinţă, în împărtăşire …

Paradoxal, îi aud adesea pe pastori şi pe lideri de închinare proclamând cu o extraordinară încredere în celelalte duminici către adunarea din faţa lor: “Dumnezeu este aici!” (unii chiar Îl menţionează pe Cristos!). Să înţeleg că tocmai la Cină suntem lăsaţi singuri, doar noi cu simbolul? Hm …

Tâlharul între doi Cristoşi

Şi am ajuns pe culme; acolo fost-am răstignit.

Alţi doi nefericiţi îmi împărtăşeau soarta.

“Priveşte la mine!” strigă unul dintre ei. “Spre deosebire de tine, eu sunt nevinovat. Ceea ce Mi se întâmplă acum este doar o suferinţă temporară. Mă aşteaptă slava, gloria; numele meu va unul dintre cele mai importante ale istoriei omenirii. Vino după mine.”

L-aş urma, însă cuiele astea …

“Priveşte la tine!” strigă celălalt. “Spre deosebire de mine, tu eşti vinovat. Ceea ce ţi se întâmplă acum nu este doar o suferinţă temporară. Te aşteaptă judecata, osânda; numele tău va fi şters din cartea vieţii şi nimeni nu-şi va mai aduce aminte de el vreodată. Vin după tine.”

I-aş da voie să mă urmeze, dar unde?

Mi-e sete …

Închid ochii. Mă gândesc la ei. Suntem cu toţii vinovaţi, fără deosebire. Ceea ce ni se întâmplă acum s-a întâmplat ieri şi se va întâmpla şi mâine. Nu ne aşteaptă nimic; nici nu mai ştim cum ne cheamă. E cineva vrednic de a fi urmat pe lumea asta?

*

Mormintele sunt vizitate periodic de către mironosiţe. Varsă câte o lacrimă, se vaită, mai aranjează câte o floare … Printre suspine, îşi varsă nedumeririle şi regretele; uneori se fac auzite chiar şi timide reproşuri.

Nimeni însă nu le poate răspunde.