Ce mi se pare îngrijorător în privința discursului public creștinesc din aceste zile nu este atât cerbicia cu care ideile și mesajele sunt așezate tot mai fățiș în contrast cu cele ce definesc, de la o generație la alta, spiritul veacului, cât abandonul față de viziunea sa transformativă. Acea cerbicie mă sperie uneori, pentru că împrumută în felul ei de a se manifesta, supărătoare trăsături ideologice. Însă, ea poate fi scuzată: cine mai poate spune în ziua de azi că trăiește în afara contaminării ideologice, una de dimensiuni cu adevărat pandemice?
Însă, pentru diluarea viziunii transformative – oameni născuți din Dumnezeu, zidirea comunităților harului, cucerirea marginilor pământului cu făpturi care primesc Evanghelia și sunt mântuiți – sau chiar pentru uitarea totală a ei nu există scuze.
Ne mulțumim cu puțin, cu „valorile creștine” așezate la loc de cinste, legitimate și, dacă este nevoie, impuse tuturor. Suntem mulțumiți dacă suntem lăsați în pace, să ne închinăm, să ne vedem de-ale noastre. Suntem mulțumiți dacă unul „de-al nostru” ajunge acolo sus, ca să fie un Cirus. Suntem mulțumiți dacă nația noastră își păstrează puritatea tradițională.
Însă orice viziune evanghelică ce țintește mai puțin decât ideea de „creație nouă în Cristos” este o risipire a talantului, o tristă și obositoare goană după vânt. Căci Păstorul cel Bun a venit să își ia oile cu El într-o lungă și minunată călătorie a devenirii întru slavă, în transformare după chipul Celui ce a murit și a înviat pentru noi, nu să amenajeze o o fermă pentru ele și să le ofere comfortul necesar unei vieți căldicele.
Vechea istorie a lui Esau și Iacov ne pândește încă, pitiulată printre pixeli …
dyo 