Sunt liber, deci neprihănit (20)

Nu pot să înțeleg dacă e o naivitate la mijloc, un idealism irezistibil în vrednicia-i sau, pur și simplu, rezultatul unei retorici propagandistice ieftine (însă extrem de eficientă în timp), oricare dintre acestea pe fondul unei îngrijorătoare ignoranțe, între cele sfinte, dar și între cele mundane: presupoziția că foametea și sărăcia din lume s-ar rezolva negreșit prin infuzii de capital dinspre acei 1% nesimțiți ai planetei înspre oropsiții soartei. Că asta este mama problemei sărăciei în lume; nu hedonismul fără frâu în care se complace toată lumea civilizată (adică 100%, între care primul sunt eu), nu risipa și consumerismul  cel de toate zilele, nu ipocrizia trusturilor media, nu politicile modelate prioritar pe drepturi, mofturi și pretenții, nu un spațiu virtual construit pentru a ne mângâia ego-urile și nu ostracizarea comunităților care au păstrat până nu demult în lumea noastră valori precum mila, slujirea și mijlocirea pentru cei fără voce … nimic din toate acestea.

Așadar, să curgă banii, iar toate celelalte se vor rezolva negreșit. Parol!

Culmea este că găsesc această idee cuibărită și prin unele cercuri creștinești. Iar asta doare. Este absolut necesar să revenim la lecția cu prosopul și ligheanul cu apă, până nu va fi prea târziu … Vă mai aduceți aminte de ea sau e nevoie și de referință?

Sunt liber, deci nedumerit … și intoxicat (19)

Mă rătăciși, cumva, pe la raionul destinat produselor de bărbierit (ce să-i faci, datoria!), în căutarea lamei perfecte, destinate unui bărbierit minunat … printre un milion și jumătate de variante ale aceluiași brand, incompatibile între ele, firește, când, ce să vezi, în toxicitatea percepției mele, nu putui rata un fapt frapant, legat de felul în care aceste produse sunt promovate, prin cuvinte ce exprimă adevărul.

Adică: EXTREME (cu variante), POWER, MACH3, STRONG, (PRO)SHIELD, TURBO, TURBO FOOTBALL, TITANIUM, ULTIMATE, REVENGE (!), DERBY.

Deja mi-am cumpărat unul, dar întreb pentru un prieten: un aparat de ras care să fie SILK pentru bărbați, unde găsesc?

O Apocalipsă a nedumeririlor

Cum se poate? Explicați-mi, vă rog, ca unui copil de doi ani. Folosiți-vă de materiale ajutătoare, iar la nevoie desenați-mi, nu mă supăr. Dar deocamdată nu poci pricepe asta, cu nici un chip.

Nici nu mă pricep să pun totul într-o zicere meșteșugită.

Luați de aici. Dacă sunt prea multe, atacați măcar una dintre ele.

Cum poate fi cineva care distribuie informații neverificate, trunchiate, manipulatoare, părtinitoare și uneori pur și simplu mincinoase să pretindă a fi crezut atunci când propovăduiește Evanghelia? Și mai grav, cum poate cineva care consideră scuzabilă sau chiar legitimă distribuirea unor astfel de informații, de dragul unei anumite cauze, să mai pretindă a fi luat în serios când își mărturisește credința? Cum poate cere el respect și considerație pentru propria-i mărturisire, când aruncă cu noroi în mărturisirile altora?

La ce mai e bună mărturia lui?

… poate doar, cum zicea și Mântuitorul, să fie călcată în picioare.

Fără patimă, de data asta.

Ce suntem? – mărturia cineastului (4)

„A long time ago in a galaxy far, far away….”[1]

Cuvintele de mai sus, afișate la începutul fiecărui film din seria principală Star Wars, reprezintă cea mai onestă și realistă mărturisire pe care un cineast a făcut-o vreodată despre film. Despre asta este vorba în cinema, nu numai în Star Wars, ci în orice film pe care îl vedem: despre distanțe în timp, spațiu, în înțelegerea unor alte lumi. Ni se oferă prin vizionare lumi intangibile, pe care le putem vedea și auzi, dar pe care sunt prea departe pentru a le influența în vreun fel.

Văd că tot o dați pe aia cu „sculptură în timp”. Chiar atât de naivi sunteți?!? Tarkovski a fost un poet, unul mare de tot, așa că a folosit și el o figură de stil. A încercat să salveze o situație, într-o perioadă în care cu toții căutam să evadăm prin filme din lumea asta nedreaptă și crudă și rea. Dar filmul, în timp ce se joacă cu timpul nostru, tot atât durează și astăzi, cam vreo două ore. Atât îți cere, un timp foarte scurt de atenție neîmpărțită, ca să vezi, alături de cineast, dar și alături de atâția alți oameni de teapa ta, ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă, undeva foarte departe. Apoi ești liber să ieși din timpul filmului și să pleci acasă, în timpul tău, care este un acum și un aici continuu, foarte aproape.

Dar filmul, în timp (sic!) ce curge și este perceput prin vizionare ca durată (vedeți: am puterea să recunosc), mai are o însușire de care nu se poate debarasa. El ne vorbește întotdeauna la timpul trecut, fiind consfințit definitiv și irevocabil pe un suport, spre a fi proiectat de fiecare dată ca ceva ce a fost. Chiar și atunci când vizionăm un film SF, adică o poveste a cărei acțiune se desfășoară în viitor, noi o privim ca și cum ea a avut loc deja. Ceea ce se va întâmpla pe ecran este deja istorie.

Așa că, treziți-vă: materia primă a filmului nu este timpul, ci trecutul. Și nu mă refer aici la filmele istorice sau „based on a true story”, ele însele interpretări ale unor fapte despre care se afirmă că au avut loc și în realitate. Întreaga experiență umană documentată prin film, de orice fel ar fi acesta, este deja întâmplată. Așa este ea – urâtă, frumoasă, încurajatoare, ofensatoare, motivantă, relaxantă, distractivă, emoționantă, palpitantă șamd – și nu putem face nimic pentru a o schimba. Putem să îi refuzăm mărturia – să nu vizionăm filmul – și să mergem mai departe ca și cum lumea sa nu există pentru noi . Orice am face, ea este o lume pe care nu o mai putem schimba.

Cineastul este un creator de trecut, iar noi suntem martori ai istoriei pe care el ne-o așterne înaintea ochilor. De aceea, creștinul adesea este confruntat cu un sublim paradox în fața ecranului gri. Ancorat în istoria ce i s-a dat, el își duce fiecare clipă a prezentului prin credință, privind înainte cu speranță. Or filmul îl ispitește cu ceva de negândit, cu ideea că ar putea privi cu speranță în trecut, în ceea ce nu se mai poate schimba. Fiecare happy-end este urmat de genericul de final, semn că nu mai este nimic de spus, că totul s-a terminat. Or, pentru creștin, deși genericul istoriei despre care mărturisesc Scripturile a fost deja derulat înaintea sa, pe paginile Apocalipsei, ceea ce va fi Marele Final nu s-a arătat încă. Istoria mântuirii este pentru creștinul de astăzi ca un film pe care îl trăiește după genericul de final. Un bonus minuscul, pentru care nu merită să rămâi în sală până la aprinderea luminilor, cum ni s-ar părea la prima vedere, dar ce har măreț!

Cu fiecare film vizionat trecutul crește în urma noastră, nu ca timp pierdut (sper), ci ca memorie adăugată vieții. De aceea, un iubitor de filme nu se uită la tot ce iese pe piață, ci selectează cu atenție, căci nu are timp să trăiască irosiri. Îi prind mai bine ferestrele spre înțelegerea lumii, ideile și mărturiile acelea de nespus, orizonturi ale unor alte lumi, care îi vor responsabiliza pașii în lumea aceasta.

Suntem departe, foarte departe în galaxia celor posibile de închipuit și de construit. La câteva sute de filme-lumină de planeta celor de fiecare zi. Unii, poate, străbătură deja câteva mii. Ar fi vremea să lansăm un mesaj de alertă spre bază. Dar Woody Allen a îmbătrânit și el, nu mai poate. Iar cineaștii din zilele noastre nu și-au găsit altceva mai bun de făcut în film decât să caute a-l enerva pe Mike Pence …

[1] „Cu mult timp în urmă, departe în galaxie, foarte departe …”

 

The puppet`s string

Mă întreb ce legătură este – dacă, în adevăr, există una – între docilitatea arhaică a omului care din în virtutea credinței sale își supunea viața divinității, pentru că Dumnezeu știe mai bine, este în control și îl va conduce la destinație și cea a omului modern în fața zeului digital. Căci pare să fie același comportament, motivat de încredințări supărător de asemănătoare: ne supunem viețile gadgeturilor pentru că ele știu mai bine, sunt în control și ne vor duce negreșit la destinație.

Să fie oare faptul că omul e un neobosit căutător de genii, ca acela al lampei lui Aladdin, care să merite încrederea noastră, pentru că știu ce fac, pot să facă ce știu și nu-și doresc nimic altceva în astă lume decât să ne împlinească pohtele?

Pedalăm înapoi, dar mergem înainte, la vale …

Paradoxal, deși trăim într-o civilizație a imaginii, suntem încă educați pe băncile școlii să citim și să interpretăm texte. Da, din acelea cu „eu liric”, cu caracterizări de personaje și cu rolul cratimei în unele cuvinte. E ridicol și înspăimântător deopotrivă să-i vezi pe tinerii învățăcei, cu ochii bulbucați de nesomn și atenția făcută terci de nopți pierdute cu ochii în ecrane de tablete și telefoane inteligente cum se chinuie să descopere structuri și sensuri în moduri de adresare străine minții lor. Se pierd în fraze, pentru că sunt obișnuiți cu propoziții stilizate, ornate cu zâmbăreți. Trecerea de la „cf?”, „bv” și „bff” la un vers Eminescian a devenit un veritabil abis al percepției hermeneutice, căci autorul e mort (de data asta nu în sensul atribuit de filozofi acestei idei), iar viața este o permanentă distribuire în spațiu, fără direcție, fără scop, dar plină de speranțe.

Întâlnesc, astfel, tot mai mulți copii de gimnaziu care afirmă că le place matematica mai mult. Au încă probleme cu tabla înmulțirii, cu desenarea unui trapez sau cu Teorema lui Pitagora, însă preferă această limbă, o păsărească și aceasta, dar mai apropiată de experiența vieții de zi cu zi. Căci asta e matematica: ceva ce se întâmplă, nu știm cum, atunci când alături niște numere, linii și formule, de iese o minune de rezolvare. Asta e și viața în lumea gadgeturilor: ceva se întâmplă, nu știm cum de iese o minune de poză, bună pentru perete. Like. Obligatoriu!

Neo-năravuri marxiste

Sper că nu vă faceți iluzii, bravi luptători pentru egalitate și tradiție: neomarxismul (cultural) nici nu poate, nici nu știe și nici nu pohtește a-și turna peste noi binecuvântările altfel decât prin dictatură, cu barosul, dacă nu mere altfel. Odinioară, se numea „dictatura proletariatului”, recunoscută și la noi pe față cam prin anii 50; câteva decenii mai târziu au început a se cam rușina de ea. Clasa muncitoare, asta e, nu avea alta soluție pentru a ieși la lumină, în afara celei pe care i-a daruit-o revoluția, urmată cu necesitate de o dictatură feroce.

La fel stau lucrurile și acum: noua ordine neomarxistă își păstrează metehnele utopiei comuniste, de care se ferește ca mâța de oțet, în instaurarea noii lumi printre noi, cu toate binecuvântările aferente. Tot o dictatură ne propun, pentru o vreme, până vedem ce bine e și n-o să mai fie nevoie de brațul lung si usturător al legii pentru a corecți, toleranți, plini cu cenușă in cap de rușine ca suntem majoritari în vreo privință, docili în fața cotelor de ingrediente sociale obligatorii în filme, sport, muzică etc, deschiși stereotipurilor pe care ni le reglementează (ca alternativă la stereotipurile neupdatate ale tradițiilor întunecate), grabnici în a boicota tot ce mai iese la lumină dintr-o conștiință modelată de o credință religioasă șamd.

Singura diferență între cele două dictaturi este (încă) aceea că cea de astăzi este una cam ca acelea pe care le visa Iliescu odată, în care un despot luminat își face voia peste niște supuși atât de bine educați că nici nu au habar că trăiesc într-o dictatură, de bine ce le merge. Dar rezultatul va fi același, nu vă faceți iluzii, prieteni: moartea libertății. Ca și atunci, se va vorbi și acum mult și frumos despre libertate, dar nu ne vom bucura de ea.

Peștii din acvariu nu povestesc niciodată despre cât de bine este să înoți în apa unui lac.