Pocăiţi cu faţă umană

Pe când eram copil de vreo opt-nouă ani, circula prin cartierul nostru un zvon despre o sectă de pocăiţi care răpesc copii şi îi duc undeva departe, prin nordul ţării, pentru a-i creşte şi educa după învăţăturile lor. Fără îndoială neîntemeiat, mai ales că eram în epoca comunistă, zvonul ne-a ţinut vigilenţi pentru o vreme şi suspicioşi faţă de orice străin care traversa spaţiul nostru de joacă.

Am crescut de atunci adăugând la această imagine rudimentară despre pocăiţi şi alte crâmpeie de folclor popular, tot mai rafinate: oameni care se adună pe ascuns prin case pentru a oficia ritualuri ciudate, răzvrătiţi împotriva ortodocşilor ( de aia nu-şi fac cruce şi nu pupă iacoanele ) şi care trăiesc pe baza unei liste întreagi de negaţii – nu beau, nu fumează, nu se uită la televizor, nu dansează, nu ascultă decât muzica lor, nu se duc la cinema, nu-şi serbează zilele de naştere, nu lucrează sâmbăta ( nu ştiu cum se descurcau în faţa pretenţiilor regimului ) şi alte din acestea, din ce în ce mai stricte şi mai ciudate. Când am ajuns înspre majorat, informaţiile pe care le aveam despre pocăiţi includeau şi unele istorii deocheate despre serile lor de veghe, numite de unii agape, şi despre spălările de creier de care aveau parte noii veniţi, ajunşi în chip nefericit printre ei.

Ajuns în Cluj, ca student, am avut ocazia să cunosc în viaţa de căminist tineri foarte diverşi după vorbă şi port; pe lângă ortodocşi, am interacţionat cu atei, yoghini, reformaţi, unitarieni, penticostali, musulmani şi greco-catolici. Un student penticostal m-a invitat într-o duminică, în biserica lui, la un botez. Am acceptat: l-am văzut pe respectivul ca fiind un băiat cât se poate de normal. E adevărat că evita băutura şi ţigările – indispensabile în sesiune! – şi că ieşea din cameră atunci când bubuia Metallica în boxe; în rest însă era considerat un băiat de treabă.

Nu mi-a plăcut deloc ce am văzut acolo. Şocul cultural a fost mare, începând cu fanfara care duduia într-o sală plină ochi de oameni, continuând cu cântecele versificate ciudat ( unele parcă în nu se “brodeau” deloc cu locul şi momentul acela ) şi încheind binenţeles cu botezul în sine. Mă uitam la acei tineri care intrau în apă şi îmi părea rău pentru ei; viaţa lor “adevărată” se încheia aici şi începea o alta, plină de privaţiuni, restricţii, dogmatism, activism şi lipsă de bucurie. Totuşi, în ciuda acestor lucruri, faptul decisiv pentru mine a fost să văd că mă aflu totuşi între oameni cât de cât normali şi că imaginea mea despre ei, formată în atâţia ani de dezinformări, necesită nişte radicale corecţii.

Imaginea pocăiţilor români nu este aceeaşi prin toate regiunile ţării. Nici pocăiţii nu sunt la fel peste tot, şi asta e adevărat. Aura creată în jurul acestei comunităţi îmbină şi ea percepţii contradictorii; unii scot în evidenţă organizarea lor şi unitatea de care dau dovadă, spiritul de întrajutorare reciprocă, hărnicia şi, mai ales, corectitudinea de care dau dovadă (le e frică să fure). Alţii nu pot să scape din păienjenişul de etichetări cu care pocăiţii au fost gratulaţi de-a lungul anilor: sectanţi, bigoţi, înguşti, ipocriţi, răzvrătiţi, necredincioşi, anti-români, încuiaţi, deviaţi, ne-educaţi … sunt convins că mai ştiţi şi voi.

Cum sunt deci pocăiţii, dacă dăm deoparte perdeaua de mitologie ţesută în jurul comunităţii lor? După vreo optsprezece ani de când îi cunosc, aş putea spune şi eu câte ceva. E tare rău să ai păreri formate pe seama zvonurilor, a istorisirilor tendenţioase, a etichetărilor pline de răutate sau a opiniilor formate din contacte izolate cu aceştia.

Pocăiţii trăiesc pe aceeaşi planetă cu ceilalţi locuitori ai ei. Asta înseamnă că respiră acelaşi aer cu restul omenirii. Pot să vadă şi ei frumuseţea unui apus de soare sau a unui peisaj montan. Locuiesc în case cât se poate de normale pe care aceiaşi hoţi îi vizitează uneori. La piaţă unii se târguiesc, ca toată lumea, şi plătesc cu aceiaşi bani ca toată lumea. Copii lor buchisesc aceleaşi litere ale alfabetului, aritmetica pocăiască este nemodificată faţă de standard; nici pocăiţii nu reuşesc să ducă printr-un punct exterior unei drepte mai mult decât o paralelă la aceasta. Şoferi, fiţi pe pace, pocăiţi conduc aceleaşi maşini ca şi voi, după aceleaşi reguli.

Pocăiţii iubesc, suferă, plâng, speră, se bucură şi se mânie şi ceilalţi din jurul lor. În toate astea însă ei – măcar unii, dacă nu cei mai mulţi – cred că nu sunt singuri şi că Cineva este foarte aproape, veghind asupra fiecărui aspect din vieţile lor. Nu sunt perfecţi: unii depăşesc viteza legală în localitate sau în afara ei, greşesc socoteli matematice, se ceartă, rănesc, se contrazic, se poartă cu nasul pe sus, critică, bârfesc, se uită la meciuri de fotbal(!), îşi pierd răbdarea, se răzgândesc, uită, ignoră, persiflează, polemizează, agasează, linguşesc, parvin şi mituiesc ca şi restul omenirii civilizate.

Pocăiţii se îmbolnăvesc. Uneori – vă vine să credeţi? – mai şi mor. Moartea unei doamne din Timişoara, înmormântată zilele trecute, mi-a adus aminte însă că e ceva special în credinţa lor, a pocăiţilor, care îi face să îşi spună cu adevărat “La revedere” în astfel de momente. Ai în astfel de ocazii conştienţa unei despărţiri doar pentru o vreme. În schimb, am participat la destule înmormântări ortodoxe ca să pot spune că această conştienţă a speranţei cam lipseşte dintre aceştia; când sicriul este acoperit ei chiar cred că nu vor mai vedea acea persoană vreodată.

E greu să-i prinzi în câteva cuvinte; în ciuda unităţii lor proverbiale, şi care la rândul ei trebuie suspectată de idealizare, pocaiţii nu au toate lucrurile clare şi bine bătute în cuie, în ograda lor. Nu toţi sunt siguri dacă e bine sau nu să aduci soft ilegal de pe net, nu toţi au aceleaşi păreri despre machiaje şi îmbrăcăminte, nu toţi cred că ortodocşii vor ajunge in corpore în iad şi nu toţi sunt de acord cu faptul că nu e bine să cânţi Gaudeamus Igitur în biserică. Şi, că tot suntem aici, nu toţi sunt chiar aşa de cinstiţi precum se spune: ar fi bine ca angajatul pocăit să fie şi el supus aceloraşi rigori de dare de socoteală ca şi restul lumii.

Ei, da, aţi înţeles. Pocăiţii sunt oameni. Nu sunt nici zombie, nici îngeri, nici extratereştri. Ceea ce îi diferenţiază de alţi oameni este o anumită aromă a speranţei lor creştine, bazată pe faptul că ei pun un accent puternic pe relaţia lor personală cu Dumnezeu. Iau Scriptura, atât cât pot, ceva mai în serios decât mulţi dintre ortodocşi – haideţi, recunoaşteţi! – şi cei mai mulţi încearcă să ducă o viaţă cât mai curată şi decentă. Au programe bisericeşti ceva mai excentrice, recunosc, dar dacă v-aţi fi născut în America şi aţi fi asistat în România la o slujbă ortodoxă aţi fi avut aceeaşi părere.

Cred că în lumea de azi nu ne mai putem permite să ne lăsăm opiniile noastre despre oameni prejudiciate de mituri, percepţii eronate şi poveşti vânătoreşti. Pocăiţii sunt altfel decât mulţi dintre ortodocşi îi etichetează mult prea în grabă uneori. Atenţie însă, reversul este la fel de adevărat: şi ortodocşii sunt altfel decât sunt descrişi adesea în familiile şi cercurile pocăite. Nici asta nu e bine … voi reveni asupra acestui aspect într-o postare ulterioară …