Are you watching closely? Oppenheimer (2023) – 1

„Privești cu atenție?”

Este întrebarea cheie a unui alt film realizat de Nolan, The Prestige (2006), reluată acum, ceva mai subtil, în acest minunat de bine încâlcit Oppenheimer. Spectatorul e nevoit să ordoneze în mintea lui, tematic, structural și narativ, un ghemotoc de secvențe, și încă unul destul de consistent, având în vedere că vorbim despre un film de vreo trei ore (în privința asta, nu mă plâng, nici nu îmi dau seama cum au zburat!).

Nolan îmi pare aici ca unul dintre acei magicieni din filmul său mai vechi; ne flutură înaintea ochilor o mulțime de tablouri, toate interesante și vrednice de admirat, pentru a-l ascunde pe cel mai de preț, singurul care surprinde cu adevărat realitatea dramei prin care trece eroul principal, părintele bombei atomice. L-ai privit cu atenție?

Gândiți-vă numai: pe lângă povestea propriu-zisă a construirii bombei și succesiunea de personaje emblematice ale „științelor exacte”(!?) care s-au perindat prin jurul poveștii, unii de aproape, alții de departe, avem și dilemele morale ce însoțesc dezvoltarea acestui proiect, ne sunt relatate evenimente interesante din perioada de isterie anti-comunistă a celui de-al doilea sfert de veac XX, din vremea când Stalin fascina tot mai mulți oameni din medii academice, resimțim apoi convulsiile de după încheierea războiului, soldate cu „audieri” deloc comode, care modelează profund în cazul lui Oppenheimer percepția publică despre el, iar în plan strict personal (că este, orice am zice, un film biografic), ni se creionează destinul tumultuos al savantului care se transformă pe rând, din personaj dubios din punct de vedere ideologic în erou, apoi în trădător, pentru ca apoi din nou să fie recunoscut de către patria sa ca unul dintre cei mai importanți oameni ai săi. Până și problemele tehnice ale proiectului și modul în care oamenii de știință le-au soluționat (sau, dimpotrivă, nu le-au găsit o rezolvare …) sunt suficiente pentru a aduna un firicel al cărui curgere să poată fi urmărită în fim.

Așadar, sunt multe de văzut în filmul ăsta, multe și bine amestecate. Privești cu atenție?

De fapt, Christopher Nolan construiește prin Oppenheimer, așezată pe o structură robustă, totuși camuflată în spatele atâtor ițe ideologice, propria-i întrebare. Ea este rostită de două ori în primele minute ale filmului, însă prins fiind deja în sinergia faptelor (sic!) nu te gândești că ea ne poate oferi una din cheile înțelegerii dramei personajului principal. Viața sa este expusă evaluării publice; este luat la întrebări și întors pe toate fețele; trebuie să dea declarații, să (se) explice, să își justifice deciziile, să suporte trădări ale unor colegi; nu în ultimul rând, viața lui este expusă evaluării noastre. Dar, înainte de a judeca …, oh, … scuze, aceasta nu este o judecată, ci o audiere … Revin, așadar, onorată comisie: înainte de a a-l audia, cred că ar fi bine să reflectăm respectuos asupra acestei întrebări.    

Cine vrea să își justifice întreaga viață?

Vedeți voi, prieteni care iubiți filmele, credem că acest Univers, cu toate legile sale, unele cunoscute, altele încă de nepătruns minții noastre, este despre noi, despre destinul nostru, despre ceea ce suntem în stare să zămislim, despre succesele pe care le avem, despre cei ce ne iubesc și despre cei ce ne trădează. Adică, ce să o mai lungesc, viețile noastre sunt întotdeauna la mijloc. Nici nu mă mir că s-a crezut vreme de milenii că toate astrele se învârt în jurul nostru.

De fapt, nu vreau să mă refer la voi, căci nu vă cunosc, așa că v-o spun pe șleau: viața mea este pe cântar.

În mine locuiește un Lewis Strauss, cel ce credea că nu există lucruri mai importante de discutat între doi savanți decât propria-i persoană. Obsedat de conținutul unei conversații la care nu a participat, ofensat de o glumiță de salon, atent la înțelesul asocierilor sale (nu se pune problema să le numim prietenii), Strauss se simte prins în ițele unei lumi ce conspiră împotriva sa, din pricina acestui Oppenheimer care ține cu orice preț să se bucure singur de notorietate. Strauss este un fel de Salieri, un mediocru care își caută un locșor pentru rădăcine trainice la umbra unui geniu.

Strauss pare a încerca tocmai acest lucru, să își justifice viața. Mi-e foarte ușor să mă pun în papucii lui. Și guraliv, și de nimic, vorba poetului … e pe potriva mea.

Prin contrast, Oppenheimer (sau Amadeus), deși răspunde cu destulă demnitate majorității interogațiilor, pare mai degrabă resemnat, excesiv de conciliant. Trece parcă prea lesne peste insinuările idioate, legate de trecutulul său politic sau de relațiile dubioase (inclusiv cele amoroase); suportă nefiresc de liniștit trădările unor prieteni, chiar și obstrucțiile de care are parte în carieră. Poate face asta pentru că, de fapt, problema sa de căpătâi este alta, cea constituită de anunțul făcut lui Einstein.

„Cred că am făcut asta.”[1]

Iar aceasta este problema lui. Doar a lui. Niciunul dintre noi nu o are, ne este cu totul străină. Găsesc că îmi este imposibil să mă identific în vreun fel cu omul care poartă pe umerii săi o povară de dimensiuni prometeice. Iar dacă tot veni vorba, este de observat faptul că Oppie este cu adevărat un Prometeu, așa cum ni se sugerează în preambul, numai că e unul care aduce peste omenire un cu totul altfel de foc …

Tocmai de aceea, viața lui Oppenheimer îmi pare a transcende orice justificare. Studiul de caz care ar fi trebuit să ne ajute în a tatona un răspuns la întrebarea de mai sus se dovedește inadecvat, căci subiectul este impermeabil la evaluări venite din partea unor oameni atât de obișnuiți ca noi. Noi, cel mult, am putea fi de folos pentru a aplauda astfel de oameni, în cazul fericit; alternativa ar fi aceea că, tot așa, unii ca noi sunt buni să experimenteze pe pielea lor ororile focului inventat de Oppenheimer, fără crâcnire.

Judecându-l … din nou, scuzați: audiindu-l pe Oppenheimer, nu am fi cu nimic mai de soi decât acei trăpăduși politici care îl iau la întrebări în acea cămăruță anostă, pe baza unui dosar secret, răsuflat ca prin minune în mâinile unui justițiar oarecare, folosind date pe care cel evaluat împreună cu avocatul său nu le pot nici măcar consulta, acestea fiind … clasificate. Desfid pe cineva să spună că ar fi putut prezice mai bine urmările proiectului Manhattan, cu mult dincolo de ororile deja produse în cele două orașe din Japonia.

Oricât de metodică și de precisă este sau încearcă să fie științele acestea ale naturii – mă refer aici, în mod specific, la matematică, fizică și chimie – nici un om de știință nu poate prezice ce va descoperi sub piatra pe care o ridică. Fii pregătit, îi spune Bohr lui Oppenheimer, pentru că ai putea găsi un șarpe acolo.

Să fim serioși! Înțelegem din povestea asta că nimeni nu este pregătit pentru ceea ce urmează. Oppenheimer nu a fost, iar aceasta nu este o surpriză. Nici Strauss nu a fost pregătit pentru ce i s-a pregătit, deși pare să fi acționat cu înțelepciunea aceea despre care vorbește și Mântuitorul într-una din pildele Sale, cea a fiilor acestui veac. Cât pe ce să-i iasă pasiența!

Ați observat, desigur, că povestea filmului este axată pe cele două caractere, Oppenheimer și Strauss. În fiecare scenă cel puțin unul dintre ei este prezent (cu un accent, evident, pe Oppie). De fapt, ca să ne fie mai ușor de urmărit (credeți?), Nolan s-a gândit să separe lucrurile într-un mod foarte simplu de urmărit: scenele relatate din perspectiva lui Oppenheimer sunt color, iar cele din perspectiva lui Strauss sunt filmate în alb-negru. Există scene în care apar amândoi, unele color, altele alb-negru, astfel că ne este ușor să citim unghiul de abordare și să înțelegem în ai cui papuci umblăm.

Se poate observa, în unele momente, că imaginile color beneficiază de diferite prelucrări și efecte, de focalizare, de ascundere a fundalului, de iluminare excesivă; se poate observa pe fundal cum lumea parcă tremnură în jurul lui Oppenheimer, în timp ce el stă nemișcat. E ca și cum acest om simte că totul se prăpădește în jurul său, intuiește faptul că a dăruit omeniiri un foc prea puternic. Nu mai vorbesc despre viziunile lui, adevărate simfonii coloristice. În schimb, toate imaginile în alb-negru sunt cuminți, reci, corecte, „obiective”.

Scena întâlnirii dintre Oppenheimer și Einstein ne este redată de mai multe ori, după caz, fie în alb-negru, fie color. Din punctul meu de vedere, secvența din final este nu doar profundă și tulburătoare, e albia în care se revarsă toate. Parcă am urmărit întreg filmul doar pentru a ajunge aici, pentru a vedea acea dureroasă tresărire de pe chipul lui Einstein. În acest context, înțelegem că îngrijorarea lui Strauss este cu totul ridicolă.

Oppenheimer înțelege că a trecut de acel punct fără întoarcere, că prin el moartea a intrat în lume. Într-un fel, el este un fel de Adam. Mă întreb oare cum o fi trăit primul om ieșit din mâna lui Dumnezeu, purtând în conștiință povara consecințelor păcatului pe care l-a adus în lume, asupra noastră, a tuturor.

Cred că este și un fim despre vanitate, cea a omului mărunt, ca oricare dintre noi, Strauss, care nu duce nimic în spate, dar pretinde să i se încredințeze ceva de lucru, față în față cu cea a zeului Oppenheimer, cel care, cred eu, și-ar fi dorit ca niciodată să nu fie nevoit a a fi părtaș într-un astfel de proiect, prin care, iată, primește o nouă idenititate: „părintele bombei atomice”. Vanitatea nu este pentru amatori, mai bine renunțați.

În sfârșit, trebuie observat și faptul că este un film în care se întrepătrund lumea științelor cu cea a politicii. Lipsește însă cea a credințelor religioase. Nici una dintre abordările ideologice ale epistemologiei, așa cum sunt ele creionate în film (obiectivistă, relativistă sau pragmatică), nu interacționează, nici măcar de dragul condimetării discursului, cu ipoteza existenței Creator al tuturor lucrurilor. În Oppenheimer avem descrisă, prin excelență, o lume care se descurcă singură, fără a fi nevoie de Dumnezeu. Iată încă un unghi interesant din care se poate viziona filmul (vă pot lesne lista vreo șapte-opt astfel de abordări).

Mai mult, focalizarea poveștii îi exclude pe dușmanii despre care se vorbește pe întreg parcursul filmului; nu întâlnești naziști, comuniști ruși, iar despre japonezi, ce să mai vorbim, abia dacă sunt amintiți în final, în contextul folosirii celor două bombe. Întreaga realitate căreia America încearcă să îi facă față, războiul declarat față de Germania și Japonia, respectiv relația dificilă cu aliatul Stalin, continuată după anii 45” de Războiul Rece cu URSS-ul, este una creionată ca un construct socio-politic. Ar fi fascinantă – dacă ar putea fi facilitată cumva, cuiva – experiența vizionării acestui film de către cineva care nu are habar despre istoria acelor vremuri, despre Al Doilea Război Mondial, despre naziști,  despre japonezi, despre Uniunea Sovietică, despre Războiul Rece etc. Oare cum ar fi perceput pericolul care îi îngrozește pe toți, de la președinte și clasa politică, până la oamenii de știință și militari sau la conțopiștii de rând? Material ideologic de cea mai bună calitate.

Atunci să vedem pe unde scoatem cămașa! Cum și-ar putea cineva justifica viața, în absența evidențelor? Cum ai putea să îți justifici bătăliile, când dușmanul e de nevăzut?

Oh, scuze, din nou greșesc, căci nu avem de-a face cu o judecată, așa că, pe cale de consecință, nici dovezile nu sunt necesare. Desigur, nici rezultatul nu poate fi numit sentință. El este o respingere.

Prin asta intrăm și mai adânc pe teritoriul ideologiei. Mi se pare fascinant de observat acest film din perspectivă ideologică. Delicios! Asupra acestui lucru, însă, vom reflecta într-o ocazie viitoare.

Bonus

Pentru că ați fost cuminți, iată o comparație între perechi de cadre de la început și de la finalul filmului. Orice film este o mișcare. Aceste imagini vorbesc singure despre „mișcarea” lumii din film. Este și acest un (alt) unghi de explorare a ideii filmului, între multe altele posibile. Atenție, însă: toatre acestea sunt redate din perspectiva eroului principal, mișcarea despre care vă vorbesc are loc în conștiința sa.

Înainte de Oppenheimer.

După Oppenheimer:

P.S. Nu doresc să intru acum în detalii ce țin de cinematografie. Îmi pare, de departe, a fi cel mai bun film al lui Nolan de până acum, comparabil cu Memento. Poate că la un moment dat voi pune în discuție niște scene, dar asta nu este o prioritate. Nu uitați, acum trebuie să privim cu atenție.

---

[1] Este vorba de reacția în lanț de care se temeau savanții care studiau fisiunea nucleară, din cauză că nu-i puteau prezice, decât pe baza unor calcule probabilistice, magnitudinea.