Cred pentru că am citit și am înțeles eu însumi mesajul Scripturii.
Bate ca un vânt uscat de câmpie prin țestele unora această (auto)amăgire hermeneutică care șuieră duios în ureche, ca un Jiminy încăpățânat, totuși vrednic de primit, că le zice de bine: „am înțeles singur ce vrea să spună Dumnezeu prin acest text”. Fără ajutoare suplimentare, fără comentarii biblice, fără dicționare, fără consultarea unor oameni mai învățați.
Credem că pricepem singuri ceea ce este de priceput, neinfluențați, netulburați de lume. Credem că ne-am tras singuri interpretarea pe care o prețuim ca fiind cea corectă.
De fapt, conformismul ne stă în sânge, în toate cele ale vieții de zi cu zi. El influențează felul în care ne îmbrăcăm, alegerile de la raft, modul în care ne facem cunoscute părerile în fața altora, comportamentul manifestat pe pereți. Ne inluențează înțelegerea lumii, în general, dar și a lucrurilor sfinte, în particular.
Nu există originalitate în Biserică. Numele la care vă gândiți acum, pentru a-mi combate afirmația, nu se califică. Luther, de pildă, nu a fost original, nu a inventat o nouă abordare, o nouă înțelegere, o direcție excentrică în gândirea și practica vieții creștine; el a preluat un fir existent deja, considerat pierdut de ceva vreme prin istorie și l-a repus în discuție. Reforma nu este o invenție, ci o întoarcere.
Tot așa cum nu există o altă Evanghelie, nici una nouă, nici măcar upgradată pentru sensibilitățile omului din zilele noastre, nu există nici o „abordare nouă”, nici „o nouă perspectivă asupra …”, nici o „explicație nouă” în teologie. Sunt create noi concepte, uneori, dar ele nu fac decât să mestece aceeași realitate transcendentă, pliindu-se cuminți pe ceea ce s-a clădit până acum în aproape două milenii de gândire creștină. Teologia este, în caracterul ei, un bricolaj de concepte, fapte și rostiri, menit a ne înălța dorul de veșnicie până sus, la cer.
Așadar, drag licurici, chiar și atunci când citești și interpretezi în cămăruța ta Scriptura, fără nici un material ajutător la îndemână, nu ești singur. Peste umărul tău, aruncă ocheade în Cartea Sfântă strămoșii tăi, cei apropiați, pastorul bisericii, ceilalți membrii ai congregației din care faci parte, cei cu care te-ai sfădit pe perete asupra nu știu căror înțelesuri, autorii pe care i-ai citit, prezentatorii știrilor de seară, mai ales cei care te-au informat câte fapte smintite se mai întâmplă și între cei credincioși, CTP, Dawkins, Hitchens, Piper și CS Lewis. Toți citesc împreună cu tine și participă la ședința decizională convocată în forul tău interior, modelându-ți înțelegerea, fără măcar să îți dai seama de acest lucru. Te conformezi opiniilor unora sau te conformezi în contradicție cu opiniile vrășmașe.
Crezi că ai gândit doar tu, doar cu mintea ta. Oh, desigur: și cu ajutorul Duhului Sfânt. Dar tocmai aici este taina: Duhul lui Dumnzeu este conformist. El clădește cu răbdare, fiecare cărămidă de înțelegere; o face de mii de ani, pe același șantier, urmând același caiet de sarcini, pentru că Zidirea e doar una; niciodată nu o ia de la capăt.
„Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” [1] Întrebarea famenului etiopian ne călăuzește pe fiecare, fie că suntem conștienți de nevoia presantă pe care o scoate la lumină , fie că ne socotim singuri vrednici buchisitori ai literelor, care nu avem trebuință ca să ne întrebe cineva ce și cum.
Calea aceea s-a deschis, e una singură. Noi mergem pe ea într-un fel, cumva, paradoxal: împreună, dar în șir indian. Călcăm pe urmele cuiva, altfel suntem rătăcitori, iar asta nu dă bine.
De acea există ucenicie. De aceea avem o Căpetenie, Cel ce nu are nevoie să calce pe urmele cuiva, singurul cu adevărat non-conformist în toate, asemenea Singurului născut din Tatăl tuturor posibilităților.
Conformismul este aerul pe care îl respirăm. Fără el ne-am asfixia, căci nu suntem creați să respirăm miresme noi.
[1] Fapte 8:31
dyo 