It’s nothing personal. It’s just good business

Disclaimer: Nu e nimic personal, e doar o postare bună!

Unul dintre paradoxurile pe care Peretele l-a consacrat în experiența fiecăruia dintre utilizatorii săi – mai mult decât au reușit-o blogurile odinioară – este acela al medierii unei apropieri între oameni, în condițiile în care distanțele dintre ei se păstrează. Și nu mă refer aici la distanțe fizice, ci la cele dintre persoane. Gândiți-vă numai la calea pe care toate interacțiunile noastre o parcurg de la un ecran la altul, facilitată de click-uri de mouse, tastaturi, atingeri fine, unde, modemuri, caburi, servere, rețele, magistrale, protocoale, algoritmi, coduri, aplicații! O banală reacție la o fotografie are nevoie de toate acestea pentru a străbatea oceanul digital al lumii, spre a-l bucura sau întrista pe destinatarul ei. Distanțele se păstrazea, dar conexiunile dintre noi produc efecte.

Însă, de regulă, nimic nu e personal în asta. Totul e doar postare și distribuire.

Inflația de reacții ce năpădește virtualul are la bază tocmai această prezumpție iluzorie a distanței, a neantului virtual ce ne separă. Cel cu care interacționăm este în ascuns; nu-l știm, nu-l vedem, nu-l simțim; s-a pierdut obiceiul acela medieval (sic!) al citirii instinctive a expresiilor faciale, a limbajului trupului sau a tonului vocii.

Această realitate, în loc să se reflecte în prudență în fața abisului de pixeli, dimpotrivă, pare să ne ațâțe mai mult la a apăsa butoanele, cum mult sârg și cu o dedicare vrednică de auspicii mai favorabile. Ne aruncăm cu pieptul înainte și lovim, căci nu-l cunoaștem pe cel ce suferă. E un nickname, un gravatar, un user îndepărtat. Nu știm mai mult. De fapt, informațiile suplimentare ne devitalizează și nu mai știm încotro să ne îndreptăm următorul upercut.

Oare dacă în loc de Like-uri ni s-ar da posibilitatea să ne privim cu adevărat în ochi unul pe celălat și să ne spunem, cu o stârngere de mână, Bravo!, Foarte bine!, Felicitări!, Îmi place ce ai postat … am mai face-o cu atâta generozitate ca acum? Sau dacă, în loc de atacuri, invective și reacții dezaprobatoare am avea posibilitatea să-i spunem în față interlocutorului nostru despre cât de mult greșește sau despre câtă răutate / prostie / stupiditate zace în tărtăcuța lui, hm?

Cum ar fi dacă ni s-ar da voie să ne punem unul altuia reacțiile pe frunte sau pe obraji? Literal, cu mânuțelea astea două, vreau să zic. Ca pe niște post-it-uri. Iar când apeși – ca să se lipească bine –  să-i simți celuilalt pulsul, tremurul abia perceptibil al pielii la atingere, respirația. Presupunând că ar fi legal, permisibil, recomandabil. Ca pe Perete. Ai mai face-o?

Ah, atunci probabil că ne-am da cu toții unfriend! Nu din răutate sau din invidie, nici din pricină că nu suportăm ofense sau păreri diferite de a noastră, nu, nu, nu, ci pentru că nu am putea suporta o așa proximitate.

Atunci nu ar mai fi ceva legat de distribuiri, de accesări și alte d`alea. Ar fi ceva personal. În întregime.

Yack!

Reclame

Mijlocul este mesajul (17) – Camera foto din dotarea unui smartphone

Nu mai există loc, moment, obiect, stare sau, pur și simplu (!), cadru existențial al acestei lumi care să nu încapă în acest obiect de mici dimensiuni, capabil totuși să-și pună lentilele la lucru pentru a face ceea ce odinioară doar camerele foto știau să facă. De fapt, pentru a face mult mai mult: spre deosebire de camerele foto, orice smartphone are lumea așezată la picioare. În intervale de timp ce se măsoară în tot mai puține secunde orice cadru poate fi distribuit în rețea, pentru a fi văzut de toți. De fapt, nici nu are mare farmec să faci o fotografie cu un smartphone pentru a o păstra în memoria sa internă: pentru asta există camerele foto!

Smartphone-ul este, se poate spune, un fel de gaură neagră prin care realitatea este absorbită cu nesaț și aruncată într-o nedisimulată frenezie într-un virtual pe care îl resimțim tot mai puțin ca „spațiu” și tot mai mult ca timp irosit (înainte, referitor la Internet, foloseam termenul „domeniu”, acum Facebook-ul ne-a învățat să vorbim despre „cronologie”).  De aceea ni-i frică de el. Camera foto se supune încă unor reguli similare celor ce țin de managementul vitezei: trebuie să descarci pozele, fie folosind un cablu, fie transferându-le prin intermediul cardului, apoi să le găsești un spațiu de arhivare, să le sortezi, poate să le dai un photoshop micuț … Știm să mizăm pe lenea aceea universală a fotografului.

Dimpotrivă, lenea noastră nu are nici o șansă în fața touchscreen-ului unui telefon inteligent. Degetele prind puteri nebănuite, precum Asterix după ce a consumat din poțiunea magică, și nu mai prididesc în a face pixelii să curgă. Suntem ca niște posedați, noi, stăpânii tehnologiei … Serios?

Mi se pare fascinantă această capitulare a omului din zilele noastre în fața acestui aparat atât de mic și de fragil. O capitulare vizibilă de ambele părți ale touchscreen-ului: unul nu poate să nu facă poza, altul nu poate să nu-și scoată la iveală cel mai bun profil. Când mănâncă, când bea, când se plimbă, când pleacă, când vine, când urcă, când coboară, când se bucură … nu vi le mai zic acum pe toate – toate aceste ipostaze transformate în „conținuturi” (câtă ironie în acest cuvânt!) ne cuceresc cu iluzia ca am putea ocupa mai mult loc, în timp și în spațiu, decât o făceam până să se fi inventat toate astea.

Iar McLuhan este depășit: nu mai vorbim despre extensii ale unor ființe care au descoperit noi mijloace de a comunica, ci de extensii care ne transportă chipurile peste tot, niște extensii ale prezențelor noastre. Unele care, la o adică, ne vor rezista, pentru că după ce nu vom mai fi în carne și oase aici, în real (vă mai amintiți acest cuvânt?), lumina pixelilor pe care i-am inspirat va luci mai departe pe ecranele lumii, până se va pierea în uitarea serverelor, adevăratul iad informatic.

Aceste extensii ne definesc, ne construiesc și ne spun ce am putea fi. Presimt, cumva profetic, că  într-un viitor nu prea îndepărtat ne vor lua locul. În acea zi nu ne vom mai întreba cine pe cine folosește, căci va fi prea târziu. Scapă cine poate!

Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”

Updated, ver.2.0371 beta

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Pe atunci nu exista Wikipedia. Nu puteam da un google, ca să mă pun la punct cu tot ce e nevoie să știu despre un anume subiect.

Astfel că acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Iar cunoașterea este echivalată exclusiv informației, datelor și accesului cât mai facil la acestea. Cunoaște cel ce știe să caute, cel ce are acces la baza de date. Mânuirea lor pare să fie tot mai mult pusă în seama algoritmilor, iar cei ce încă o fac manual ne par a fi asemenea unor comedianți care jonglează cu diferite obiecte fragile, spre deliciul copiilor. Au cam ieșit de pe scene lumii și aceștia, se pare.

Mai bine vă zic că nu trebuie să știu nimic.

Am acces, asta e tot.

Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

John Piper e vinovat! #metoo …

Niște capete luminate de la HuffingtonPost au găsit piatra din capul unghiului în problema comportamentului abuziv pe care bărbații îl au față de femei, la locul de muncă, în familie, în biserici și cam peste tot pe unde e posibil (în afară de unele sectoare industriale în care femeile, se pare, au fost întotdeauna respectate): teologia conservatoare a celor de teapa lui John Piper. Complemetarianismul. Da, păi e la mintea cocoșului că rădăcinile acestui comportament care o devalorizează pe femeie în ochii bărbatului trebuie să fie această teologie care îi privește pe cei doi – pe bărbat și pe femeie, nu vă gândiți la altceva – ca fiind diferiți prin creație, însă completându-se reciproc în menirea pe care Creatorul le-a dat-o pe acest pământ. O teologie care îi spune bărbatului că este responsabil să-și protejeze casa și să se lupte pentru a-i asigura toate cele necesare traiului – cele ale stomacului, dar și cele ale spiritului – nu poate fi decât responsabilă de această revoltătoare stare de fapt.

Acum, ca să fim drepți, nici cei la la HuffingtonPost nu sunt atât de tâmpiți încă să-i încarce excesiv lui Piper nota de plată pentru #churchtoo, de aceea nuanțează: „part of the problem”. Nu același lucru se poate spune despre felul în care ei încearcă să scoată cu basma curată lumea criticată de către teologul american, unul cunoscut în mediile evanghelice, însă supectez eu, un anonim în agora seculară a ideilor, o lume care i-a oferit femeii în ultima jumătate de secol a istoriei noastre respectul pe care și l-a căutat. Nu-i așa?

Piper sugerează că ideologiile vinovate pentru #…too sunt cele progresiste și antitradiționale care modelează cam toate politicile acestei disputate jumătăți de veac. Adversarii lui, însă, îi iau peste picior și, din câteva apăsări de tastă, ne învață cum să nici nu ne treacă prin cap așa ceva. Nu, nici pomeneală: abuzurile sunt tradiționale, progresismul este cel ce le-a oferit femeilor pacea și siguranța. Și respectul, să nu uităm.

Omul antitradiționalist al zilei gândește curat și frumos. El nu este ca fundamentaliștii aceia, care cred că sunt stăpâni și responsabili peste casele lor. Nope. El se poate uita la Cele cincizeci de umbre (o sută cincizeci, dacă le numărăm pe toate câte s-au făcut până acum) pe care i le dă Hollywoodul și în care femeia este respectată cum se cuvine, la rezoluții înalte, după care, reîntors în lumea de zi cu zi, să fie egal cu concubina sa (căci mariajul tradițional, nu-i așa, e doar o hârtie) sau cu tovarășele[1] sale de birou.

O jumătate de secol de iubire față de femei. Și de respect. Cum i-a scăpat lui Piper? Cum ne-a scăpat nouă? Să recapitulăm, cu respect și considerație.

Revoluția sexuală? Hippie? Respect față de femei, cât încape. Consumul de substanțe euforice era democratizat, iar de abuzuri în perioada aia n-a auzit nimeni, niciodată. Să zicem love fifteen, ca-n tenis.

În acele vremuri Hugh Hefner punea bazele unui monument de apreciere pentru femeile din lumea întreagă, pe care le aprecia pentru frumusețea lor: Playboy. În semn de respect, le-a pus inteligentelor și capabilelor fiiice ale Evei urechiușe și codiță de iepuraș. Iar Hefner, se știe, nu are nici o contribuție la problema #metoo, fapt dovedit și de aprecierea sinceră și deschisă de care omul s-a bucurat la moartea lui.

Ah, și cultura pop a vremurilor! Versurile lui Jim Morrison au glorificat femeia și i-au dat o valoare pe care nici altă femeie n-a avut-o în aproape două milenii de creștinism: Come on baby, light my fire! All day log.

În asentimentul bardului de la The Doors, ceva mai târziu, Sabrina cânta profetic despre o lume în care bărbații o vor respecta și pe ea cu adevărat: Citește în continuare „John Piper e vinovat! #metoo …”

Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.