Nu mă credeți, știu, dar eu tot vă spun că în spatele celor mai „obișnuite” fragmente de viață pe care ni le propune cinemaul – mă refer în special la clișee, dacă așa vă place – se ascund profunde dogme și convingeri legate de ordinea acestui univers. Unele dintre acestea, în religiozitatea lor, sunt demne de tot disprețul unor Hitchens și Dawkins, neavând vreun temei rațional al existenței lor, în afară, poate, de aplecarea instinctivă a producătorului de filme de peste Ocean spre box-office și spre numere cât mai bine rotunjite pe capitolul „venituri”. Puteți spune multe despre Hollywood, dar nu că este nereligios, asta nu. Da, ocazional, trimite săgeți bine țintite împotriva unor anumite religii, cele incomode progresului și (i)luminării pe care apostolii industriei – sau poate confesiunii – americane vor să le revarse peste cohorta de plătitori de bilete și de descărcători de torrente. În esență, însă, Hollywoodul continuă să creadă într-o mulțime de minuni, propovăduiește și nu de puține ori emite pretenții pot fi ușor puse pe același palier al metehnelor cu cele ale grupărilor fundamentaliste de a căror bolboroseală seacă ni s-au cam strepăzit tuturor dinții.
Bunăoară, gândiți-vă la bombele care explodează în filme, nu puține. Ați observat, sunt convins, că toate sunt prevăzute cu ceasuri digitale care să ne arate cât mai limpede tuturor celor aflați cu sufletul la gură în fața devastatoarei perspective (de regulă, pentru a asigura o miză cât de cât demnă de atenția noastră, trebuie să fie vorba de cel puțin un stadion plin cu oameni, dar pentru siguranță se poate opta mai bine pentru o juma` de oraș cu milioane de locuitori) cât timp mai e până la marele „bum!”. Probabil că undeva, prin China, există o fabrică specializată numai pe producția unor astfel de ceasuri, pentru că majoritatea arată cam la fel, cu cifre mari, roșiatice, vizibile de la mare distanță. De asemenea, putem presupune că nu sunt probleme cu desfacerea acestui produs pe piață (deși, ultima dată când am căutat la mall și la magazinele chinezești, nu am găsit: probabil că tocmai lichidasetră stocul). Oricum, se poate conta pe faptul că artizanul unei astfel de bombe nu-și va permite obrăznicia de a nu atașa un ceas capodoperei sale malefice. Așa ceva nu se face: vorbim de profesioniști, m-ați înțeles?
Amintesc doar în trecere și obișnuința – pe care o luăm de-a gata, ca și cum ni s-ar cuveni – de a vedea toate aceste zgomotoase dispozitive dezamorsate în ultima clipă. N-ar avea nici un haz să vezi o bombă dezamorsată fără a avea minutarul, dar ce zic eu, cifra zecilor de secunde ajunsă pe zero. În asta stă frumusețea unei bombe, în experimentarea proximității dezastrului pe care îl produce, chiar dacă deflagrația nu va avea loc. Succesul rețetei e garantat, de fiecare dată, căci pulsul spectatorului crește cu credincioșie, pe măsura rezervelor de adrenalină stârnite în organismul său în momentele cheie ale vizionării filmului …
Dar … mă iau cu vorba, iar ceasul ticăie nemilos: să nu uităm, pentru a întregi tabloul acestui tip de experiență cinematografică, și faptul că dezamorsarea este executată, de regulă, de un profan într-ale bombelor, asistat telefonic de către un expert aflat la distanță. Nu există încă skype sau messenger – e surprinzătoare înapoierea tehnologică a acestor salvatori ai lumii la mai bine de două decenii de internet strecurat generos pe țevile planetei – așa că expertul va trebui să comunice cu cel aflat la fața locului pe nevăzute. „Spune-mi ce vezi” întreabă el, după care îl conduce pe cel cu mâna tremurândă prin întreg procesul izbăvitor. El nu vede ceasul, nu, el n-are nevoie de asta: ne este destinat nouă și nefericitului salvator de lume. El vede de la distanță totul prin auzire. Delicios mix de percepții și căi de a cuniaște lumea!
În sfârșit, se înțelege de la sine că trebuie tăiat un fir. Nu-i bai, pentru că, în nemărginita lor inventivitate, artizanii de bombe folosesc pentru firele izbăvitoare una dintre următoarele culori: roșu, albastru, galben, verde (o excepție notabilă este The Abyss (1989), numai că aici bomba este patentată de U.S. Navy). Apoi, toate aceste fire sunt frumos afișate la vedere, niciodată împreunate pentru a nu putea fi deosebite în vederea tăierii. Au și fabricanții de bombe onoarea lor, nu credeți?
Vai, câtă predictibilitate degajă lumea aceasta fascinantă a bombelor custom made din filmele americane! E mai sigură decât bursele, prieteni. Cu toate astea, în ciuda acestei predictibilități, ea ne apare de fiecare dată parcă la fel de proaspătă și de interesantă! Nu ne mai săturăm de bombe (cu ceas) dezamorsate în ultimul moment, de către specialiști sau de către profani, nu contează. Savurăm de fiecare dată, asemeni unor copii care se bucură încă odată la vedeea aceluiași vechi truc, felul în care cifrele de pe ceas ne indică tot mai puține secunde. Virtuțile acestei experiențe sunt aproape hierofanice: retrăim, în sens invers, explozia primordială, acel Big Bang de dincolo de timp și spațiu devenit misterul fascinant și înfricoșător deopotrivă al acestui veac profan. 00.00.00.00 este expresia unei transcendențe căutate cu multă trudă thriller după thriller, însă, a unei treceri care niciodată nu își află împlinirea. E absolutul pripășit la câteva clipe distanță de lumea noastră. Numărăm secundele, de data asta nu de la facerea lumii, ci de la distrugerea ei, închizând astfel o buclă a existenței lumii într-o experiență de mai puțin de două ore, într-o sală întunecată, în fața unui ecran gri, cu un pahar de suc într-o mână și unul de popcorn în cealaltă.
Dar nu explodează. Asta e o a doua certitudine. Vreau să zic: ne vom ridica din fotolii și ne vom îndrepta spre casele noastre vii și nevătămați. De fiecare dată. Ne vom privi ceasurile, socotind cât mai e până ajungem acasă, dacă prindem tramvaiul 39 sau dacă mai avem timp de o șaormă. Pulsul ne-a revenit, căci orele, minutele și secundele curg acum în ordinea corectă. Până data viitoare, când un alt erou va dezamorsa încă o bombă menită a ne aduce aminte că lumea asta se face și se desface prin explozii grandioase, nu prin muncă asiduă și sudoare …
Buuuuum, no!
