Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.

Reclame

Prioritățile de rigoare

Un simptom tipic maladiei care ne atrofiază capacitățile de a simți cu cei în nevoie, în vremuri în care toate cele ale lumii sunt afișate pe ecrane, în timp ce inimile ni se golesc de reale conținuturi, este ilustrat și de felul în care ne poziționăm ideologic în problema copiilor despărțiți de părinți, de către autoritățile americane. O facem cu fermitate, principial și cu simț de răspundere. Nu facem rabat la argumente și la discursuri convingătoare. Pentru că sunt o mulțime de lucruri extrem de importante de cântărit:

1) cine a început nebunia asta, Obama sau Trump

2) să decidem cine sunt ipocriții. Variante:

  1. trusturile de presă partizane (NY Times, The Guardian, Fox etc)
  2. creștinii evanghelici de rit texan
  3. cei militează împotriva avorturilor, dar …
  4. cei ce nu militează împotriva avorturilor, dar …

3) să decidem ce trebe făcut. Iarăși, variante:

  1. nu v-ați săturat de Trump, hm?
  2. cu legea nu te joci

Ar mai fi un lucru de pus la cale, de o importanță secundară: soarta acelor copilași. De acesta ne vom ocupa după ce le vor rezolva cum se cuvine pe cele de mai sus.

Mijlocul este mesajul (16) – HD, 3D, 4K, IMAX, live streaming ș-altele ca acestea

Mijlocul este mesajul (16) – HD, 3D, 4K, IMAX, live streaming ș-altele ca acestea

Suntem mult prea aplecați spre a examina tot ce se vede, ce se aude și ce se simte venind dinspre opera de artă înspre fiecare dintre noi pentru a mai da atenție absențelor, celor ascunse privirii, neauzite, ascunse simțurilor comune. Pentru că – așa știam odinioară – unele lucruri nu trebuie văzute, doar sugerate. Iar unele, poate că nici sugerate nu se cer a fi, ci dăruite intuiției comune, pe care o împărtășim fără să știm unii cu alții, autori și spectatori deopotrivă.

În zilele noastre ambiguitatea, ca procedeu artistic, este sufocată nu doar de inflația rezoluțiilor tot mai înalte, ci și de pretenția ce s-a întins ca o plagă peste întreaga cohortă a consumatorilor de entertainment de „a vedea tot”. Până la sânge, până la suprafața brăzdată de broboane a epidermei, trebui dăruit totului tot. Nu ne ascundeți nimic, nu ne menajați! Ia mai lăsați-ne voi în pace cu subtilități d`alea! Sânge! Full contact! Cât mai de aproape!

Ș-atunci dintr-ale imaginației participative, toate acestea s-au convertit în experiențe, în emoții construite din stimuli bine meșteșugiți. Totul e pe șleau, totul e la vedere, în câmp deschis, întins cât vezi cu ochii pe orice petic de perete rămas liber. Ecranele se căznesc din răsputeri să ne ofere cât mai mult, să ne apropie la limite nici măcar visate până acum. Plutește în aer, astfel, promisiunea onestității. Numai că și această aparentă sinceritate își are prețul ei: ni se arată tot mai multe, dar ni se comunică tot mai puține.

Progresul tehnologic actual favorizează propășirea mijloacelor fierbinți de relaționare a creatorilor de artă cu publicul: comunicare prin înaltă definiție, în care percepția vizuală este simulată aproape indecent până la o absorție completă a senzației, pretenția de a oferi totul, invitația la pasivitate (imaginea nu mai necesită o altă „prelucrare”, produsul brut este în același timp și produs finit – realitatea vizuală) și discurs mecanic, repetitiv, pe orizontală (din perspectiva senzațiilor – suspansul este construit în primul rând pe baza alternanței între participarea la experiența lumii pe care ne-o propune mijlocul de comunicare și la cea a poveștii pe care acesta o deapănă). Peretele rețelei, cinemaul, televizorul, transmisiunile sportive, videoclipul și live stream-ul sunt câteva exemple de astfel de medii/mijloace.

Pre-milenialii poate își mai amintesc însă și de alte mijloace (unele n-au pierit dintre noi). Cartea, revistele de benzi desenate, transmisiunile sportive la radio, desenul animat, teatrul … Prin natura lor, ele sunt mijloace de comunicare de joasă definițienedetaliate, care invită la o participare activă a spectatorului prin umplerea spațiilor goale rămase între lumea imaginată și cea a realității; ele stau la baza caracterului organic al discursuluiverticalizat de profunzimea implicării ochiului și a urechii deopotrivă, în care suspansul este datorat atât neprevăzutului ce ni se așterne înainte, cât și faptului că ni s-a arătat prea puțin. Paradoxul este că, tocmai în acest fel, ni se crează impresia că suntem invitați și primiți cu brațele deschise într-o lume de vis, la crearea căreia am participat și noi, în timp ce survolam puținul ce ni s-a dat …

A nu se înțelege că unele sunt mai bune decât altele. Îmi plac filmele, dar și cărțile. Îmi plac unele videoclipuri, dar și unele desene animate clasice. Fiecare își are rostul său. Mă întreb doar dacă vom mai fi în continuare capabili să păstrăm un echilibru, în condițiile în care tot ce vedem în jurul nostru este afișaj, distribuire, senzație. Când, într-un viitor nu foarte îndepărtat, chiar mintea va fi ecranul (o consecință profetică a modului în care Deleuze înțelegea cinemaul), cred că și cele două tipuri de mijloace vor deveni istorie, căci atunci nu vom mai vorbi de fierbinte și rece, ci de cumplita moarte termică a tot ce mai poate fi simțire în interacțiunile dintre oameni. Nu se va mai pune problema participării noastre la aventura lumii, ci dacă mai avem loc pentru întreaga lume în aventura fiecăruia dintre noi. Ah, nu vă speriați: de toate acestea ne vom bucura fără mare efort, stând așezați confortabil în fotolii …

Hyper GDPR ready

Dacă mi-e teamă de un lucru în privința lumii virtuale, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga trăire din juru-i, arătată cu degetul, simțită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o apoi în adevăr, adică în cea mai reală dintre apocalipsele acestei lumi, pentru a servi apoi ca paradigmă a experienței divinului, iar asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care ne mai aduc aminte azi doar teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate, istoria nefiind altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, nici durere, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în care ne-a provocat, folosindu-se de niște instincte încă prea puțin documentate de către specialiști, pofta nestăvilită după iluzii.

De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.

 

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (11)

Episodul anterior AICI.

Trecutul ca hrană

E fascinant și înspăimântător să vezi cât de radical s-a translatat în experiența omului contemporan interesul dinspre ce va fi înspre ce a fost. Iar asta s-a întâmplat sub ochii noștri, în ultimul sfert de veac. Odinioară, oamenii priveau înainte, căutau cu frenezie semne prevestitoare ale zilei de mâine. Ideologiile zilei promiteau, fiecare, un viitor luminos, unul pentru care merită să suferi nițel, căci va fi mai bine odată. Însemnele și simbolurile cu care oamenii își amenajau spațiile simțirii arătau încotro se îndreaptă. Politicile erau și ele orientate spre zenitul existenței, concurând paradisul. Îi votam pe candidații la funcțiile publice pentru ceea ce credeam că vor fi atunci când vor ajunge sus, pentru mărețele lor planuri. Puțin ne-a păsat de trecutul lui Iliescu, de pildă, important era că el nu ne va vinde țara, gândeam noi atunci.

Peste tot, ni se oferea viitor, iar noi eram avizi de tot ce ne poate conduce prin labirintul de posibilități al zilei ce va să vie. Una din expresiile triviale ale acestor preocupări era horoscopul, fără de care mulți nu-și începeau ziua. Să nu uităm de succesul pe care îl aveau pe atunci clarvăzătoarele. Prin biserici, cei mai de succes erau proorocii, cei ce pretindeau că pot arunca o privire, datorită unui har special, venit de sus, asupra zilei de mâine. Oamenii erau înfometați și însetați de viitor, îl consumau, zilnic, pe pâine.

Azi, însă, nu mai dă nimeni doi bani pe el. Mediul virtual în care ne-am botezat experiența viețuirii de zi cu zi este unul prin excelență al înregistrării și redării trecutului. Astfel, trăim într-o imens labirint al oglinzilor, înconjurați de trecut, de faptele ce au avut loc, de ceea ce s-a spus deja, de ce a fost fotografiat și documentat. Notificările peretelui ne spun, în marea lor majoritate, ce a fost, ce s-a distribuit, cine a reacționat, cine a făcut cutare și cutare lucru. Citim o mulțime de știri, ne umplem mințile cu trecut.

Înconjurați de atâtea monumente, altare și pietre de aducere aminte, nu mai avem acces spre orizonturi. De altfel, nici nu mai avem timp pentru ele. Ne votăm oamenii, cântărindu-i în primul rând după câte au făcut. Trecutul îi ajunge din urmă pe mulți eroi ai zilei, înălțându-i sau, mai degrabă, trântindu-i în mocirlă. Orice gest, orice vorbă, orice grimasă cât de mică îi este înregistrată și arhivată cum se cuvine, spre a fi de folos mâine (câtă ironie!).

Lumea noastră este un imens muzeu, aflat într-o neobosită (re)amenajare. Nu doar că am renunțat la utopia Babelului și nu mai visăm la acel turn din vârful căruia le vom vedea pe toate, dar ne construim cu sârg ruinele trecutului. Măcar de-ar fi un trecut din care să putem descoperi cine suntem, căci și acesta îmi pare a fi mai degrabă un construct imaginar, un bricolaj de obsesii, de vinovății, de mesaje contradictorii și de pixeli bine meșteșugiți. Paradoxal, Europa se uită pe sine, America, de asemenea. Dar tot în trecut se refugiază amândouă, căci ideea de progres, nu e altceva decât o obsesie a rearanjării istoriei într-un mod prin care să creeze acum acum și aici un temei pentru adoptarea unui imperativ ideologic. Politicile curente față de imigranți reflectă această incapacitate a omului politic contemporan de a privi înainte. Politicianul privește în urma sa, căutând în trecut fie o vârstă de aur, fie o gheenă a rușinii: de acolo își trage seva discursului său pro sau contra amestecării lumii. Nici unul vede însă, prin prisma politicii sale, dincolo de orizontul propriului mandat; de aici și mania grandorii de acum, vizibilă în special la Donald Trump, dar și alte figuri ale zilei, precum Putin, Trudeau, Macron, Orban sau … Dragnea.

Ș-atunci poate că are dreptate McLuhan: ne conducem mașina nu urmărind drumul ce ni se așterne înainte, ci privind în oglinda retrovizoare. Deocamdată, șoseaua ne pare dreaptă ca-n palmă, dar ce-o să ne facem la prima cotitură? Mi-e că o să devenim una cu decorul. De fapt, asta s-a dorit de la bun început.

Mijloace și defecte

Mijloace și defecte

Reclamele, internetul, armele de foc, televizorul, jocurile video, muzica pop-rock, BMW-ul, gadgeturile, mall-ul.

Ce au în comun toate acestea? Sunt neutre, ni se spune. Nu produc efecte în viețile noastre și nu ne influențează câtuși de puțin, atât timp cât nu le lăsăm noi să o facă. Și, să nu uităm, stă în puterea noastră să nu le lăsăm să ne influențeze. Căci noi suntem stăpânii lor, noi le dictăm rolurile și sensurile în experiența trecerii noastre prin valea simulacrelor devenirii.

Sunt simple instrumente în mâinile noastre. Contează doar destinația folosirii lor, de partea bună a Forței sau de partea celei întunecate. Folosite într-un mod constructiv, ele pot fi o binecuvântare. Există, însă, oameni care le utilizează în scopuri malefice, dar problema este exclusiv cu acei oameni, așa că asupra lor trebuie să acționăm într-un fel sau altul, pentru a stopa efectele nocive ale unor proaste întrebuințări. De pildă, dacă a-i anihila este totuși prea mult, am putea să îi învățăm să folosească într-un mod constructiv aceste instrumente. Avem nevoie de mai multe manuale de utilizare pe lume, asta e clar.

Ș-apoi, să nu uităm nici asta, ele sunt mute și impotente. Asemenea idolilor. N-au nici glas cu care să ne vorbească, nici ochi cu care să vadă, nici urechi de auzit, nici mâini pentru zidit. Vedeți? Nu ne pot face nimic.

Sunt creația noastră, din materii prime pe care le-am prelucrat cu trudă, dar și cu multă dibăcie. Așa că, stați liniștiți pe locurile voastre, totul este pe mâini bune. Ca-ntotdeauna.

(Notă: imaginea este din filmul lui Terry Gilliam, The Zero Theorem)

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Atât timp cât avem înaintea ochilor un orizont, putem vorbi despre un dincolo. Iar orizontul se vede de jos. Cu cât prinzi mai multă altitudine, cu atât el se îndepărtează de tine. De aceea Dumnezeu nu ne-a dat avizul de construcție pentru Babel: din turnul înălțat până la Cer omul nu-și va mai recunoaște limitele. Iar încurcarea limbilor este, printre altele, și încurcarea orizonturilor experienței fiecăruia, tocmai ca să nu mai putem pretinde o deplină obiectivitate în cele pentru care suntem în stare să ne sacrificăm chiar și viețile.

În iconografia filmului western, călărețul singuratic, străbătând în galop orizontul lumii pe care tocmai a mântuit-o de rău, este un simbol al transcendenței posibile, chiar dacă aceasta nu e la îndemâna muritorului de rând. Noi ne uităm la el, abia îl mai întrezărim, confortabil instalați în strâmtul nostru cerc al celor mundane, dar el deja își aruncă privirea dincolo. Nu-i al nostru, el aparține unei alte lumi.

Pe de altă parte, în metropole, orizontul este accesibil doar unei clase de privilegiați. Marii afaceriști își au birourile cocoțate sus de tot, de unde pot privi atât lumea ce li se așterne la picioare, cât și orizontul de dincolo de oraș. Iconografia filmelor bazate pe dramele din lumea afacerilor ni-l arată pe magnatul care poate vedea, asemeni călărețului singuratic, mai multe decât supușii săi, până la orizont. Totuși, nici măcar el nu știe ce este dincolo. Filmele „actuale” par să fie, astfel, armonizate spiritului postmodern, unul care se dorește a fi nivelator în toate direcțiile (cu excepția, desigur, a celei ideologice, căci nu poți proclama frumusețea diversității, fără a te face asemenea adversarilor acesteia).

HHThe Devil's Advocate 1
The Devil`s Advocate

Ș-apoi, îl avem pe The Revenant. Aici, Iñárritu alternează două realități aparent ireconciliabile, în superbele orizonturi din imaginile panoramice, intercalate scenelor de detaliu, în special acelor apropieri excesive de chipul lui Hugh Glass (la un moment dat, respirația sa aburește lentila camerei foto). Nimeni nu poate privi dincolo; doar noi, spectatorii, știm că există așa ceva. Hugh Glass trăiește sub presiunea proximității fiecărei interacțiunii cu mediul prin care își poartă pașii. Pentru el, transcendența este de căutat dincoace de orizont, prin vis și – asta e, nu s-a găsit altă rimă – prin delir.

Este același Iñárritu, să nu uităm, care ne refuză în Birdman orice urmă de orizont fizic. Imaginile curg în acest film – să nu uităm că regizorul a creat în acest film iluzia unui single shot lung de vreo două ore – pe culoare, prin cabine, pe străzi, dar niciodată nu lasă măcar vreo sugestie despre o lume aflată dincolo. În acest film, toți oameni merge pe jos printre obstacole și nu văd altceva decât pe unde să treacă. Metafora zborului, așadar, își are sensul tocmai în acest cadru restrictiv: prin zbor, omul ar putea să se ridice suficient de mult pentru a descoperi o lume inaccesibilă orizonturilor experienței sale pedestre. Numai că, surpriză: ispitit de perspectivă, de gândul că ar putea fi deasupra altora, eroul nostru uită de orizont, iar zborul său nu este altceva decât tot un fel de plimbare, doar că la câțiva metri deasupra solului. Ce dezamăgire!

Ce vreau să zic este că merită urmărit pe mai departe destinul ideii de orizont, în viață, în filme și – de ce nu – în credință. Căci există și un orizont al credinței, pe care puțini îl scrutează cu privirile, după cum există și labirinturi ale dogmei, dincolo de care nu se mai vede nimic. Probabil că, dacă e să ne învețe ceva paradigma asta a orizontului, acest lucru ar fi să privim cu multă grijă la acele obiecte atât de apropiate înțelegerii și percepției care ne indică linii ale orizontului. Să credem – câtă naivitate, nu? – că am atins orizontul, că privim dincolo. Dragii mei, cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, suntem datori aventurii aceste vieți cu recunoașterea faptului că niciodată nu vom fi ajuns prea departe pe cărările vieții, ca să nu putem mărturisi existența unui tainic dincolo.

Doar eroii din filme, rareori și aceștia, privesc dincolo de apus, iar atunci când o fac, păstrează secretul cu privire la cele văzute. E posibil, însă, ca și ei să dispară din filme, locul lor fiind luat de super-eroi. Spuneți-mi când ați văzut ultimul orizont care să merite o aventură într-un film produs de Marvel sau de DC.

(nu vă faceți iluzii: titirezul se învârte încă)

HHNostalghia 15
Nostalgia (Tarkovski) – un alt mod de a percepe orizontul