Laț

Cea mai influentă ideologie a acestui veac este tehnologia. Aparent neutră, docilă și indiferentă la ifosele celui ce o folosește, terorist sau copilaș inocent, ea modelează în conștiința unei întregi umanități, fără discriminare, iluzia puterii și a controlului. Căci pe cât de adevărat este că suntem tot mai stăpâni peste natură, pe atât este de vizibil faptul că tehnologia a pus stăpânire pe noi. Fără violență, cu subtilitate și finețe, așa că nici nu ni se pare atât de grozavă robia asta.

De aceea o și numim în continuare, fără nici o problemă de conștiință sau de altă natură, libertate.

Hypersacru

Dacă, așa cum observa Eliade, în experiența omului modern sacrul era camuflat în vechi comportamente – moștenite de la strămoși care încă mai credeau într-o verticalitate a temeliilor lumii – adaptate noilor contexte în care el trăiește (vizibile pe la saloane auto, gale festive și alte evenimente de acest fel sau prin cultura super-eroilor), acum asistăm la o și mai profundă dizolvare a sa în uitare. Cât timp modernitatea a păstrat în spațiul culturii și gândirii predilecția pentru spații și locuri (prin cubisme, pointilisme și perspectivisme etc), respectiv, postmodernitatea pentru vremuri și ordinea lor (gândiți-vă numai la câtă narațiune s-a scris pentru a se jongla fie cu călătoria în timp, fie cu smotoceii cauzalităților), sacrul încă era real. Măcar ca potențial, ca experiență, dacă nu ca extensie a realității.

Dar hyper-modernitatea zilei de astăzi, năpădită de pereți pixelați și cronologii virtuale, nu știe nici de loc, nici de timp. Totul este oriunde și aici, totuși nicăieri, oricând și acum, totuși nicicând. Nu mai e loc de sacru într-un astfel de peisaj. Percepțiile noastre despre locuri și momente sunt alterate de această invazie în experiența de zi cu zi a unei lumi imposibil de intuit și reprezentat pe un sistem de coordonate.

Camuflajul sacrului a fost dat la o parte, însă în absența acestuia el n-a devenit mai vizibil, dimpotrivă. Paradoxul este tot mai dificil de asimilat: toate ne sunt la un click distanță, tot mai îndepărtate. Tot ce există este acolo, neapărat, inclusiv transcendența. Căci dincolo de pixeli și de (mega)octeți e rețeaua, cu inepuizabilele-i jocuri de asociere și amprentare a realului. Pe Internet sacrul însuși, ca posibilitate, ca deschidere spre lumea de dincolo de orizonturi – nu doar Dumnezeu, cum pretindea Baudrillard – e hyperreal: plin de informație, abundent în stimuli, neobosit creator de contexte și pretexte, dar lipsit de semnificație. Opulent, în toată goliciunea lui.

Astfel, putem spune doar că sacrul există. Restul e tăcere …

… și multă, foarte multă (re)distribuire. Câte puțin, din tot ce n-avem, ca să ajungă la tătă lumea.

Bricolaj existențial (HD)

Bricolaj existențial (HD)

Una din cele mai nepotrivite așteptări pe care un om le poate avea de la o operă de artă este aceea de a reproduce, prin mijloacele-i specifice, lumea așa cum este ea. Esența artei a fost dintotdeauna rearanjarea lumii, reconstrucția ei, provocarea orizonturilor realului, bricolajul de fapte, de idei și simboluri, de imagini și de simțăminte. Arta nu ne arată lumea. Cine vrea să vadă cum este lumea n-are decât să-și ia în spinare un rucsac și merinde pentru un drum lung și să o ia la pas prin lume, să cerceteze cu atenție, să documenteze și să cunoască ce e de cunoscut. Prin artă omul nu vede lumea, ci posibilitatea ca aceasta să ni se arate altfel, privită adesea din perspective imposibile în planul realului sau prin lentile cu totul diferite de cele cu care ne obișnuit. Nimic nu se crează prin artă, ci doar se reașează în moduri noi lucruri deja existente.

Într-ale teologiei – adică într-ale reflecției despre lumea lui Dumnezeu și relația ei cu veacul nostru – lucrurile se cer privite în același fel. Cine așteaptă să găsească într-o operă de artă o reproducere a dogmei celei drepte, n-are decât să aștepte mult și bine. Dreptele cumpăniri despre Dumnezeu se cer a fi găsite în Scripturi și în cărțile de teologie, iar acolo numai dacă sunt alese cu trudă, cu discernământ, cu frică și cu uimire. Rostul artelor nu este de a ne pune în lumină mărturisirea de credință, ci de a ne confrunta cu posibilitatea ca, privită din perspectiva altuia, această mărturisire să arate cu totul altfel. Astfel, da, sunt posibile unele minuni; de pildă, există iubitori ai muzicii clasice care au devenit creștini după audiția celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler (Învierea – în special ultima parte) sau pasionați ai artelor plastice care au ajuns creștini după ce au intrat în contact cu picturi de-ale lui Rembrandt. Dar, în fiecare caz, acest lucru s-a întâmplat tocmai pentru că actul artistic la care au luat parte i-a confruntat pe acești oameni cu posibilitatea unei ordini diferite a lumii, din punctul de vedere al raporturilor sale cu transcendența, decât cea pe care o aveau ei în minte.

Filmul?

Nici de la un film nu e drept să ai așteptări să îți ofere ceea ce se poate găsi într-un tratat de teologie. Nu-i cere să sistematizeze adevărurile Scripturii, nu-i cere să-ți predice. Dacă astfel de lucruri cauți, nu te duce la cinema: îți pot recomanda câteva biserici bune, unde vei găsi și studii și predici folositoare. Filmul îți oferă o experiență, nu un discurs. Da, e posibil ca în urma vizionării unui film să înțelegi ce n-ai putut cuprinde citind un tratat de-al lui Karl Barth sau în Institutele reformatului. E posibil să te găsească cerul în fața neliniștii ecranului gri, la o frecvență de vreo 24 de cadre pe secundă (sau mai multe în ziua de azi). Căci filmul este idee vie, gând trăit, vis încrustat pe răbojul dorinței de a privi cât mai departe …

În timp ce filmul, ca operă de artă, este expresie a unui gând deja rostit, cel al artistului, asupra căruia nu ai nici o putere (și e bine să fie așa), experiența îți aparține în întregime. Povestea e predestinată a se desfășura, la fiecare proiecție, în același fel. Dar arta este libertate. În timp ce eroii de pe ecran vor păși pe cărările anume rânduite pentru i încă înainte de întemeierea filmului, tu poți să alegi. Poți să te lași purtat de val, poți să ieși afară din sala de cinema. Poți să ronțăi popcorn, lângă un pahar de Cola. Sau poate că îți place mai mult Fanta. Și niște bomboane, de asemenea.

Filmul propriei tale umblări prin lume rulează încă pe ecrane. Acesta e filmul de a cărui teologie ar fi bine să te îngrijești. Asupra lui e bine să faci rabat la așteptări.

Neprihănire politică

Aceasta e o nouă plăsmuire a activismului politic contemporan: neprihănirea politică, virtutea imuabilă a celui ce alege ce trebuie. E acel simț datorită căruia nu poți pricepe în ruptul capului cum pot alți oameni, aparent decenți și cumsecade, să aibă o opțiune politică diferită de a ta. Sau, să recunoaștem, e acel instrument extrem de precis care împarte lumea în care trăiești în mișei și/sau proști, pe deoparte, și oameni cu scaun la cap, de cealaltă. Te face să te simți bine, pentru că știi cu cine votezi și, pentru că nu se poate altfel, știi că ești de partea binelui absolut. Micile imperfecțiuni ale candidaților tăi, sunt fie răutăți și exagerări ale adversarilor politici, fie sunt percepute ca având dimensiuni microscopice, cu totul nevrednice de luat în seamă.

Pe vremuri, politica era o femeie de moravuri ușoare; puțini se puteau îndreptăți călcându-i pragul. Numărăm pe degete un Coposu, un Rațiu, poate …

Dar acum s-a arătat o neprihănire, pe care o dă noul bun simț politic și civic, nu prin credință sau alte alea – despre ea vorbesc toate postările și meme-urile zilei – anume neprihănirea pe care o dă alegerea corectă, singura posibilă, pe care toți ar trebui să o facă, cu privire la singura cale corectă, cinstită și care aduce abundență de lapte și miere la robinet.E singura șansă a virtuții în politică.

Căci celelalte oferte sunt corupte.

Păstrează-te curat …

Un Moonlight simptomatic …

Un Moonlight simptomatic …

Ca să încep așa, mai pe ocolite, vă spun că Moonlight mi se pare a fi un imens vapor (un Titanic, dacă vreți), frumos și impresionant nevoie mare, numai că înzestrat cu pânze. A fost lansat la apă, iar acum, în lipsa vântului, toată lumea s-a așezat pe chei și îi suflă în pânze, poate-poate se va urni din loc. Cam tot ce circulă acum ca reacție față de acest film în spațiul american este simptomatic pentru această ciudată patologie a emoției transformate în virtute.

Bunăoară, iată o comparație de pe metacritic. com – un portal cu pretenții de autoritate în domeniul criticii de film – între modurile în care sunt simțite două filme, ambele având ca protagoniști principali copii pierduți ai acestei lumi.

Moonlight – povestea unui copil / tânăr de culoare, homosexual:

Moonlight is the tender, heartbreaking story of a young man’s struggle to find himself, told across three defining chapters in his life as he experiences the ecstasy, pain, and beauty of falling in love, while grappling with his own sexuality. (SURSA)

Cam așa am priceput:

Moonlight este povestea tandră și sfâșietoare a unui luptei unui tânăr de a se regăsi pe sine, povestită de-a lungul a trei capitole definitorii ale vieții sale, pe măsură ce cunoaște bucuria, durerea și frumusețea îndrăgostirii, în timp ce se confruntă cu propria-i sexualitate.

Să observăm că, în general, aceste prezentări pe metacritic sunt pur informative, inodore din punct de vedere emoțional. Rostul lor este să îți spună despre ce este filmul, nu cum este el. Totuși … „tender” și „heartbreaking”. Chiar și acel „beauty of falling in love” pe care eu, unul, nu l-am văzut nicăieri în film. Phuuuuuuuuui! Încă odată, mai vârtos: Phuuuuuuuuuuui! Uf! Poate se clintește măgăoaia asta către largul oceanului, măcar un pic de tot …

Lion – povestea unui copil / tânăr, rămas orfan și pierdut departe de casă:

A five-year-old Indian boy gets lost on the streets of Calcutta, thousands of kilometers from home. He survives many challenges before being adopted by a couple in Australia; 25 years later, he sets out to find his lost family. (SURSA)

Adică:

Un băiat indian de cinci ani se pierde pe străzile Calcuttei, la mii de kilometri de casă. Supraviețuiește mai multor provocări, înainte de a fi adoptat de un cuplu din Australia; 25 de ani mai târziu,el își caută familia pierdută.

Până și mesajele de pe burtiera de la DigiTV sunt mai emoționale decât această prezentare seacă și lipsită de orice brumă de simțire.

Ca să evităm insinuările: eu v-o zic pe șleau că ambele povești sunt la fel de încărcate dramatic. Nici nu cred că nu e cazul să le comparăm, după cum nu e cazul nici să ne afundăm în conspiraționisme. Este doar un simptom, iar el trebuie pus alături de altele pentru a documenta prezența unei afecțiuni. Răbdare, toate la rândul lor …

Deocamdată, rămân cu un gust incomod față de metacriticii ăștia: chestia cu orfanii e răsuflată, nu mai are prea multe de-a face nici cu tandrețea, nici cu sfâșierea, nici cu frumusețea iubirii, în timp ce …

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (9)

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (9)

Episoadele anterioare pot fi citite AICI 1, AICI 2, AICI 3, AICI 4 , AICI 5AICI 6, AICI 7 și AICI8.

Unul dintre efectele pe care bombardamentul informațional actual le produce în planul percepției noastre într-ale cunoașterii este neîncrederea în întreg. Se cronicizează un scepticism patologic față de orice încercare de discurs panoramic; sunt favorizate close-up-urile, detaliile decontextualizate, mesajele care spun ceva acum și aici. Este descurajat spiritul profetic, mesajul acelui care a îndrăznit să-și ridice ochii peste anul care vine, peste deceniul următor. Despre eternitate, ce să mai spunem, e o poveste de adormit copiii. În același timp, cel ce pretinde că a înțeles ceva din trecut nu are nici el o soartă mai bună.

Acum! În acest loc! Mie! Nu-mi da oceanul, o picătură e tot ce îmi doresc …

Astfel, toate se schimbă pe nesimțite. Ne mai scutură, ocazional, câte un atentat, câte un Colectiv sau vreo ordonanță nocturnă, din această stare de confortabilă împrăștiere. Atunci vedem că toate cioburile din jurul nostru mărturisesc despre ceva ce s-a spart. Nu pentru mult timp, însă. Ne întoarcem la ale noastre și continuăm să călcăm cu grijă printre fragmente; cine se taie într-un ciob, din pricina bravurii sau a neglijenței, suferă pe cont propriu. Nu-i nimic, ne vom schimba fotografia de profil pentru a ne exprima, aici și acum, solidaritatea.

Valentin, alături de alții de aceeași teapă, este și el un fragment, unul de iubire împărțită și ea în vremuri, locuri și beneficiari. De fapt, fragmentăm tot ce mișcă, idei, revelații, discursuri, sărbători. Noi înșine suntem fragmente ale unui întreg metafizic primordial, unul din acelea la care apelăm cu religiozitatea celui care crede într-un dumnezeu de foarte departe și de tare de demult retras dintr-ale lumii. Scriptura devine un fondue de versete în care ne înmuiem crezurile fărâmițate în convingeri cu privire la detalii de fiecare clipă, cele fără de care identitatea noastră confesională nu se va putea lipsi decât peste cadavre (ale lor…). Vasul cu deliciosul amestec de fine ifose este încălzit de iluzia – odinioară percepută doar în dreptul omului necredincios – că la sfârșit, cumva, totul va fi bine. Viața însăși arată tot mai convingător ca o înlănțuire de piese disparate, muncă, biserică, familie, timp liber, corvoadă, timp „de calitate”, plăcere, datorie, taifas, slujire, iubire, demonstrație, sărbătoare și distribuire.

Reușim, cu uimire încă, să canalizăm energii imense pentru proiecte punctuale: o demonstrație la ora cutare, într-un anume loc, pentru o cauză concretă. Totuși, suntem incapabili să le privim pe toate acestea în curgerea lor, să le vedem sensul, finalitatea. Putem purta pe aripi de vultur un candidat spre fotoliul de președinte folosindu-ne de forța Peretelui de a motiva reacții de moment. Odată instalat acest președinte, nu știm ce va urma, ce să-i cerem să facă, pentru ce să ardem.

E ca o dragoste care trăiește doar în virtutea acelor acte ale cărnii, pendulând între extaz și oboseală, între abandon în brațele celui poftit și părerea de rău de „după”. Aveți dreptate, de fapt: aia nici nu are cum să fie dragoste, e biologie. Iar biologiei (ca mesaj), se știe, i-au lipsit întotdeauna proiectele ce-i transcend animalului nevoile primare de hrană și, acolo unde situația o impune, de adăpost.

Ca demni urmași ai primatelor din care Darwin pretinde că ne tragem efemera trecere –sau, mai bine zis, fragmentul fericit de ordine și sens în acest mirific haos universal– nu știm ce urmează, ce va fi, ce vom face, ce vom spera și ce vom iubi mâine. Așa că …

Să ne îngrijorăm și să acționăm astăzi, căci mâine vom muri!

Țipăt

Țipăt

corect și frumos, dar fără sens

Prolog

Nu e un secret pentru nimeni în ziua de astăzi că pentru noul om al postmodernității nu contează sensul, ci corectitudinea discursului. Dacă ai o poveste de spus, spune-o frumos, dar nu-i atașa implicații, învățături, înțelesuri. Fiecare pricepe-o ce va bine-pofti din cuvintele tale, dar asta nu (mai) e treaba ta.

Așa că, în cele ce urmează, vă spun și eu o poveste, cea a țipătului. E o poveste frumoasă și o să încerc să v-o spun cât pot de bine. Nu îndrăznesc să vă sugerez măcar să pricepeți ceva din ea. Poate veți dori voi înșivă să țipați la sfârșit. Nu am nimic împotrivă.

*

Actul I

Scena 1

Pășește pe scenă nebunul lui Nietzsche, în 1882: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Noi L-am ucis! Cum ne vom consola noi, ucigașii ucigașilor?” (Parabola nebunului). De aici încolo, deocamdată, doar două soluții se întrevăd: disperarea și nihilismul, respectiv, euforia datorată eliberării de meta-imperative. Cele două nu se exclud, decât în aparență.

De atunci încoace nu facem altceva decât să ștergem amprente de la locul faptei, ca și cum ne-ar fi teamă că cineva este încă pe urmele noastre și ne-ar putea aduce în fața judecătorului.

Care judecător? Ne-ar prinde mai bine un psihiatru priceput.

(Un an mai târziu: se naște Nikos Kazantzakis …)

Scena 2

E rândul lui Edvard Munch. Al său emblematic și enigmatic Skrik (Țipătul) se prelinge pe retinele noastre, fără să ne absolve de vinovăția alienării în vreun fel. Nu știi cine țipă, de fapt: liniile ce conturează un cadru a cărui greutate parcă ar putea fi evaluată în kilograme, acea siluetă având capul ferm așezat în palme, chiar tu în inima-ți copleșită de vestea pe care o anunță zgomotul acela surd, incomod, neînduplecat …

the_scream
Sursa: wikipedia.org

Skirk este o pictură ce trebuie auzită. Dezavantajați aici, surzii mai au o șansă: simțul tactil. În timp ce ochii urmăresc debitul de linii vânturate încoace și încolo, mintea pipăie înțelesuri și recunoaște contururi de simțire.

Scena 3

Anul 1895: are loc premiera celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler, Învierea.

Partea a treia este expresia muzicală a unei vieți lipsite de sens (cel puțin asta a fost intenția programatică inițială a autorului). Ascultând-o, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine. O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată. Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume. Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim muzica de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu? Apoi crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul disperării. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Paradoxul este că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. Simfoniile sale au durata unui film holywoodian obișnuit. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria. Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute. Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.

Actul II

Scena 1

În 1927 Kazantzakis preia strigarea nebunului în a sa Ascetică:

  1. Cred într-unul Dumnezeu, cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului, luptătorul care suferă, domn al puterilor, dar nu atotputernic, războinic până în cele mai îndepărtate hotare, stăpân al puterilor luminoase, al tuturor celor văzute și nevăzute.
  2. Cred în infinitele și trecătoarele măști pe care le-a purtat de-a lungul veacurilor, deslușind dincolo de fluxul continuu, indestructibila sa unitate.
  3. Cred în lupta crâncenă, neîncetată, care ajută pământul să rodească, făcând sățâșnească izvorul dătător de viață al plantelor, al animalelor, al oamenilor.
  4. Cred în inima omului, acest tărâm pământesc unde, zi și noapte, Cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului se luptă cu moartea.
  5. O, Doamne, tu strigi: ”Ajutor! Ajutor!” iar eu îți aud Strigătul.
  6. Toți străbunii și urmașii mei, toate neamurile pământului dinlăuntrul meu, ascultă Strigătul Tău cu bucurie și cu teamă.
  7. Binecuvântați fie toți cei ce te aud şi aleargă în întâmpinarea Ta ca să te scape, binecuvântați cei care zic: “Numai Tu și Eu existăm”.
  8. Binecuvântați fie toți cei care se unesc cu tine, eliberându-te, cei care zic: “Tu și Eu suntem Unul”.
  9. De trei ori binecuvântați fie cei care poartă pe umerii lor, fără să se aplece sub povară, această măreață, sublimă și înfricoșătoare taină:

CHIAR ȘI ACEST UNUL NU EXISTĂ!

(Din Ascetica – Salvatores Dei )

Se coace încet, încă un război mondial.

Scena 2

Păsările stau, ca toate cele câte ni se întâmplă, când îngrămădite haotic, când ordonate cuminți pe sârmă. Impredictibile și, tocmai de aceea, periculoase. Lipsite de proiect, te pot ataca în orice clipă.

Dacă vrei să supraviețiuiești nu țipa. Mișcă-te încet, fără să le provoci. Strigă, dacă asta vrei, însă în măruntaiele tale; în afară fii liniștit, neostentativ, prevăzător. La primul sunet neconform vor veni toate peste tine și-ți vor sancționa fără milă lipsa de prevedere.

Filmul lui Hitchock din 1963 (The Birds) reflectă imperativul refulării țipătului într-o lume atât de surdă, încât e incapabilă să mai suporte orice zgomot ce s-ar putea pretinde cu sens. Melodiile de odinioară, pe care spectatorii le fluierau după concerte, „prinși”, cu sau fără voie, în mrejele lor, au pierit și ele. Acum pășim pe vârfurile degetelor, cu frică. Dintre toate visele care i-au animat pe oameni preț de milenii, unul ne-a mai rămas, rege peste toate proiectele și cărările vieții: supraviețuirea.

Scena 3

Leviathan (2014)

Primele imagini, dar mai ales cadrele din final. Suntem undeva pe marginea globului pământesc, într-un loc în care valurile, stâncile și epavele de tot felul se odihnesc împreună în armonie, parcă de când lumea. E liniște. Nimeni nu mai țipă.

Peste toată întinderea aceea rece domnește, regină de toți recunoscută, moartea.

(Aplauze. Acum e rândul vostru.)