Mijlocul este mesajul (18) – Noul coronavirus

Până n-a apărut acest nou coronavirus, puțini dintre noi aveau habar de existența celui vechi. Chiar dintre cei ce în mod disciplinat au pus în practică și înainte elementarele obiceiuri sănătoase de fiecare zi (spălat pe mâini, atenție la strănut, igiena cotidiană, tabieturile de la întoarcerea acasă etc), nu cred că sunt mulți care au anticipat cu adevărat importanța lor. Atitudinile multora dintre cei ce ar trebui să fie atenți cu privire la ce răspândesc prin sat pot fi asociate lesne acelei interogații tâmpe din balada lui Topârceanu: „Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?”. Deși frunzărirea Pereților pare să ne spună altceva, adevărul este că nu ne pricepem la coronavirus.

Dar ignoranța noastră față de aceste pericole, atât de greu de luat în serios până nu le vedem efectele cu ochii noștri, este încă și mai sublimă: credeam că nu există nimic pe lumea asta care să ne facă să uităm de ideologii. Pe bune, acum, ia priviți cum s-au liniștit atâtea ape, în ciuda faptului că am avea suficiente motive să ținem dogmele sus, să nu slăbim beregata dușmanului de clasă, să salvăm lumea (dacă se poate azi, la ora 10:30), să mai deratizăm pe ici pe colo, prin zonele parazitate de cei ce nu gândesc cum trebuie.

Să nu ne facem iluzii, nu ne-am vindecat. Însă intensitatea cu care ideologicul ne muncește în aceste zile, culcând la orizontală fără milă mărețele noastre ierarhii, s-a mai mai domolit un pic. Mai aruncăm câte o ocheadă dezaporbatoare înspre chinezi, ne mai smulgem câteva fire de păr din creștet la vederea performanțelor bursei, ne mai stropșim înspre Trump și/sau Putin. Mai tragem o liturghie împotriva BOR-ului. Nu am uitat de migranți, ei sunt crucea noastră în aceste zile.

Dar acest nou coronavirus nu le are cu ideologia. Paradoxal, deși ar trebui să stăm cât mai departe unul de celălalt și să nu ne atingem, ne dăm mâna (virtual, desigur) cu o voluptate uimitoare. Descoperim că putem vorbi unul cu celălalt, că putem glumi (atunci când înțelegem că nu trebuie să trecem prin marele necaz pe acorduri de marș funebru), că putem să lucrăm împreună. Eu aș face pariu, dacă aș putea verifica pe undeva vreo statistică în acest sens, că a scăzut și cota de desprieteniri virtuale.

Păcat că va trece. Curba lui Gauss nu minte. În plus, se va descoperi vaccinul și vom fi din nou liberi să facem ce vrem. Adică să ne luăm la scatoalce ideologice, să mai punem de-o revoluție, să mai boicotăm niște covrigi, să mai aplicăm o lovitură năucitoare opresorilor.

Uite, pentru virusul ăsta – ideologicul, da, știu, sub formă substantivată articulată, căci nu are sens altfel – dacă ar găsi cineva vreun vaccin. Cu mânuțele astea două i-aș lucra o statuie cum nu se va găsi alta în lume.

Cel mai de temut inamic

Se poate cunoaște cam totul despre noi, grație mijloacelor moderne de infiltrare și/sau supraveghiere a prezențelor noastre prin lume (dispozitive de localizare, camere video, filtre, urme păstrate pe servere etc). Totuși ceva încă le scapă celor de la Google ori de aiurea, iar moartea Cristinei ne confirmă acest fapt: pot ști multe despre noi – de la locuri vizitate, preferințe culinare, gusturi muzicale, pagini web vizitate, opțiuni politice, chiar și probleme de sănătate – dar încă nu sunt în stare să ne monitorizeze plecarea din această lume. Mici detalii, suficiente pentru a consfinți înfrângeri ale sistemului informațional: când, cum, de ce, unde …

Pot să ne evidențieze ultimele amprente ale trecerii noastre prin lumea algoritmilor și a pixelilor, pentru ca apoi, după ce în spațiul realului – datorită unei vecine îngrijorate, asta e – se va fi constatat o astfel de părăsire, să alăture prăpastiei morții un al doilea versant, cel al părerilor de rău sau, hai să nu fim atât de corecți chiar acum, al ipocriziei lumii celor aflați încă în status activ din punct de vedere medical.

Să poți să mori fără ca Google să aibă habar de asta. Să te sustragi, asemeni lui Truman, privirilor Rețelei, tocmai în fața genericului final. Să fii online, să ai un cont încă perceput ca activ, totuși să fii plecat dintre vii de ceva vreme. Grozavă (dar cât de periculoasă!) voluptate …

Oh, sunt convins că dacă și-ar pune mintea cu ea (cu moartea vreau să zic) inginerii ar putea să o domesticească și pe aceasta, sau măcar să simuleze domesticirea ei. Brățări electronice conectate la telefoane, dispozitive de monitorizare … știți voi. Însă tot ceva le-ar scăpa, căci mai există un dușman, la fel de temut, de fapt, atât de grozav, încât până și Scripturile ne vorbesc despre el în șoaptă și niciodată pe șleau: singurătatea. Tot un fel de moarte și aceasta. Sau, dacă vreți, un preaviz al ei.

Pe acest dușman, pentru că nu i-au dat de capăt, cu toate rețelele, conexiunile, fluxurile și punțile de comunicare pe care le-au întins în noi,[1] l-au ferecat în uitare. Trăim într-o uitare ce ne este administrată preventiv, ca un vaccin, pentru nu manifesta de capul nostru, oricum, tocmai acum, vreo patologie asociabilă singurătății. De aceea, poate, singurătatea este tratată ca un subiect tabu în zilele noastre. Mai lesne vorbim despre sex, despre moarte și despre orice altă perversiune a contemporaneității, decât despre acea stare pentru care, poate, ar trebui inventat un cuvânt nou, spre a o individualiza între avatarurile sihăstriei: de a fi copleșit cu o mulțime de prezențe, totuși atât de departe de viață.

În uitare ne șade biruința.

Și în tăcere.

Sssssst!

[1] Încă nu sunt pe deplin edificat cu privire la topografia actuală a viețuirii: sunt rețelele astea între noi, deasupra noastră …. Sau poate că noi înșine suntem una cu ele, căci ne-am lăsat emoțiile și trăirile convertite în date și împrăștiate în direcții pe care mintea nu le mai poate intui geometric, căci ar trebui să învățăm a gândi realitatea în straturi succesive de sfere aflate într-o neobosită mișcare.

Votul (evanghelic) este mesajul

Nu ne mai ajunge cerul, vrem să cucerim pământul. Nu prin blândețe: merge prea încet și, oricum, nu știm cum se procedează. Îl vom birui prin vot. Și prin campanie. Și prin meme. Și prin apocalipse. Și prin orice va fi nevoie. Punct.

Ne-am anchilozat în proiect. Cred că și dacă am vrea să mai ieșim din asta, tot n-am putea, pentru că ne lipsește expertiza deconstruirii de imagini. Cristos ne-a smuls din această lume rea, zicem, dar nu părem a manifesta aceeași încredere cu privire la eliberarea noastră de sub jugul fantasmelor politice. Nici nu ne-o dorim, de fapt. Pentru că ne e frică. Ne e frică de lume, ne e frică de ce nu cunoaștem.

Dar cea mai mare teamă cu care avem de luptat este cea de noi înșine. Ne e frică de faptul că n-am ști cum să iubim într-o lume seacă și lipsită de orizont. Ne e frică de deșertăciunea ordinii pe care ideologiile veacului o revarsă peste noi; în absența ordinii pe care credința ne-o dăruiește, intuim că obsesiile progresite nu ne vor oferi altceva decât haos. Este posibil ca așa să fie.

Odinioară, creștinul se separa de lume, de teama contaminărilor de tot felul. Acum se luptă cu ea, motivat de aceeași teamă. Pentru el lupta aceasta, indiferent de rezultatul ei, este în sine o expresie a separării, la fel de tragică, la fel de ridicolă, când este admirată din afară.

Proiectul politic evanghelic (îmi pare rău, dar ar fi nedrept să folosesc pluralul aici) nu s-a putut debarasa de pretenția, la început discretă, acum tot mai agresiv afișată pe pereții lumii, a aducerii Împărăției Cerurilor, cu arhangheli, cu trâmbițe, cu chiote și împușcături ca de lăsata secului, peste neghioaba împărăție a Cezarului. Acum și aici. Cât mai repede. Altfel focul și pucioasa, grozavele urgii apocaliptice sau însăși marea Fiară vor fi mici bobârnace pe lângă urgia ce va să vină peste noi, negreșit, dar cu precădere peste cei ce n-au votat corect. Un proiect liniar, omogen, simplu. Dar mai ales durabil, pentru că ne va însoți pe întreg parcursul trecerii prin vale. Astfel, parafrazând rugăciunea psalmistului, vom mărturisi că nu ne vom teme de nici un rău, căci suntem cu noi. Forever and ever.

Ne există înfrângere: votează, apoi mori. Apoi, fii pe pace, vei primi cununa. Asemeni devotatului ascet protestant din teza lui Max Weber, cea cu spiritul capitalist izvorând din teologia preferențialistă a reformatorilor, îți vei confirma și întîări prin asta (pre)alegerea divină, căci ai fost un erou și ai penetreze din plin, acolo unde-i doare mai tare pe pagânii din politică, spațiul mult-prea-secular al tribunei, devenit datorită ție, un „precum în cer”.

De fapt, indiferent de rezultatului votului, ești liniștit. Gata cu frica.

Mai bine să cântăm o cântare împreună, nu vrei?

Cu dedicație:

 

O cădere în virtual și cateva contuzii minore

Ne amăgim de ceva vreme, încurajați din tribune de nume ilustre precum Baudrillard, Eco sau Postman, cu puterea noastră de a modela o realitate de dincolo de cea de toate zilele. Am numit-o – ironic, cred eu – „realitate virtuală“; poate că, la început, ea a părut să fie într-o strânsă relație cu cea clasică, depinzând nemijlocit de aceasta.
Pe atunci era la modă ca toate cuceririle tehnicii sa fie privite ca „extensii” ale omului; virtualul nu era nici el altceva decât un spațiu al extensiilor de tot felul. Și era bine.
Tot Baudrillard, însă, observa o tendință în acel mariaj al realităților: apar hărțile care preced terenurile cartografiate, iar virtualul începe să se elibereze, treptat, din robia realului. Deja se poate vorbi tot mai mult de un virtual nu doar autonom, ci și autosuficient, stăpân pe destinul său(sic!), unul care începe să modeleze tot mai mult lucrurile din jurul nostru, fără să mai poată fi tras la răspundere „din afara”, adică din lumea noastră veche.
S-a dus vremea extensiilor…
Mai grav: lucrurile stau acum chiar pe dos. Nu noi suntem deținători de extensii azi, în inofensivul și neutrul – zicem noi – spațiu gestionat prin minunății ale tehnicii, ci noi suntem extensiile virtualului în realitate. Fără complicitatea noastră, virtualul ar rămâne un tărâm al Nimănui, dar iată că noi îi suntem robi ascultători și harnici: facă-se voia sa, precum în cloud, așa și pe pământ!
Ne amăgim amarnic, cu tot mai puțină convingere: nu mai deținem puterea, nu le mai spunem noi mașinilor ce să facă, ci noi împlinim în aceasta lume o slujbă sfântă, cea de a converti totul în date.
Deocamdată încă suntem lăsați să ne mai hrănim cu iluzia puterii, dar nu se știe până când. Vine ceasul, sau poate că a și venit, când omul nu va mai ști ce face: navighează el prin virtual, după pofta inimii, ori virtualul îi călăuzește fiecare pas pe unde îl dor pixelii.
Oare atunci când dau „Like“ o fac pentru că îmi place ceva sau pentru că postarea aceea mă place pe mine și a ales să-și facă culcuș pe ecranul meu?
Răspunsul este corect.

Un ultim cartuș pentru un ultim personaj …

Un ultim cartuș pentru un ultim personaj …

S-ar părea că ne e mai ușor să știm cum se încheie unele lucruri decât cum încep. Începuturile constituie materialul de bază al miturilor și legendelor. Ne sunt suficiente (încă). În schimb, sfârșiturile au în experiența noastră o rezonanță aparte. În special, ne fascinează acel element aflat pe buza prăpastiei, ca un marcaj rutier care îți spune că până aici ți-a fost și că de acum încolo intri – fără posibilitate de întoarcere – într-o altă lume. Ne fascinează ultimul exemplar al vechii lumi.

Bunăoară, în filme avem cam așa: The Last American Hero, The Last Emperor, The Last Samurai, The Last of the Mohicans, The Last Boy Scout, Last Man Standing,  The Last Jedi, The Last Knight, Last Knights,The Last American Virgin, The Last Scout, The Last American Cowboy, The Last Survivor, The Last Disciples, The Last Warrior, The Last Explorer, The Last Soldier, The Last Gentleman ș.a.m.d.

LastOfTheMohicans.jpg

Există și timide încercări de „The First”, incomparabil mai puține (The First Avenger este un exemplu notabil, învăluit în legendă). Este, se pare, mult mai riscant să identifici un prim exemplar al unei rase. Intervin în joc pasiuni istorice, ideologice, politice. În plus, pare destul de neinteresant să te limitezi în spunerea unei povești la identificarea originilor lumii acesteia. O poveste bine spusă trebuie să ne explice cum evoluează o lume și, eventual, cum își atinge ea zenitul existenței sau, în unele cazuri, piere. Iar rosturile existenței unei lumi – mă refer acum la filme, nu știu dacă acesta este cazul în alte arte narative – se explică prin funcționarea lor ulterioară, nu prin scrisori de intenție, note de fundamentare sau caiete de sarcini.

The-Last-Samurai-03-1.jpg

Să recunoaștem că ultimul e mult mai interesant, mai fecund. Poartă cu sine o dramă incomparabil mai profundă: apusul unei ere, dispariția unei lumi sau a unei comunități, un sfârșit tragic. Dincolo de ultimul nu mai e nimic, în afară de memoria păstrată în conștiința noii lumi. Din aceasta, din noua configurație căreia îi lipsește acel ceva, semnificat prin ultimul exponent al unei tradiții pierdute, facem parte și noi, cei ce privim filmul. Rețeta construirii unei senzații a pierderii care să însoțească vizionarea întregului film nici nu mai are nevoie alte ingrediente pentru a-și atinge scopul.

Dacă e să mă gândesc la filmele din lista de mai sus pe care le-am vizionat, toate îmbracă în final această idee a ultimului într-o haină nostalgică. Aceasta pare să funcționeze ca o ultimă răsucire a cuțitului în rană: iată ce ai pierdut. Ceea ce noi ți-am arătat aici, nu vei mai vedea vreodată, decât, poate, într-un film similar. Împacă-te cu gândul și întoarce-te în lumea ta, cea hrănită în porții zilnice și consitente cu iluzia perenității.

Simultan, ești parte a lumii care i-a venit de hac celei reprezentate de ultimul și parte vătămată în toată această poveste, căci s-a pierdut ceva ce nu a mai ajuns până la tine, o idee, o ordine a lumii, o virtute vrednică de cultivat în societate, un principiu infuzat în conștiința unei comunități, o tradiție … Iat de ce nu mai avem onoare, de ce nu mai sunt eroi adevărați printre noi, de ce nu mai luptăm pentru cauze nobile. Vina nu este a noastră, este a celor ce au exterminat o lume în care toate aceste lucrui încă existau. De aceea, poate, această nostalgie pe care ne-o induc filmele de felul celor mai sus menționate nu merge niciodată atât de departe până la a sugera o vinovăție a plătitorilor de bilete.

Pe de altă parte, este uneori riscant să spui că o lume întreagă a pierit prin ultimul acela, identificat cu nume și prenume. Dar poate că tocmai aceasta este și ideea: să îți pui tu însuți întrebarea dacă lucrurile stau așa sau nu. Poate că personajul filmului pe care l-ai văzut nu este ultimul erou, samurai, gentleman, cavaler, supraviețuitor etc. Poate că tu ești acela. Sau ai putea fi. Ce te faci, hm? Hm? Hm?

Poate că acesta este, în adevăr, un cartuș. Rămâne de văzut dacă lunetiștii mai au și altele pe țeavă sau mizează totul pe o singură (și ultimă)lovitură.

Ultimul bloggăr? Am văzut deja filmul de câteva ori și cred că încă mai are potențial …

Tehno-teologie (190702 beta) – „automat”

Tehno-teologie (190702 beta) – „automat”

Aud într-un devoțional oarecare, de altfel bine închegat, de vreo câteva ori cuvântul „automat”. Datorită repetiției mi-a rămas în minte; apoi, mi s-a părut ușor nostim să mă gândesc la ce ar avea de căutat un astfel de cuvânt, împrumutat dintr-o cu totul altă lume, într-un discurs ce avea ca temă viața spirituală și relația cu Dumnezeu.

Păi … fuse cam așa: faci cutare lucru – de pildă, citești Scripturile în mod regulat, pui un timp deoparte pentru rugăciune, citire, reflecție, studiu etc – și, automat, ceva se întâmplă. Spre exemplificare, te conectezi la Viță, urmând îndemnul Mântuitorului și sensurile ilustrației Sale pe care o regăsim în Evanghelia lui Ioan, și automat ai viață în tine, viața aia adevărată. Și atunci cu adevărat – dar tot automat – ceea ce faci contează și are sens.

Este legitim, în astfel de vremuri, să ne așteptăm din partea unui Dumnezeu atât de mare să-și facă un update la sistem, pentru că noi n-am rămas pe loc. Am știut să punem la lucru pentru noi felurite cauze și efecte, să le grăbim rostogolirile pentru ca tot mai multe lucruri să se petreacă supt ochii noștri automat. Adică, fără să fie nevoie de o asistență suplimentară. Ca un flux despre care nu trebuie să știi prea multe; dormi liniștit, el își face treaba: doar să fi pregătit să preiei rezultatele de la dispozitivul de ieșire. Ca un venit pasiv, pentru că tot e și acesta la modă. Și, să nu uităm esențialul, automat înseamnă, de asemenea, și cu efect vizibil imediat.

Este adevărat că omul din vremurile evanghelice sau patristice și, îndrăznesc să spun, chiar din cele mai târzii ale Reformei, nu a știut vreodată cu adevărat ce înseamnă ca un lucru să se întâmple în mod automat. În mod sigur, nu în cele spirituale. Morile – de apă, de vânt etc – au constituit, fără îndoială, un pas înainte în modelarea unei idei; iată că unele evenimente pot să intre sub controlul unor forțe bine dirijate, pentru ca automat să se întâmple ceva folositor. Dar lucrurile au explodat în mințile noastre (poate că nu tocmai într-un mod automat …) odată cu civilizația electrică, cea care a instaurat în mințile noastre domnia simultaneității și a beneficiului imediat.

Noi, astăzi, da, punem televizorul sau instalația de iluminat a bradului de Crăciun în priză, învârtim cheia în contact, apăsăm butonul de la telecomandă și în mod automat Citește în continuare „Tehno-teologie (190702 beta) – „automat””

Memento

Paradoxal, în vremuri în care avem la dispoziție atâtea mijloace și spații destinate înregistrării de momente ale vieții și de drame ale lumii, foamea de memorie a omului pare cu atât mai greu de potolit. Truman Show. Înregistrăm, convertim, distribuim, stocăm și organizăm urme sau dovezi ale celor petrecute în lumea noastră. Ed.TV. Asemeni lui Erysichthon, regele antic blestemat să nu-și găsească astâmpăr pentru pântece, oricât de mult ar fi mâncat, se pare că tocmai făcând aceste lucruri dobândim pe zi ce trece o tot mai mare foame de memorie. Solaris. Cine ne-o va potoli oare? Se va găsi ceva mai sățios în anii ce vor să vină? Minority Report.

Amintirile nu mai sunt la modă. Nici memorarea nu este; circulă un puternic curent de opinie care o trivializează și o devalorizează, în favoarea unor metode mult mai bune, ce favorizează creativitatea, dezvoltarea spiritului critic și descoperirea de sine. Dead Poets Society. Acestea sunt, fără nici o îndoială, de dorit, însă foamea rămâne. Cinema Paradiso. Iar foamea asta nu este din acelea de care poți să uiți, făcând altceva. Memento.

Încercăm să ne-o potolim survolând pereți și canale, așa cum odinioară vizitam muzeele. The Best Offer. Acest lucru nu este neapărat rău, atât timp cât luăm seama, așa cum o facem și în viața de toate zilele, la ce consumăm. Știți voi: vitamine, proteine, zaharuri … Alergii. Cernobyl.

Căci nu am fi ceea ce suntem fără memorie. Still Alice. Ne identificăm prin ea. Memoria este aerul identității noastre – mă refer acum la cea vie, dinamică, aflată într-o neobosită înflorire, nu la cea inscripționată pe un card anume. American Beauty. Suntem definiți de ceea ce ne amintim, de ceea ce vrem să ne amintim, de felul în care ne raportăm la ceea ce ne amintim. Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

Suntem definiți și de memoria pe care dorim să o lăsăm în urma noastră. Catch a Fire.

Sau de cea pe care o construim, cu migală, făcând trecutul să crească înaintea ochilor noștri. Their Finest.

Despre cea care este vie, înconjurându-ne pe dinapoi și pe dinainte, alăturându-ne adesea percepțiile dorului de veșnicie, ce aș putea să vă spun? Il vangelo secondo Matteo.