Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (9)

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (9)

Episoadele anterioare pot fi citite AICI 1, AICI 2, AICI 3, AICI 4 , AICI 5AICI 6, AICI 7 și AICI8.

Unul dintre efectele pe care bombardamentul informațional actual le produce în planul percepției noastre într-ale cunoașterii este neîncrederea în întreg. Se cronicizează un scepticism patologic față de orice încercare de discurs panoramic; sunt favorizate close-up-urile, detaliile decontextualizate, mesajele care spun ceva acum și aici. Este descurajat spiritul profetic, mesajul acelui care a îndrăznit să-și ridice ochii peste anul care vine, peste deceniul următor. Despre eternitate, ce să mai spunem, e o poveste de adormit copiii. În același timp, cel ce pretinde că a înțeles ceva din trecut nu are nici el o soartă mai bună.

Acum! În acest loc! Mie! Nu-mi da oceanul, o picătură e tot ce îmi doresc …

Astfel, toate se schimbă pe nesimțite. Ne mai scutură, ocazional, câte un atentat, câte un Colectiv sau vreo ordonanță nocturnă, din această stare de confortabilă împrăștiere. Atunci vedem că toate cioburile din jurul nostru mărturisesc despre ceva ce s-a spart. Nu pentru mult timp, însă. Ne întoarcem la ale noastre și continuăm să călcăm cu grijă printre fragmente; cine se taie într-un ciob, din pricina bravurii sau a neglijenței, suferă pe cont propriu. Nu-i nimic, ne vom schimba fotografia de profil pentru a ne exprima, aici și acum, solidaritatea.

Valentin, alături de alții de aceeași teapă, este și el un fragment, unul de iubire împărțită și ea în vremuri, locuri și beneficiari. De fapt, fragmentăm tot ce mișcă, idei, revelații, discursuri, sărbători. Noi înșine suntem fragmente ale unui întreg metafizic primordial, unul din acelea la care apelăm cu religiozitatea celui care crede într-un dumnezeu de foarte departe și de tare de demult retras dintr-ale lumii. Scriptura devine un fondue de versete în care ne înmuiem crezurile fărâmițate în convingeri cu privire la detalii de fiecare clipă, cele fără de care identitatea noastră confesională nu se va putea lipsi decât peste cadavre (ale lor…). Vasul cu deliciosul amestec de fine ifose este încălzit de iluzia – odinioară percepută doar în dreptul omului necredincios – că la sfârșit, cumva, totul va fi bine. Viața însăși arată tot mai convingător ca o înlănțuire de piese disparate, muncă, biserică, familie, timp liber, corvoadă, timp „de calitate”, plăcere, datorie, taifas, slujire, iubire, demonstrație, sărbătoare și distribuire.

Reușim, cu uimire încă, să canalizăm energii imense pentru proiecte punctuale: o demonstrație la ora cutare, într-un anume loc, pentru o cauză concretă. Totuși, suntem incapabili să le privim pe toate acestea în curgerea lor, să le vedem sensul, finalitatea. Putem purta pe aripi de vultur un candidat spre fotoliul de președinte folosindu-ne de forța Peretelui de a motiva reacții de moment. Odată instalat acest președinte, nu știm ce va urma, ce să-i cerem să facă, pentru ce să ardem.

E ca o dragoste care trăiește doar în virtutea acelor acte ale cărnii, pendulând între extaz și oboseală, între abandon în brațele celui poftit și părerea de rău de „după”. Aveți dreptate, de fapt: aia nici nu are cum să fie dragoste, e biologie. Iar biologiei (ca mesaj), se știe, i-au lipsit întotdeauna proiectele ce-i transcend animalului nevoile primare de hrană și, acolo unde situația o impune, de adăpost.

Ca demni urmași ai primatelor din care Darwin pretinde că ne tragem efemera trecere –sau, mai bine zis, fragmentul fericit de ordine și sens în acest mirific haos universal– nu știm ce urmează, ce va fi, ce vom face, ce vom spera și ce vom iubi mâine. Așa că …

Să ne îngrijorăm și să acționăm astăzi, căci mâine vom muri!

Țipăt

Țipăt

corect și frumos, dar fără sens

Prolog

Nu e un secret pentru nimeni în ziua de astăzi că pentru noul om al postmodernității nu contează sensul, ci corectitudinea discursului. Dacă ai o poveste de spus, spune-o frumos, dar nu-i atașa implicații, învățături, înțelesuri. Fiecare pricepe-o ce va bine-pofti din cuvintele tale, dar asta nu (mai) e treaba ta.

Așa că, în cele ce urmează, vă spun și eu o poveste, cea a țipătului. E o poveste frumoasă și o să încerc să v-o spun cât pot de bine. Nu îndrăznesc să vă sugerez măcar să pricepeți ceva din ea. Poate veți dori voi înșivă să țipați la sfârșit. Nu am nimic împotrivă.

*

Actul I

Scena 1

Pășește pe scenă nebunul lui Nietzsche, în 1882: „Dumnezeu a murit! Dumnezeu rămâne mort! Noi L-am ucis! Cum ne vom consola noi, ucigașii ucigașilor?” (Parabola nebunului). De aici încolo, deocamdată, doar două soluții se întrevăd: disperarea și nihilismul, respectiv, euforia datorată eliberării de meta-imperative. Cele două nu se exclud, decât în aparență.

De atunci încoace nu facem altceva decât să ștergem amprente de la locul faptei, ca și cum ne-ar fi teamă că cineva este încă pe urmele noastre și ne-ar putea aduce în fața judecătorului.

Care judecător? Ne-ar prinde mai bine un psihiatru priceput.

(Un an mai târziu: se naște Nikos Kazantzakis …)

Scena 2

E rândul lui Edvard Munch. Al său emblematic și enigmatic Skrik (Țipătul) se prelinge pe retinele noastre, fără să ne absolve de vinovăția alienării în vreun fel. Nu știi cine țipă, de fapt: liniile ce conturează un cadru a cărui greutate parcă ar putea fi evaluată în kilograme, acea siluetă având capul ferm așezat în palme, chiar tu în inima-ți copleșită de vestea pe care o anunță zgomotul acela surd, incomod, neînduplecat …

the_scream
Sursa: wikipedia.org

Skirk este o pictură ce trebuie auzită. Dezavantajați aici, surzii mai au o șansă: simțul tactil. În timp ce ochii urmăresc debitul de linii vânturate încoace și încolo, mintea pipăie înțelesuri și recunoaște contururi de simțire.

Scena 3

Anul 1895: are loc premiera celei de-a doua simfonii a lui Gustav Mahler, Învierea.

Partea a treia este expresia muzicală a unei vieți lipsite de sens (cel puțin asta a fost intenția programatică inițială a autorului). Ascultând-o, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine. O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată. Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume. Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim muzica de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu? Apoi crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul disperării. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Paradoxul este că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. Simfoniile sale au durata unui film holywoodian obișnuit. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria. Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute. Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.

Actul II

Scena 1

În 1927 Kazantzakis preia strigarea nebunului în a sa Ascetică:

  1. Cred într-unul Dumnezeu, cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului, luptătorul care suferă, domn al puterilor, dar nu atotputernic, războinic până în cele mai îndepărtate hotare, stăpân al puterilor luminoase, al tuturor celor văzute și nevăzute.
  2. Cred în infinitele și trecătoarele măști pe care le-a purtat de-a lungul veacurilor, deslușind dincolo de fluxul continuu, indestructibila sa unitate.
  3. Cred în lupta crâncenă, neîncetată, care ajută pământul să rodească, făcând sățâșnească izvorul dătător de viață al plantelor, al animalelor, al oamenilor.
  4. Cred în inima omului, acest tărâm pământesc unde, zi și noapte, Cel ce veghează la hotarele cerului și ale pământului se luptă cu moartea.
  5. O, Doamne, tu strigi: ”Ajutor! Ajutor!” iar eu îți aud Strigătul.
  6. Toți străbunii și urmașii mei, toate neamurile pământului dinlăuntrul meu, ascultă Strigătul Tău cu bucurie și cu teamă.
  7. Binecuvântați fie toți cei ce te aud şi aleargă în întâmpinarea Ta ca să te scape, binecuvântați cei care zic: “Numai Tu și Eu existăm”.
  8. Binecuvântați fie toți cei care se unesc cu tine, eliberându-te, cei care zic: “Tu și Eu suntem Unul”.
  9. De trei ori binecuvântați fie cei care poartă pe umerii lor, fără să se aplece sub povară, această măreață, sublimă și înfricoșătoare taină:

CHIAR ȘI ACEST UNUL NU EXISTĂ!

(Din Ascetica – Salvatores Dei )

Se coace încet, încă un război mondial.

Scena 2

Păsările stau, ca toate cele câte ni se întâmplă, când îngrămădite haotic, când ordonate cuminți pe sârmă. Impredictibile și, tocmai de aceea, periculoase. Lipsite de proiect, te pot ataca în orice clipă.

Dacă vrei să supraviețiuiești nu țipa. Mișcă-te încet, fără să le provoci. Strigă, dacă asta vrei, însă în măruntaiele tale; în afară fii liniștit, neostentativ, prevăzător. La primul sunet neconform vor veni toate peste tine și-ți vor sancționa fără milă lipsa de prevedere.

Filmul lui Hitchock din 1963 (The Birds) reflectă imperativul refulării țipătului într-o lume atât de surdă, încât e incapabilă să mai suporte orice zgomot ce s-ar putea pretinde cu sens. Melodiile de odinioară, pe care spectatorii le fluierau după concerte, „prinși”, cu sau fără voie, în mrejele lor, au pierit și ele. Acum pășim pe vârfurile degetelor, cu frică. Dintre toate visele care i-au animat pe oameni preț de milenii, unul ne-a mai rămas, rege peste toate proiectele și cărările vieții: supraviețuirea.

Scena 3

Leviathan (2014)

Primele imagini, dar mai ales cadrele din final. Suntem undeva pe marginea globului pământesc, într-un loc în care valurile, stâncile și epavele de tot felul se odihnesc împreună în armonie, parcă de când lumea. E liniște. Nimeni nu mai țipă.

Peste toată întinderea aceea rece domnește, regină de toți recunoscută, moartea.

(Aplauze. Acum e rândul vostru.)

Printre rânduri

Printre rânduri

;

A citi este, în același timp, prilej de apropiere și de îndepărtare a cititorului de autorul textului în speță. E o apropiere de gândurile sale, de vise și de iluzii; e îndepărtare de timbrul vocii sale, de tonul ei, de nuanțele rostirii. Nu e același lucru să îl citesc, de pildă, pe Pleșu sau să îl aud lecturându-și scrierile. Citindu-l, mă pierd între atâtea posibilități de a reașeza idei, sunt aproape de propriul său bricolaj de sensuri și deveniri. Auzind-i vocea fermă, totuși liniștită, simt cum toate acele sensuri sunt respirate, pentru ca apoi să se supună ritmurilor bătăilor inimii sale.

?

Totuși, aceste lucruri nu sunt chiar atât de judicios separate în experiența contactului cu un mesaj venite de departe – în timp, mai degrabă decât în spațiu – precum am putea crede. Căci citim printre rânduri și ascultăm rostogolirile cuvintelor printre replici. În absența unor indicații despre cum să citim un anume paragraf – cu voce tare, șoptit, tandru, ferm, cu mirare, cu pasiune, rece, didactic, cu indignare, pur descriptiv, într-o obligatorie notă de sobrietate academică, pe un ton zeflemitor, cu resemnare, patriotic, funebru, repede de tot (ca-n reclamele la medicamente), molcom, cu pauze de efect, nervos, drăgăstos, arțăgos, prietenos etc – mintea noastră devine regizor și interpret al reprezentației acelui text pe scena hermeneutică. Apoi, ca un bun spectator, tot ea, mintea, aplaudă la final. Citim printre rânduri, dincolo de cuvinte. Punem noi indicațiile necesare, după care evaluăm produsul final – reprezentația – ca și cum asta a vrut autorul să ne ofere prin textul său. Nostim.

:

Iar cititul printre rânduri e o îndeletinicire pe care toți o practicăm, cel mai adesea fără intenție. Atașăm cuvintelor și frazelor citite frecvențe, tonuri și rezonanțe; astfel, încep să curgă în mințile noastre ca rostiri. Ele devin respirații ale fiecăruia dintre noi, mai ales că în cele mai multe cazuri nu îl cunoaștem pe autor și nu i-am auzit niciodată vocea. Nu știm, adesea, ce patimi și simțiri l-au făcut să aștearnă acele cuvinte în scris. Privim un material rece, impermeabil impresiilor la prima mână, încălzit doar de propria noastră imaginație. Fără mare efort, aș putea încropi cel puțin zece feluri de a citi La steaua eminesciană. Nu toate, sunt convins, ar putea fi apreciate de către critici. Unele vor fi incorecte față de ce știm noi despre Eminescu sau, mai precis, față de ce vrem noi ca Eminescu să fie. Însă faptul că ele sunt posibile ar trebui să ne dea de gândit.

,

Cititul printre rânduri e rata pe care o avem de plătit din partea ambiției noastre de a descoperi cuvântul ce exprimă adevărul acelei nefericite afaceri din câmpia Șinearului, una încă nedeclarată ca insolvabilă:  ridicarea unui turn până la cer. E prețul pe care îl plătim ambiției de a avea dreptate în cele hermeneutice. E dovada aceea dureroasă, greu de acceptat ca probă la judecata celor sfinte ale mărturisirii fundamentaliste, că literalismul e utopic, profanator și, pe cale de consecință, nefolositor. Căci literalismul nu este altceva decât citirea fără voce, o reproducere goală a unui conținut ce nu mai are formă în care să se așeze pentru a prinde înțeles în noi, din viață, pentru viață. E ca un cvartet beethovenian interpretat de sintetizatoare. Adică nu muzică, ci sunete.

!

Minciuna și dezinformarea ne picură în auz la fel cum o fac mângâierea, adevărul și cugetul drept, silabisite de vocea propriei vocații într-ale literelor. Din spatele fiecărui text ca acesta te pândește, după caz, un viclean Othelo, un desuet Quijote, poate, sau un pitic idealist pus pe șotii ori pe salvarea lumii. Abia mai departe, dincolo de orizont, mă vei întâlni și pe mine.

Să nu zici că nu ți-am spus dinainte. Literă cu literă.

.

Vremurile scuză mijloacele

Este fascinant și înfiorător deopotrivă să observi felul în care relaționarea omului la Cuvânt s-a modelat peste veacuri, după cum omul a crescut prin ele.

S-a început cu Dumnezeu a zis. Întrebarea celor de atunci părea simplă: „Ce?”. După cum știm, însă, oamenii n-au gestionat într-un mod satisfăcător porunca. S-a ales praful și de conținutul ei, și de împlinire. Vorba zboară, mai bine scriem.

Pe munte, așadar, s-au cioplit litere în piatră. Cum nu erau la îndemâna oricui, principala întrebare care le punea în valoare, în virtutea răspunsului pe care îl impunea, era „De către cine?”.

Apoi a venit Unul care n-a găsit cu cale să cioplească litere. Le-a așternut, vremelnic, pe nisip, după care i-a lăsat pe alții, mai târziu, să-I aștearnă în scris – extrem de selectiv – cuvintele și faptele-I minunate. După cum este scris. „Unde?”.

S-a răspuns la asta în primele secole ale erei creștine …

Nu cred că cineva mai poate estima în vreun fel impactul pe care l-a avut peste creștinătate posibilitatea, facilitată de cultura tiparului, ca fiecare om să poată ține în mâini o Biblie, pe care să o poată citi, după voie, în cămăruța lui. Să buchisească cu ochii săi ce este scris și să poată arăta cu degetul: „Aici.”.

Provocările modernității – în special datorate progresului tehnologic și impactului acestuia asupra culturii: s-a intrat în epoca imagine-rostire – și zorii post-modernității au aplecat balanța analizei și înțelegerii celor sfinte înspre o altă întrebare: ”De ce?”. Omului îi sunau prea multe în auz, ochii îi furau privirile; descătușarea imaginației pe coordonate spațio-temporale practic inepuizabile în posibilități de reinventare a realității, l-au făcut pe creștin să caute salvarea celor scrise în idilica apologetică a scopurilor. Prea mult haos în jur. Ideea de scop devine o necesitate a existenței.

Încă mai găsim scris, ziceau ei. ”De ce?”

Între timp, Cuvântul s-a așternut și în spațiul digital. Avem Biblii pe tablete. Poți încă să pui degetul pe un verset – cu grijă, căci se va deschide un meniu contextualizat, tot mai complex, cu oferte contextualizate – dar … nu-i acolo. Sunt pixeli vremelnici. Peste câteva momente, ei vor arăta altceva, poate o fotografie, poate o știre, poate …

Este scris, mai îndrăznim să pretindem. ”Cum?” (Nimeni nu rostește întrebarea asta, ea se trăiește, prin excelență, duminică de duminică sau, în cazul unor mai conștiincioși, chiar zilnic.)

Cuvântul pare a fi peste tot și nicăieri, deopotrivă.

Un profund minimalism în exprimarea ideilor,  împletit cu simularea înțelegerii: pentru orice ”Cum?” – în teologie, în știință, în politică, în orice domeniu al culturii – se poate găsi o paradigmă salvatoare, un verset, un meme, un citat, o poză, o schemă, un obiect relevant, o concluzie, o statistică, un titlu de autoritate etc …

… și o profundă încredere în neutralitatea mijloacelor. Televizorul, filmul, muzica contemporană și Internetul (și în special Rețeaua) sunt neutre, totul depinde de modul în care ele sunt folosite. Aceasta e marea iluzie.

Dar este scris.

Așa cum merg lucrurile, presimt că în curând copiii noștri nu vor mai întreba nici ”Cine?”, nici ”Unde?”, nici „De ce?”, nici „Cum?”. Vor reveni la întrebarea fundamentală. Ea n-a fost uitată niciodată peste veacuri, doar estompată de urgența celorlalte, care ne-au ținut ocupați atâta vreme.

„Oare …?”

Meryl Streep a ales. Americanii, de asemenea …

Unul din marii învinși ai alegerilor americane, într-un mod poate mai dureros decât o resimte chiar mărețul Partid Democrat, este Hollywood-ul cu sa neobosită fabrică de vise (și de bani). S-ar părea că predicile producătorilor americani de filme au întâlnit urechi și minți mult prea obtuze pentru a pricepe ce e bine și ce e rău, în filme și în afara lor. Probabil că sunt prea încăpățânate să creadă că Dumnezeu a pus hotare națiilor, că avortul nu este o extracție oarecare, ca cea a unei măsele, sau – trebuie spusă și asta – că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea celui care crede, întâi a caucazianului, apoi a celorlalți. America a votat împotriva cursului mediatic și cinematic, liberal în esența lui, iar asta doare teribil.

E de înțeles, din acest punct de vedere frustrarea unor actori precum Meryl Streep sau Robert DeNiro, în fața realității pe care victoria lui Donald Trump o consfințește: Citește în continuare „Meryl Streep a ales. Americanii, de asemenea …”

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Libertate și oportunitate în experiența sacrului

Dacă este adevărat faptul că cel mai potrivit instrument de descriere a unei hierofanii este paradoxul, atunci la fel de adevărat trebuie să fie și faptul că acesta poate fi regăsit într-o multitudine de expresii distincte, unele dintre acestea la rândul lor constituind, în virtutea relației ce se stabilește între ele, noi paradoxuri. Pentru Mircea Eliade, unul dintre paradoxurile de bază ale hierofaniei este însuși faptul că ea este posibilă. Condiția obiectului prin care se manifestă sacrul – încă al acestei lumi, totuși fereastră spre o alta – e și ea paradoxală.

Un alt paradox, unul aparent ascuns, pe care o hierofanie ni-l propune este cel al relației pe care o stabilește în experiența umană între libertate și determinare. Hierofania este surprinzătoare și anticipabilă deopotrivă. Întâlnirea cu sacrul poate fi programată, totuși este de nepus într-o agendă. E o oportunitate planificată. E pasul libertății, străbătut pe o cărare îngustă, fără artere secundare și fără întoarcere.

Ne e ușor să privim, pe deoparte, contactul cu o realitate transcendentă celei mundane ca pe o ocazie de a ieși din sfera predictibilității și de a experimenta o realitate guvernată de legi spațio-temporale ce nu ne sunt la îndemână. Conținutul experienței sacrului, putem spune, stă sub semnul incertitudinii, al excepționalului. Timpul și spațiul sunt modelate de o nouă ordine a lumii și de semnificațiile acesteia.

Pe de altă parte, omul construiește catedrale și urmează calendare concrete ale unor evenimente bine precizate (liturghii, servicii divine, sărbători religioase), fiind încredințat că tocmai în astfel de locuri și de momente este de așteptat ca întâlnirea cu sacrul să aibă loc. Acestea sunt, indiferent de contextul confesional din care fac parte, mijloace pe care este de așteptat ca omul să le poată gestiona prin propriile-i mijloace: să pună cărămidă peste cărămidă pentru a zidi un locaș de închinare, să urmeze cu strictețe un anume calendar al evenimentelor cultice, să săvârșească un anume ritual.

Așadar, vorbim în același timp de libertate în relație cu sacrul, dar și de Citește în continuare „Libertate și oportunitate în experiența sacrului”

Aspect ratio

Aspect ratio

Vorba zboară, scrisul rămâne. S-au dus acele zile!

Acum se pare că și scrisul începe să-și ia tălpășița din experiența comunicării: suntem în era afișajului. Toate ne sunt afișate pe ecrane, de la fotografii, citate, articole, cărți … ce să vă spun, întreaga Biblie încape pe un gadget minuscul de buzunar, fiecare pasaj putând fi accesat după nevoie. În acest caz, mesajul nu rămâne ca în cazul textului scris sau tipărit, cimentat în realitatea colii de hărtie, căci el este reprezentat prin intermediul unor pixeli pe ecran, preț de câteva momente, pentru ca apoi el să dispară și un altul să îi ia locul.

Scrisul rămâne, afișajul curge. Aceasta e epoca noastră.

Cel ce nu îi spune „Bun venit!” mai poate pentru o vreme să rămână credincios colii de hârtie, să-i simtă atingerea și mirosul, să se delecteze în rămânerea celor scrise. Dar, asta este, se apropie ceasul când toate vor fi tactile, dar nu în sensul clasic al înțelegerii acestui simț, ci în translatarea abilității de a pipăii în planul vederii. Vom pipăi cu privirea, fie fonturi, fie simboluri, fie mozaicuri ale simțirilor acestei lumi …

… și, dintr-o privire, vom crede că am înțeles tot. De asta mi-e cel mai teamă, de mirajul acestei priceperi digitalizate. Căci ea însăși e doar un afișaj; își ascunde lipsa de profunzime prin opulența distribuirilor. Căci pricepem tot mai puține. Ne e suficient să vedem.

Afișajul curge. O nebănuită până acum forță a gravitației face ca toate aceste fragmente de sens să se prelingă pe ecran în jos undeva, în pâmânt poate, pentru ca altele, de sus, să se aștearnă vremelnic printre pixeli, și tot așa …

Ce va urma?

Ceva îmi spune că ne vom întoarce – pe pipăite – la vremea cavernelor, când în fața pereților pe care scrijeleau vite și piramide, oamenii își scrutau veșniciile din inimi …

… sau când încă mai puteau spune „este scris”.