Mijlocul este mesajul (14) – Regele Mihai

Cum era de așteptat, așa cum se întâmplă de fiecare dată când pleacă dintre noi câte un om care a lăsat niște urme mai de soi în conștiința românească, moartea Regelui Mihai se dovedește a fi un bun prilej pentru români de a-și etala cele mai fine apucături în materie de relaționare cu propriul imaginar istoric. Găsim de toate și, practic, se poate spune că de la venerarea vrednică poate doar de cele acordate sfinților la disprețul celui hrănit prea mult timp cu salam de soia nimic nu lipsește din meniu. Vor trece însă și astea. Rămâne, și pentru unii, și pentru ceilalți, ideea pe care o poartă cu sine această stranie istorie a regalității pe meleagurile noastre. Iar această idee nu va pieri lesne dintre noi, căci pe măsură ce trece timpul, vom resimți și mai dureros prăpastia ce desparte prezentul politic românesc de tot ceea ce înseamnă Regele Mihai pentru istoria noastră.

Nu mă pricep la istorie. Nu sunt sigur pe toate câte s-au întâmplat cam din vremea celui de-al doilea război până în contemporaneitate cu România noastră. Nu știu dacă toate câte le-a făcut Regele au fost menite binelui acestei țări. Nu e treaba mea să judec asta. Ce pot să fac eu acum este altceva: să-l citesc ca pe o epistolă și să încerc a învăța ceva, pentru mine și pentru cei ce gândesc asemenea.

Ce este „Regele Mihai”? Cam tot ce nu e politica românească din ziua de azi. E demnitate, bună creștere și eleganță a raportării la popor. Arătați-mi astfel de lucruri între parlamentarii și guvernanții noștri. Regele Mihai ne mărturisește despre o verticalitate a ființei și orientare a valorilor, lucruri pierdute în societatea românească pe drumul tranziției, cam de prin vremea despărțirii de Corneliu Coposu. În această vreme, tot mai mult, bășcălia a devenit pita noastră de zi cu zi, batjocura aerul pe care îl respirăm iar disprețul cronic pentru cel ce gândește altfel energizantul fiecărei dimineți.

”Băi, animalule!”? „Țigancă împuțită”? „Penală e mama dvs.”? Ca acestea găsim o mulțime între cei ce ne-au condus sau ne conduc acum. Pe ăștia fiecare dintre noi i-am cocoțat sus, cu mânuțele astea două. Problema este că în acest fel și noi suferim aceeași metamorfoză a apucăturilor. Ceea ce era inacceptabil odinioară, când încă mai prețuiam demnitatea umană învățată de la o generație la alta, este acum justificat din pricina scopurilor. Paradoxal, într-o lume în care se încearcă legiferarea protejării demnității ființei, sub toate aspectele, ne slobozim tot mai lesne baierele nesimțirii față de toți și de toate câte ne convin. „Regele Mihai” este despre cu totul altceva, oameni buni. Unii dintre noi, poate, pentru prima oară înțelegem ce înseamnă de fapt sânge albastru, dincolo de detalii genealogice și alte d`astea: e un mijloc de a privi lumea prin lentilele unor constrângeri care-l separă pe om de o existența comună, pur instinctuală, haotică adesea și lipsită de orizont a celui ce trăiește doar de dragul unor lozinci și idealuri exterioare. Sângele albastru este în primul rând un imperativ al asumării responsabilității de a fi om adevărat. Vedem asta și la Cel a cărui naștere o vom sărbători curând. Noblețea obligă, nu-i o vorbă goală. De aceea, pe Hristos îl găsim de fiecare dată acolo unde trebuie să fie, la momentul potrivit, făcând întotdeauna ceea ce este potrivit cu sfântu-I sânge.

Dacă în acest pustiu al conduitei responsabile „Regele Mihai” doar atât face, ne spune ce înseamnă să fii demn în fața unui popor pe care-l dorești să modeleze demnitatea ca mod de viață, de la mic la mare, pentru mine este suficient. „Regele Mihai” este oaza de bună creștere în care încă mai găsim împrospătare pentru ființele noastre măcinate de răutate, de necuviință și de lipsa unui minim autocontrol. Ce păcat că și de data asta ne trezim prea târziu! Ce jale că nici de data asta unii nu se vor trezi! Ce păcat că onoarea și penibilul își dau mâna încă odată peste lumea noastră, astfel că avem toate șansele să trecem fluierând peste încă o prețioasă lecție a recunoașterii și asimilării unor valori!

Rămânem cu regretele cele eterne. Mă lipsesc de așa ceva.

Anunțuri

Mijlocul este mesajul (13) – Meme

O fi avut dreptate Marshall McLuhan odată, demult, când sugera că reclamele zilei pot constitui cel mai reprezentativ material de studiu pentru înțelegerea modului de a gândi al unei societăți, dar acum nu se mai pune problema în acest fel. E adevărat, materialele publicitare înfloresc peste tot, iar căile prin care ele se strecoară în viețile noastre sunt din ce în ce mai agresive. Cu toate acestea, s-a inventat un mijloc și mai eficient prin care spiritul veacului să poată fi pulverizat în eterul cultural constituit de această uimitoare rețea care ne-a transformat pe toți în experți peste toate cele ale cunoașterii și priceperii: meme-ul.

Îl întâlnești peste tot, metamorfozat în cele mai năstrușnice haine croite din pixeli și algoritmi de compresie. Scene din filme sau din desene animate, afișe, caricaturi, fotografii, mozaicuri alcătuite din diverse instantanee, uneori simple ziceri cu tâlc (în care devin mai importante ca oricând tipul de font folosit, aranjamentul și cadrul imaginii), toate acestea sunt avataruri ale aceluiași tip de comunicare, unul bazat întotdeauna pe emoția creată de trecerea unei prăpăstii contextuale.

Căci meme-ul este mesaj și context deopotrivă. O dialectică fascinantă este construită inginerește și așezată într-un cadru modest, neglijent aproape, de mărime medie (un meme mare este un oximoron) între două contexte ce nu au legătură unul cu celălalt: cel al lumii ab origine, din care se preiau niște elemente anume (o imagine dintr-un film, un desen, un tip de font asociat unui anume tip de publicație, un background, o culoare etc), și cel al lumii în care se presupune că destinatarul trăiește (un subiect fierbinte al zilei, o întâmplare, o agendă oarecare).

Această din urmă lume, de regulă, îi este suficientă destinatarului pentru a înțelege ce trebuie înțeles. Căci un meme trebuie înțeles, vedeți bine. ÎNȚELES. Capisci?

Efecte? Ah, putem vorbi despre cele directe: ne hlizim, dăm Like, distribuim sau, dimpotrivă, ne înfuriem, comentăm de toți sfinții sau dăm Unfriend dacă e prea nasoală situația. Acestea sunt, totuși, efecte de suprafață, la prima mână. Ele pot fi considerate mai degrabă elemente de decor. Între cele mai profunde efecte aș enumera vreo trei, ca-n predici, astfel:

iLuzia ComunicÂrii

S-a creat în jurul acestor obiecte o aură interesantă: se zvonește că prin ele comunicăm, știți voi, gânduri, idei, argumente. He, he, dar noi nu ne lăsăm păcăliți. Da, ele nu sunt golite de mesaj – am zis deja că meme-ul însuși este mesajul, nu mai dau înapoi – însă rămâne de văzut ce transmit ele. Adeziuni ideologice, cel mult. E de cercetat dacă nu cumva centrii neuromotori, sinapsele, sistemul muscular care pune în mișcare degetele mâinilor noastre, precum și zona creierului care dă comanda afișării pe perete a unui meme își dau mâna peste distribuire în condițiile unei infuzii de dopamină la un nivel anume, care ar trebui judicios determinat, căci nu e de glumă.

Meme-ul e simțire, e simțirea în stare pură – dezbrăcată de gânduri, idei și argumente – a celui ce-l privește. Pentru el este o băutură tare, capabilă să-i ia mințile mai repede decât o licoare cu multe ifose etilice. Nici nu e de mirare că rătăcim pe șapte cărări prin desișul acesta fără de capăt al mărturisirii afectelor și pretențiilor pe care încă le mai avem la a face lumea asta să fie cum trebuie. Ne îmbătăm cu pixeli. Din păcate, nu se anunță nici o mahmureală în viitorul apropiat, așa că pentru dureri de cap nu e decât o soluție: încă una, monșer!

Dar nu comunicăm. Dialogul surzilor, cel care a umplut cu pixeli toate gropile virtualului nostru de toate zilele, mocnește bine în văpaia atâtor incendiare tot mai nostime și mai potente (că tot pomeniși de dopamină …). Stăm cu toții la masă și tragem câte-o dușcă bună cu fiecare meme, după care ne scoatem ochii așa cum trebuie, vorba reclamei, că și așa nu mai avem nevoie de ei. Ah, păi nu v-am spus? Un meme nu se privește, un meme se simte tactil, fiind un tip de comunicare prin excelență mozaical: cel din poză e Ilie de la Sculărie, purtând pe cap pălăria Măriei sale și mestecând în gură pipa lui Sir McLockerwood.

Trivializarea contextului

Pe asta am anticipat-o deja. Meme-ul ne-a învățat să prețuim decontextualizarea, căci toate se potrivesc tuturor, în general, și nimic nu se potrivește nicăieri, în particular. O scenă dintr-un film despre super-eroi este convertită în mesaj despre problemele sistemului de educație și relația sa cu alte sfere ale societății (de pildă, cu Biserica). Hitler se mânie și își beștelește aghiotanții din pricina lui victoriei lui Iohannis, a stării drumurilor românești, a succesului lui N.T.Wright sau din pricina unor jocuri pe calculator care nu-s pe placul său. Un puști dintr-un film oarecare plânge din pricin că l-a citit Karl Barth (măcar să știm ce ne așteaptă).

În consecință, nu ne (mai) pasă de contexte. Nu doar că am renunțat la pretenția, devenită desuetă azi, de a cunoaște contextul inițial al rostirii unui mesaj, dar suntem tot mai dispuși să renunțăm și la pretenția de „a citi” acel mesaj actualizându-l în contextul prezent. O paradoxală absolutizare are loc, tocmai acum, într-o lume atât de relativă (vorba cântecului, asta e): eliberat de contexte, meme-ul devine comunicare absolută, inechivocă, unidirecțională, imuabilă, inodoră, insipidă, intransigentă, inerantă (am vrut doar să mă laud că știu destule cuvinte care încep cu „in” …). Totuși, fiecare dintre noi, privindu-l, resimțim mai acută ca oricând, de fiecare dată (sic!), apăsarea grea și deloc miloasă a relativismului postmodernității noastre cea de toate zilele și de toți pereții …

Orice se poate spune oricum

Vor veni – țineți minte că v-am zis asta! – zile în care nici predicile nu vor fi altceva decât niște fastuoase meme-uri expozitive în trei puncte. Salturi ale credinței, de la un context la altul. Cerul e limita. Nu există destinații inaccesibile, de oriunde ai pleca la drum. Poți începe cu mesajul final, derulând încep spre o „lipeală” hermeneutică, dar la fel de bine poți începe cu materialul brut, construind pe baza lui o ghidușie cât mai abrazivă ideologic. Important este ca, asemenea banilor în economie, meme-ul să circule. Iar acesta, lăsat liber prin ogradă, nu stă pe loc, tată, sfâșie tot ce vede în cale, nu știe de joacă!

Incapabil să spună ceva, meme-ul trăncănește fără preget de toate pentru toată lumea, lucruri sfinte și serioase, nimicuri, bășcălii, principii, imperative, pilde de înțelepciune, date statistice, bancuri. Să încerce careva să îi pună gura sub zăvor! E la fel de inutil pe cât este a încerca să-l „interpretezi”. Nu e decât de simțit, enorm și monstruos, picătură cu picătură …

departed

Mijlocul NU este mesajul – Martin Luther

Plutește în aer o tot mai accentuată nemulțumire legată de unele efecte (se zice) nedorite ale Reformei lui Luther, între care „strălucesc” divizarea creștinătății în sute și mii de ramuri, confesiuni, grupări și secte, sărăcirea limbajului teologic prin aplecarea excesivă spre literalism biblic și prin sole, înălțarea dimensiunii individuale a vieții de credință deasupra celei comunitare, dinamitarea unei întregi paradigme de funcționare a autorității eclesiale … și alte din astea.

Acum, nu zic, este posibil ca toate aceste ponoase, alături de altele poate și mai grave (predestinarea?), să fie pe drept imputabile și Reformei lui Luther. Dar nu cred că e cazul să cârcotim. La fel de bine am putea spune că Henry Ford, cel ce a pus bazele industriei auto moderne, este vinovat de blocajele din trafic sau de accidentele care se produc pe șoselele noastre. Sau că cei ce au inventat world wide web sunt vinovați de toate mizeriile pe care le (a)duce Internetul pe ecranele lumii.

Îi ajung lui Luther propriile cuie, noi mai bine am vedea cum ni le scoatem pe ale noastre din tărtăcuțe …

Mijlocul este mesajul (12) – Bomba cu ceas

Mijlocul este mesajul (12) – Bomba cu ceas

Nu mă credeți, știu, dar eu tot vă spun că în spatele celor mai „obișnuite” fragmente de viață pe care ni le propune cinemaul –  mă refer în special la clișee, dacă așa vă place – se ascund profunde dogme și convingeri legate de ordinea acestui univers. Unele dintre acestea, în religiozitatea lor, sunt demne de tot disprețul unor Hitchens și Dawkins, neavând vreun temei rațional al existenței lor, în afară, poate, de aplecarea instinctivă a producătorului de filme de peste Ocean spre box-office și spre numere cât mai bine rotunjite pe capitolul „venituri”. Puteți spune multe despre Hollywood, dar nu că este nereligios, asta nu. Da, ocazional, trimite săgeți bine țintite împotriva unor anumite religii, cele incomode progresului și (i)luminării pe care apostolii industriei – sau poate confesiunii – americane vor să le revarse peste cohorta de plătitori de bilete și de descărcători de torrente. În esență, însă, Hollywoodul continuă să creadă într-o mulțime de minuni, propovăduiește și nu de puține ori emite pretenții pot fi ușor puse pe același palier al metehnelor cu cele ale grupărilor fundamentaliste de a căror bolboroseală seacă ni s-au cam strepăzit tuturor dinții.

Bunăoară, gândiți-vă la bombele care explodează în filme, nu puține. Ați observat, sunt convins, că toate sunt prevăzute cu ceasuri digitale care să ne arate cât mai limpede tuturor celor aflați cu sufletul la gură în fața devastatoarei perspective (de regulă, pentru a asigura o miză cât de cât demnă de atenția noastră, trebuie să fie vorba de cel puțin un stadion plin cu oameni, dar pentru siguranță se poate opta mai bine pentru o juma` de oraș cu milioane de locuitori) cât timp mai e până la marele „bum!”. Probabil că undeva, prin China, există o fabrică specializată numai pe producția unor astfel de ceasuri, pentru că majoritatea arată cam la fel, cu cifre mari, roșiatice, vizibile de la mare distanță. De asemenea, putem presupune că nu sunt probleme cu desfacerea acestui produs pe piață (deși, ultima dată când am căutat la mall și la magazinele chinezești, nu am găsit: probabil că tocmai lichidasetră stocul). Oricum, se poate conta pe faptul că artizanul unei astfel de bombe nu-și va permite obrăznicia de a nu atașa un ceas capodoperei sale malefice. Așa ceva nu se face: vorbim de profesioniști, m-ați înțeles?

Amintesc doar în trecere și obișnuința – pe care o luăm de-a gata, ca și cum ni s-ar cuveni – de a vedea toate aceste zgomotoase dispozitive dezamorsate în ultima clipă. N-ar avea nici un haz să vezi o bombă dezamorsată fără a avea minutarul, dar ce zic eu, cifra zecilor de secunde ajunsă pe zero. În asta stă frumusețea unei bombe, în experimentarea proximității dezastrului pe care îl produce, chiar dacă deflagrația nu va avea loc. Succesul rețetei e garantat, de fiecare dată, căci pulsul spectatorului crește cu credincioșie, pe măsura rezervelor de adrenalină stârnite în organismul său în momentele cheie ale vizionării filmului …

Dar … mă iau cu vorba, iar ceasul ticăie nemilos: să nu uităm, pentru a întregi tabloul acestui tip de experiență cinematografică, și faptul că dezamorsarea este executată, de regulă, de un profan într-ale bombelor, asistat telefonic de către un expert aflat la distanță. Nu există încă skype sau messenger – e surprinzătoare înapoierea tehnologică a acestor salvatori ai lumii la mai bine de două decenii de internet strecurat generos pe țevile planetei – așa că expertul va trebui să comunice cu cel aflat la fața locului pe nevăzute. „Spune-mi ce vezi” întreabă el, după care îl conduce pe cel cu mâna tremurândă prin întreg procesul izbăvitor. El nu vede ceasul, nu, el n-are nevoie de asta: ne este destinat nouă și nefericitului salvator de lume. El vede de la distanță totul prin auzire. Delicios mix de percepții și căi de a cuniaște lumea!

În sfârșit, se înțelege de la sine că trebuie tăiat un fir. Nu-i bai, pentru că, în nemărginita lor inventivitate, artizanii de bombe folosesc pentru firele izbăvitoare una dintre următoarele culori: roșu, albastru, galben, verde (o excepție notabilă este The Abyss (1989), numai că aici bomba este patentată de U.S. Navy). Apoi, toate aceste fire sunt frumos afișate la vedere, niciodată împreunate pentru a nu putea fi deosebite în vederea tăierii. Au și fabricanții de bombe onoarea lor, nu credeți?

Vai, câtă predictibilitate degajă lumea aceasta fascinantă a bombelor custom made din filmele americane! E mai sigură decât bursele, prieteni. Cu toate astea, în ciuda acestei predictibilități, ea ne apare de fiecare dată parcă la fel de proaspătă și de interesantă! Nu ne mai săturăm de bombe (cu ceas) dezamorsate în ultimul moment, de către specialiști sau de către profani, nu contează. Savurăm de fiecare dată, asemeni unor copii care se bucură încă odată la vedeea aceluiași vechi truc, felul în care cifrele de pe ceas ne indică tot mai puține secunde. Virtuțile acestei experiențe sunt aproape hierofanice: retrăim, în sens invers, explozia primordială, acel Big Bang de dincolo de timp și spațiu devenit misterul fascinant și înfricoșător deopotrivă al acestui veac profan. 00.00.00.00 este expresia unei transcendențe căutate cu multă trudă thriller după thriller, însă, a unei treceri care niciodată nu își află împlinirea. E absolutul pripășit la câteva clipe distanță de lumea noastră. Numărăm secundele, de data asta nu de la facerea lumii, ci de la distrugerea ei, închizând astfel o buclă a existenței lumii într-o experiență de mai puțin de două ore, într-o sală întunecată, în fața unui ecran gri, cu un pahar de suc într-o mână și unul de popcorn în cealaltă.

Dar nu explodează. Asta e o a doua certitudine. Vreau să zic: ne vom ridica din fotolii și ne vom îndrepta spre casele noastre vii și nevătămați. De fiecare dată. Ne vom privi ceasurile, socotind cât mai e până ajungem acasă, dacă prindem tramvaiul 39 sau dacă mai avem timp de o șaormă. Pulsul ne-a revenit, căci orele, minutele și secundele curg acum în ordinea corectă. Până data viitoare, când un alt erou va dezamorsa încă o bombă menită a ne aduce aminte că lumea asta se face și se desface prin explozii grandioase, nu prin muncă asiduă și sudoare …

Buuuuum, no!

Mijlocul este mesajul (11) – Eul liric

Ce mai încoace și încolo: autorul a murit, iar eul liric este ucigașul său. Îi învățăm pe cei mici, pe băncile școlii, să uite de autor, de mesajul său, de frământările care l-au călăuzit spre a așterne pe hârtie acea înșiruire de figuri de stil, făcând apel la mărci lexico-gramaticale pentru a-și exprima atât de direct simțirile … El devine o voce, un fel de instanță inefabilă a speranței metafizice într-o izbăvire a procesului fenomenologic al interpretării din rigida încapsulare conceptuală datorată unei rezolvări dialectice defectuoase a tensiunii dintre subiect și obiect în actul exegetic. Adică, pe înțelesul vostru, însetaților de liric: eul liric este fantoma care bântuie casa părăsită de către cel ce a construit-o, prin care ne perindăm acum noi, de voie, dar mai mult de musai (că vin evaluările), încercând pe cât posibil să nu deranjăm praful care s-a depus peste tot, din tindă, până în cele mai ascunse cotloane.

Înțelegerea este în mintea celui ce interpretează, acesta este principiul călăuzitor al omului post-modern prin mozaicul de mesaje care îi năpădesc existența, în special pe cale vizuală. În aceste condiții, ne putem debarasa de autor și de ifosele sale. Trebuie să credem într-un fel de necesitate obiectivă a existenței operei de artă, independentă de cel ce-a zămislit-o. Acest lucru se brodește de minune meta-narațiunii acestei lumi, unica, cea care spune că nu există o metanaraține a zămislirii și a rosturilor lumii și ne dă voie să vorbim despre Zidire, dar ne izbăvește de problemele pe care le-ar putea implica existența unui Ziditor. Eul liric este găselnița literară pentru visul fizicienilor, acel the theory of everything devenit religie a omului rațional. El este o voce, nu o persoană. De aceea comunicarea e unidirecțională, întocmai ca cea a omului de știință cu materialul pe care îl studiază. Astfel, citind poeziile, prindem din zbor gândul veșniciei, dar nu găsim pe nimeni între rânduri. Dezvoltăm, astfel, în micii buchisitori de poezii un fel de încuiere a minții într-o autonomie găunoasă și neproductivă: mesajul operei lirice este ceea ce zice profa, ceea ce găsim în comentariile de pe net, un mesaj impersonal și abstract, nicidecum expresia căutărilor și (re)găsirilor unui om ca fiecare dintre noi.

Poezia, privită din perspectiva modului în care eul liric se exprimă în ea, este un fel de covor cu „Răpirea din Serai” afișat pe un perete zugrăvit cu chenar și pe care au fost aplicate floricele cu rola: ne sare tuturor în ochi, dar nu ne spune nimic, e doar un decor străin, rupt de realitatea trăirilor fiilor oamenilor. Totodată el este o hierofanie, un mijloc care mediază trecerea noastră în transcendență …

… adică, spre un banal perete de cărămidă, dacă e să ne referim la „Răpire”, respectiv, în analiza mărcilor lexico-gramaticale când vine vorba de hermeneutica ce transcende profunzimile noțiunii de eu liric. O trecere care doare la fel de tare în ambele cazuri.

Like me tender, like me tu …

A te plânge de peretele de Facebook al cuiva, de o postare, de vreo opinie exprimată sau îngăduită, de o distribuire sau de orice alt element de conținut, e ca și cum ai intra în casa acelei persoane și lua-o la bani mărunți din pricina tablourilor pe care și le-a atârnat pe perete (sic!) sau a culorii zugrăvelii. Pentru unii oameni – tot mai mulți – peretele virtual este un „acasă” în toată regula, cuibușorul lor de nebunii. Aceleași rânduieli, aceeași (dez)ordine, aceleași activități specifice. În curând, oamenii se vor naște simultan în maternități și pe pereți virtuali, cu Facebook-ul la purtător. Apoi, când vor crește își vor înregistra contul la Cartea Funciară, căci aceasta va fi și moștenirea pe care o vor lăsa urmașilor. Acesta e spațiul în care trăim. Obișnuiește-te, zidește case, plantează vii, treieră ogoare.

Nu-ți place? Nu-ți convine? Te deranjează păretele gazdei tale? După un politicos ”La revedere”, poți să pleci de acolo. Nu te obligă nimeni, dar chiar nimeni sub sfântul soare, să îi mai calci vreodată pragul. E dreptul și privilegiul tău. Dacă n-a fost o gazdă bună, asta va rămâne problema sa. Așadar, „block”. Sau „unfriend”, după caz. Sau, pur și simplu, treci mai departe de data asta. Poate vor veni și zile mai însorite.

Dar nu te așeza fără să fii invitat, nu te servi din ce nu-i al tău, nu scuipa pe jos. Și chiar dacă nu-ți place un bibelou sau covorul cu Răpirea din Serai de pe perete fă-i un compliment gazdei, folosind unul dintre emoticoanele aferente. Hai că poți! Și merită! Tu vei pleca de acolo, dar gazda ta sub acel acoperiș își va așeza așternutul …

Somn ușor!

Ș-un vis politicos îți doresc!

Mijlocul este mesajul (10): Based on a true story.

Mijlocul este mesajul (10): Based on a true story.

 based on true thoughts

Nu trebuie să fii un atent observator al fenomenului cinematografic contemporan pentru a observa această tendință tot mai accentuată în zilele noastre de a se căuta inspirație pentru filme în viața reală, în special în acea istorie cu „i”, inaccesibilă publicului larg. Scormonind prin inventarul aproape inepuizabil al micilor fapte de arme și de alcov ale umanității, producătorii de filme găsesc adesea nestemate vrednice de atenția unui public mai larg în evenimente uimitoare, unele ajunse pe nedrept, în virtutea unor legi adesea imposibil de priceput, predestinate anonimatului. S-au inventat destul povești, deja încep tot mai mulți să se plictisească de aceleași basme: de ce nu s-ar folosi și istoriile reale pentru a face filme?

În principiu, nu e nici o problemă. Mai importantă decât sursa unei poveștii este, să nu uităm, maniera de depănare a ei. Totuși, de scrie acolo, de regulă după listarea numelor companiilor producătoare, a titlului filmului și, eventual, a câtorva dintre cei mai importanți protagoniști „based on a true story”?

Imaginați-vă că pe partitura celei de-a șasea simfonii Beethoven ar fi lăsat o indicație pentru dirijor, spre a o comunica publicului înainte de fiecare interpretare: „Această compoziție se bazează pe sunete reale din natură.”. Sau că Van Gogh ar fi scris, explicativ, sub a sa Noapte înstelată la Rhone: „Peisaj realizat după o imagine reală.”. Sau că Rodin ar fi scris deasupra unui  bust: „Bazat pe model real”. Ca și cum ar fi posibil pe lumea asta să creezi un sunet, o nuanță sau o formă fără a avea la bază o realitate anume. Ca și cum inimaginabilul ar putea fi imaginat.

the-starry-night-over-the-rhone
Sursa: vangogh.net

Ceva nu pușcă, e un amestec nefiresc de limbaje artistice neamestecabile. Gândiți-vă numai la acele fraze aruncate pe ecran la sfârșitul acestor filme, când ni se spune ce s-a mai întâmplat cu personajele după. Nu mi-e foarte clar după ce, din moment ce lumea de pe ecran a încetat să mai existe, dar acum gândiți-vă la o altă chestiune: cum ar fi fost dacă întreaga poveste ni s-ar fi spus în acest fel, dacă am fi citit-o pur și simplu pe toată? Da, aceeași poveste, în toate detaliile ei. Aha, ziceți: n-ar mai fi fost vizonarea unui film, ci o lectură de pe un ecran. Exact. Vizionarea e una, lectura e alta.

Veți zice că și pe vremuri se folosea metoda asta, de pildă, în filmele fără sonor. Așa este, dar cel puțin pe atunci oamenii încercau să mascheze acest hodoronc-tronc de expresie, încadrând textul într-un chenar și introducând niște ornamente. Întrebați-l pe Tarkovsky, de ce n-a scris și el că al său Rublev este „ на основе реальной истории”. Știa maestrul ce știa despre film, anume că este un mijloc de expresie artistică a cărui materie primă nu este povestea, ci timpul.[1] Căci nici în literatură materia primă nu e povestea, ci, vorba poetului, cuvântul care exprimă adevărul; în muzică, e matematica armoniilor sonore; în artele plastice, e spațiul rupt lumii exterioare și redat omului lăuntric. Atunci, repet, ce rost are să scrie acolo ”based on a true story”, hm?

”Based on a true story” ne abate de la funcția principală a limbajului cinematografic, acela de a construi, prin mijloacele-i specifice, o idee. Unul dintre efecte este iluzia asta, grea ca o boală de rărunchi, că „filmul are un mesaj”. Nț, nț, nț: predicile, alocuțiunile și depeșele pot transmite mesaje. Filmul zugrăvește idei. The Schindler`s List, Titanic și Chariots of Fire Citește în continuare „Mijlocul este mesajul (10): Based on a true story.”