Memento

Paradoxal, în vremuri în care avem la dispoziție atâtea mijloace și spații destinate înregistrării de momente ale vieții și de drame ale lumii, foamea de memorie a omului pare cu atât mai greu de potolit. Truman Show. Înregistrăm, convertim, distribuim, stocăm și organizăm urme sau dovezi ale celor petrecute în lumea noastră. Ed.TV. Asemeni lui Erysichthon, regele antic blestemat să nu-și găsească astâmpăr pentru pântece, oricât de mult ar fi mâncat, se pare că tocmai făcând aceste lucruri dobândim pe zi ce trece o tot mai mare foame de memorie. Solaris. Cine ne-o va potoli oare? Se va găsi ceva mai sățios în anii ce vor să vină? Minority Report.

Amintirile nu mai sunt la modă. Nici memorarea nu este; circulă un puternic curent de opinie care o trivializează și o devalorizează, în favoarea unor metode mult mai bune, ce favorizează creativitatea, dezvoltarea spiritului critic și descoperirea de sine. Dead Poets Society. Acestea sunt, fără nici o îndoială, de dorit, însă foamea rămâne. Cinema Paradiso. Iar foamea asta nu este din acelea de care poți să uiți, făcând altceva. Memento.

Încercăm să ne-o potolim survolând pereți și canale, așa cum odinioară vizitam muzeele. The Best Offer. Acest lucru nu este neapărat rău, atât timp cât luăm seama, așa cum o facem și în viața de toate zilele, la ce consumăm. Știți voi: vitamine, proteine, zaharuri … Alergii. Cernobyl.

Căci nu am fi ceea ce suntem fără memorie. Still Alice. Ne identificăm prin ea. Memoria este aerul identității noastre – mă refer acum la cea vie, dinamică, aflată într-o neobosită înflorire, nu la cea inscripționată pe un card anume. American Beauty. Suntem definiți de ceea ce ne amintim, de ceea ce vrem să ne amintim, de felul în care ne raportăm la ceea ce ne amintim. Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

Suntem definiți și de memoria pe care dorim să o lăsăm în urma noastră. Catch a Fire.

Sau de cea pe care o construim, cu migală, făcând trecutul să crească înaintea ochilor noștri. Their Finest.

Despre cea care este vie, înconjurându-ne pe dinapoi și pe dinainte, alăturându-ne adesea percepțiile dorului de veșnicie, ce aș putea să vă spun? Il vangelo secondo Matteo.

Reclame

Martor sau ce

Dar voi cine ziceți că sunt Eu?
De la Matei 16:15

O trăsătură definitorie a mărturiei primilor creștini, privită pe paginile Faptelor, ale epistolelor sau chiar ale unor scrieri din primele veacuri ale Bisericii, a fost aceea că ea nu putea fi separată de un dat ontologic esențial: cel ce propovăduiește este o făptură nouă, vorbește nu doar lucruri pe care le-a primit prin mărturia altora, ci poate documenta în propria-i viață veridicitatea celor rostite. Apologetica bisericii primare nu poate separa argumentul rațional și obiectiv de mărturia celui ce argumentează, una vie, subiectivă, dinamică. E adevărat, în timp ce argumentele raționale sunt apreciate de către apologeți datorită sustenabilității lor, dovezile ce țin de efectele adevărului în viețile oamenilor ne par a fi extrem de fragile, mult mai lesne de așezat sub umbra îndoielii sau a (auto)amăgirii.

Totuși, nu putem renunța nici la unele, nici la altele.

Pentru că atunci când adevărul pleacă de pe buzele mincinosului, el nu își pierde conținutul, ci capacitatea de a-i oferi destinatarului un mesaj, un gând, o mărturie. În loc să ne reflectăm asupra discursului domnul „X”, reflectăm asupra faptului că domnul „X” a spus acest discurs. Nu mai e același lucru, așa cum nici buletinul Meteo nu mai este același, chiar prognozând aceleași evenimente, pe toate canalele (eu nu-l recomand pe cel de la Antena3 …).

În loc să ofere o cale de înțelegere, acel adevăr funcționează ca instrument de legitimare a propovăduitorului. Make no mistake: mincinosul murdărește tot ce rostește, fie că este vorba de teorema lui Thales, fie de starea vremii, fie de rezultatul unui meci de fotbal. Despre cele ale credinței, nu mai vorbesc.

Ș-atunci, nu mai ajunge ca în zilele noastre să spunem că „este scris” cutare și cutare lucru, este nevoie să ne aducem aminte că atunci când Mântuitorul îi întreba pe ucenici „Cine ziceți că sunt Eu?” le îndrepta, paradoxal, atenția asupra propovăduirii Sale, una care este deopotrivă ofensă, mesaj, parabolă, idee și mărturie. Căci legitimitatea nu Îi era dată de cuvinte, ci de pașii așternuți printre oameni … A călca pe urmele Sale mai înseamnă și aceasta: a mărturisi ce am primit, ce ne-a zidit, ce ne-a făcut să fim ceea ce suntem. Adică viața înfiripată în slove dăltuite în carne.

Cine se legitimează prin cuvinte, între cuvinte își va găsi sfârșitul.

Sunt informat, așa că nu știu nimic

Amu` vreo o sută și ceva de ani, găsim în carte, Eminescu sugera, nu fără o anume resemnare, faptul că „în auz ne sună multe”; un bombardament informațional fără precedent în istoria civilizației umane se cerea gestionat, cumva, nu se prea știa cum, de către cel ce și-ar fi propus să rămână cu capul pe umeri în timp ce vreme trece, vreme vine.

Te întreabă și socoate, hm?

Nu știu să vă spun dacă sfaturile poetului au produs efecte între cititori, altele decât cele specifice discursului liric, dar mi-e limpede faptul că dacă aș persista în a califica drept „bombardament” ceea ce se întâmplă în lumea sfârșitului de secol XIX, în condițiile dezvoltării exponențiale a jurnalismului, atât cel de opinie, cât și cel de informare, probabil că pentru a descrie situația de astăzi, nici măcar noțiunea de „holocaust nuclear” nu ne-ar mai fi de folos.

Pe deoparte, vreme de vreo trei sferturi de veac, lumea noastră a fost victima propagandei (comunistă, nazistă etc), caracterizată, printre altele, prin uni-direcționalitate. În ciuda diversității mijloacelor folosite, sursa, conținutul și destinatarii comunicării erau imuabile. Eficiența era asigurată tocmai de această stabilitate: o propagandă de calitate se face transmițând același mesaj, pe o perioadă cât mai lungă de timp, prin toate mijloacele posibile. Percepția spațială – iar asta într-o perioadă în care cultura vremurilor era obsedată în special de spații și amplasamente – era modelată pentru a se crea impresia fluxului unic și irezistibil.

Trezită din șocul consecințelor pe care politicile impuse prin propagandă și mână de fier le-au aduse peste lume (cu număr de victime omenești ce par să bată suta de milioane), lumea noastră s-a debarasat de acest model, asta și pe fondul optimismului pe care progresul tehnologic ni l-a inoculat cu generozitate, mai întâi prin televizor, apoi prin Internet. A mai contribuit un factor: spațiul a devenit irelevant, toată lumea fiind acum obsedată de timp.

Toate s-au pierdut, prin fărâmițare. Sursele sunt inepuizabile, mai ales acum, când și jurnalismul trăiește în acea realitate democratică contestatoare la adresa specialiștilor în ceva. Producerea și transmiterea informațiilor nu mai este doar la îndemâna profesioniștilor; consecințele sunt similare cu cele experimentate de alte domenii sociale: din factori de influență, specialiștii au devenit instrumente ale celor care vor să influențeze (s-a creat chiar noțiunea și slujba de influencer, unul care nu este specializat în nimic, dar le știe pe toate sau, în cazuri fericite, știe câte lucruri … și bune).

Conținutul? Este atât de divers, încât se auto-anihilează, colapsând asemeni unei găuri negre, fără să mai lase lumina cunoașterii să iasă. De aceea, aflăm multe, dar nu mai știm nimic.

În ce-i privește pe destinatarii comunicării, ei sunt pretutindeni, dar nicăieri. A asta a fost până acum, iar GDPR-ul sau alte instrumente de structurare a fluxurilor nu cred că aduce mai multă ordine în lumea noastră. De aceea, dacă e să mai facem apel la ideea de „bombardament”, ar trebui să inventăm o ilustrație care să poată descrie lipsa de orientare a comunicării, datorată absenței direcților. În zilele noastre principalul dușman al sacrului – privit în sensul eliadian al termenului, ca acel factor care ordonează experiența umană – este Rețeaua.

În schimb, uni-direcționalitatea structurală a comunicării propagandistice și-a găsit refugiu în altceva, în zilele noastre, într-o altă paradigmă. Este prin vedere. Trăim în imperiul iluziei că înțelegem ce este de înțeles pentru că am văzut cu ochii noștri. O fotografie. O lozincă. O caricatură. Un meme. Un (scurt) videoclip. Toate acestea ar putea fi mijloace reci de comunicare, participative, deschizătoare de drumuri în reflecție, analiză și evaluare; s-a reușit însă miracolul transformării lor în mijloace fierbinți de comunicare, care nu sunt în stare să ne învețe ceva, ci doar să ne provoace reacții.

Măcar de-a fi ACEA privire, în urma căreia chiar ai înțeles!

Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut? Oh, da, mai mult ca oricând.

It’s nothing personal. It’s just good business

Disclaimer: Nu e nimic personal, e doar o postare bună!

Unul dintre paradoxurile pe care Peretele l-a consacrat în experiența fiecăruia dintre utilizatorii săi – mai mult decât au reușit-o blogurile odinioară – este acela al medierii unei apropieri între oameni, în condițiile în care distanțele dintre ei se păstrează. Și nu mă refer aici la distanțe fizice, ci la cele dintre persoane. Gândiți-vă numai la calea pe care toate interacțiunile noastre o parcurg de la un ecran la altul, facilitată de click-uri de mouse, tastaturi, atingeri fine, unde, modemuri, caburi, servere, rețele, magistrale, protocoale, algoritmi, coduri, aplicații! O banală reacție la o fotografie are nevoie de toate acestea pentru a străbatea oceanul digital al lumii, spre a-l bucura sau întrista pe destinatarul ei. Distanțele se păstrazea, dar conexiunile dintre noi produc efecte.

Însă, de regulă, nimic nu e personal în asta. Totul e doar postare și distribuire.

Inflația de reacții ce năpădește virtualul are la bază tocmai această prezumpție iluzorie a distanței, a neantului virtual ce ne separă. Cel cu care interacționăm este în ascuns; nu-l știm, nu-l vedem, nu-l simțim; s-a pierdut obiceiul acela medieval (sic!) al citirii instinctive a expresiilor faciale, a limbajului trupului sau a tonului vocii.

Această realitate, în loc să se reflecte în prudență în fața abisului de pixeli, dimpotrivă, pare să ne ațâțe mai mult la a apăsa butoanele, cum mult sârg și cu o dedicare vrednică de auspicii mai favorabile. Ne aruncăm cu pieptul înainte și lovim, căci nu-l cunoaștem pe cel ce suferă. E un nickname, un gravatar, un user îndepărtat. Nu știm mai mult. De fapt, informațiile suplimentare ne devitalizează și nu mai știm încotro să ne îndreptăm următorul upercut.

Oare dacă în loc de Like-uri ni s-ar da posibilitatea să ne privim cu adevărat în ochi unul pe celălat și să ne spunem, cu o stârngere de mână, Bravo!, Foarte bine!, Felicitări!, Îmi place ce ai postat … am mai face-o cu atâta generozitate ca acum? Sau dacă, în loc de atacuri, invective și reacții dezaprobatoare am avea posibilitatea să-i spunem în față interlocutorului nostru despre cât de mult greșește sau despre câtă răutate / prostie / stupiditate zace în tărtăcuța lui, hm?

Cum ar fi dacă ni s-ar da voie să ne punem unul altuia reacțiile pe frunte sau pe obraji? Literal, cu mânuțelea astea două, vreau să zic. Ca pe niște post-it-uri. Iar când apeși – ca să se lipească bine –  să-i simți celuilalt pulsul, tremurul abia perceptibil al pielii la atingere, respirația. Presupunând că ar fi legal, permisibil, recomandabil. Ca pe Perete. Ai mai face-o?

Ah, atunci probabil că ne-am da cu toții unfriend! Nu din răutate sau din invidie, nici din pricină că nu suportăm ofense sau păreri diferite de a noastră, nu, nu, nu, ci pentru că nu am putea suporta o așa proximitate.

Atunci nu ar mai fi ceva legat de distribuiri, de accesări și alte d`alea. Ar fi ceva personal. În întregime.

Yack!

Mijlocul este mesajul (17) – Camera foto din dotarea unui smartphone

Nu mai există loc, moment, obiect, stare sau, pur și simplu (!), cadru existențial al acestei lumi care să nu încapă în acest obiect de mici dimensiuni, capabil totuși să-și pună lentilele la lucru pentru a face ceea ce odinioară doar camerele foto știau să facă. De fapt, pentru a face mult mai mult: spre deosebire de camerele foto, orice smartphone are lumea așezată la picioare. În intervale de timp ce se măsoară în tot mai puține secunde orice cadru poate fi distribuit în rețea, pentru a fi văzut de toți. De fapt, nici nu are mare farmec să faci o fotografie cu un smartphone pentru a o păstra în memoria sa internă: pentru asta există camerele foto!

Smartphone-ul este, se poate spune, un fel de gaură neagră prin care realitatea este absorbită cu nesaț și aruncată într-o nedisimulată frenezie într-un virtual pe care îl resimțim tot mai puțin ca „spațiu” și tot mai mult ca timp irosit (înainte, referitor la Internet, foloseam termenul „domeniu”, acum Facebook-ul ne-a învățat să vorbim despre „cronologie”).  De aceea ni-i frică de el. Camera foto se supune încă unor reguli similare celor ce țin de managementul vitezei: trebuie să descarci pozele, fie folosind un cablu, fie transferându-le prin intermediul cardului, apoi să le găsești un spațiu de arhivare, să le sortezi, poate să le dai un photoshop micuț … Știm să mizăm pe lenea aceea universală a fotografului.

Dimpotrivă, lenea noastră nu are nici o șansă în fața touchscreen-ului unui telefon inteligent. Degetele prind puteri nebănuite, precum Asterix după ce a consumat din poțiunea magică, și nu mai prididesc în a face pixelii să curgă. Suntem ca niște posedați, noi, stăpânii tehnologiei … Serios?

Mi se pare fascinantă această capitulare a omului din zilele noastre în fața acestui aparat atât de mic și de fragil. O capitulare vizibilă de ambele părți ale touchscreen-ului: unul nu poate să nu facă poza, altul nu poate să nu-și scoată la iveală cel mai bun profil. Când mănâncă, când bea, când se plimbă, când pleacă, când vine, când urcă, când coboară, când se bucură … nu vi le mai zic acum pe toate – toate aceste ipostaze transformate în „conținuturi” (câtă ironie în acest cuvânt!) ne cuceresc cu iluzia ca am putea ocupa mai mult loc, în timp și în spațiu, decât o făceam până să se fi inventat toate astea.

Iar McLuhan este depășit: nu mai vorbim despre extensii ale unor ființe care au descoperit noi mijloace de a comunica, ci de extensii care ne transportă chipurile peste tot, niște extensii ale prezențelor noastre. Unele care, la o adică, ne vor rezista, pentru că după ce nu vom mai fi în carne și oase aici, în real (vă mai amintiți acest cuvânt?), lumina pixelilor pe care i-am inspirat va luci mai departe pe ecranele lumii, până se va pierea în uitarea serverelor, adevăratul iad informatic.

Aceste extensii ne definesc, ne construiesc și ne spun ce am putea fi. Presimt, cumva profetic, că  într-un viitor nu prea îndepărtat ne vor lua locul. În acea zi nu ne vom mai întreba cine pe cine folosește, căci va fi prea târziu. Scapă cine poate!

Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”

Updated, ver.2.0371 beta

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Pe atunci nu exista Wikipedia. Nu puteam da un google, ca să mă pun la punct cu tot ce e nevoie să știu despre un anume subiect.

Astfel că acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Iar cunoașterea este echivalată exclusiv informației, datelor și accesului cât mai facil la acestea. Cunoaște cel ce știe să caute, cel ce are acces la baza de date. Mânuirea lor pare să fie tot mai mult pusă în seama algoritmilor, iar cei ce încă o fac manual ne par a fi asemenea unor comedianți care jonglează cu diferite obiecte fragile, spre deliciul copiilor. Au cam ieșit de pe scene lumii și aceștia, se pare.

Mai bine vă zic că nu trebuie să știu nimic.

Am acces, asta e tot.