Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

Reclame

John Piper e vinovat! #metoo …

Niște capete luminate de la HuffingtonPost au găsit piatra din capul unghiului în problema comportamentului abuziv pe care bărbații îl au față de femei, la locul de muncă, în familie, în biserici și cam peste tot pe unde e posibil (în afară de unele sectoare industriale în care femeile, se pare, au fost întotdeauna respectate): teologia conservatoare a celor de teapa lui John Piper. Complemetarianismul. Da, păi e la mintea cocoșului că rădăcinile acestui comportament care o devalorizează pe femeie în ochii bărbatului trebuie să fie această teologie care îi privește pe cei doi – pe bărbat și pe femeie, nu vă gândiți la altceva – ca fiind diferiți prin creație, însă completându-se reciproc în menirea pe care Creatorul le-a dat-o pe acest pământ. O teologie care îi spune bărbatului că este responsabil să-și protejeze casa și să se lupte pentru a-i asigura toate cele necesare traiului – cele ale stomacului, dar și cele ale spiritului – nu poate fi decât responsabilă de această revoltătoare stare de fapt.

Acum, ca să fim drepți, nici cei la la HuffingtonPost nu sunt atât de tâmpiți încă să-i încarce excesiv lui Piper nota de plată pentru #churchtoo, de aceea nuanțează: „part of the problem”. Nu același lucru se poate spune despre felul în care ei încearcă să scoată cu basma curată lumea criticată de către teologul american, unul cunoscut în mediile evanghelice, însă supectez eu, un anonim în agora seculară a ideilor, o lume care i-a oferit femeii în ultima jumătate de secol a istoriei noastre respectul pe care și l-a căutat. Nu-i așa?

Piper sugerează că ideologiile vinovate pentru #…too sunt cele progresiste și antitradiționale care modelează cam toate politicile acestei disputate jumătăți de veac. Adversarii lui, însă, îi iau peste picior și, din câteva apăsări de tastă, ne învață cum să nici nu ne treacă prin cap așa ceva. Nu, nici pomeneală: abuzurile sunt tradiționale, progresismul este cel ce le-a oferit femeilor pacea și siguranța. Și respectul, să nu uităm.

Omul antitradiționalist al zilei gândește curat și frumos. El nu este ca fundamentaliștii aceia, care cred că sunt stăpâni și responsabili peste casele lor. Nope. El se poate uita la Cele cincizeci de umbre (o sută cincizeci, dacă le numărăm pe toate câte s-au făcut până acum) pe care i le dă Hollywoodul și în care femeia este respectată cum se cuvine, la rezoluții înalte, după care, reîntors în lumea de zi cu zi, să fie egal cu concubina sa (căci mariajul tradițional, nu-i așa, e doar o hârtie) sau cu tovarășele[1] sale de birou.

O jumătate de secol de iubire față de femei. Și de respect. Cum i-a scăpat lui Piper? Cum ne-a scăpat nouă? Să recapitulăm, cu respect și considerație.

Revoluția sexuală? Hippie? Respect față de femei, cât încape. Consumul de substanțe euforice era democratizat, iar de abuzuri în perioada aia n-a auzit nimeni, niciodată. Să zicem love fifteen, ca-n tenis.

În acele vremuri Hugh Hefner punea bazele unui monument de apreciere pentru femeile din lumea întreagă, pe care le aprecia pentru frumusețea lor: Playboy. În semn de respect, le-a pus inteligentelor și capabilelor fiiice ale Evei urechiușe și codiță de iepuraș. Iar Hefner, se știe, nu are nici o contribuție la problema #metoo, fapt dovedit și de aprecierea sinceră și deschisă de care omul s-a bucurat la moartea lui.

Ah, și cultura pop a vremurilor! Versurile lui Jim Morrison au glorificat femeia și i-au dat o valoare pe care nici altă femeie n-a avut-o în aproape două milenii de creștinism: Come on baby, light my fire! All day log.

În asentimentul bardului de la The Doors, ceva mai târziu, Sabrina cânta profetic despre o lume în care bărbații o vor respecta și pe ea cu adevărat:

Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.

Prioritățile de rigoare

Un simptom tipic maladiei care ne atrofiază capacitățile de a simți cu cei în nevoie, în vremuri în care toate cele ale lumii sunt afișate pe ecrane, în timp ce inimile ni se golesc de reale conținuturi, este ilustrat și de felul în care ne poziționăm ideologic în problema copiilor despărțiți de părinți, de către autoritățile americane. O facem cu fermitate, principial și cu simț de răspundere. Nu facem rabat la argumente și la discursuri convingătoare. Pentru că sunt o mulțime de lucruri extrem de importante de cântărit:

1) cine a început nebunia asta, Obama sau Trump

2) să decidem cine sunt ipocriții. Variante:

1. trusturile de presă partizane (NY Times, The Guardian, Fox etc)
2. creștinii evanghelici de rit texan
3. cei militează împotriva avorturilor, dar …
4. cei ce nu militează împotriva avorturilor, dar …

3) să decidem ce trebe făcut. Iarăși, variante:

1. nu v-ați săturat de Trump, hm?
2. cu legea nu te joci

Ar mai fi un lucru de pus la cale, de o importanță secundară: soarta acelor copilași. De acesta ne vom ocupa după ce le vor rezolva cum se cuvine pe cele de mai sus.

Mijlocul este mesajul (16) – HD, 3D, 4K, IMAX, live streaming ș-altele ca acestea

Suntem mult prea aplecați spre a examina tot ce se vede, ce se aude și ce se simte venind dinspre opera de artă înspre fiecare dintre noi pentru a mai da atenție absențelor, celor ascunse privirii, neauzite, ascunse simțurilor comune. Pentru că – așa știam odinioară – unele lucruri nu trebuie văzute, doar sugerate. Iar unele, poate că nici sugerate nu se cer a fi, ci dăruite intuiției comune, pe care o împărtășim fără să știm unii cu alții, autori și spectatori deopotrivă.

În zilele noastre ambiguitatea, ca procedeu artistic, este sufocată nu doar de inflația rezoluțiilor tot mai înalte, ci și de pretenția ce s-a întins ca o plagă peste întreaga cohortă a consumatorilor de entertainment de „a vedea tot”. Până la sânge, până la suprafața brăzdată de broboane a epidermei, trebui dăruit totului tot. Nu ne ascundeți nimic, nu ne menajați! Ia mai lăsați-ne voi în pace cu subtilități d`alea! Sânge! Full contact! Cât mai de aproape!

Ș-atunci dintr-ale imaginației participative, toate acestea s-au convertit în experiențe, în emoții construite din stimuli bine meșteșugiți. Totul e pe șleau, totul e la vedere, în câmp deschis, întins cât vezi cu ochii pe orice petic de perete rămas liber. Ecranele se căznesc din răsputeri să ne ofere cât mai mult, să ne apropie la limite nici măcar visate până acum. Plutește în aer, astfel, promisiunea onestității. Numai că și această aparentă sinceritate își are prețul ei: ni se arată tot mai multe, dar ni se comunică tot mai puține.

Progresul tehnologic actual favorizează propășirea mijloacelor fierbinți de relaționare a creatorilor de artă cu publicul: comunicare prin înaltă definiție, în care percepția vizuală este simulată aproape indecent până la o absorție completă a senzației, pretenția de a oferi totul, invitația la pasivitate (imaginea nu mai necesită o altă „prelucrare”, produsul brut este în același timp și produs finit – realitatea vizuală) și discurs mecanic, repetitiv, pe orizontală (din perspectiva senzațiilor – suspansul este construit în primul rând pe baza alternanței între participarea la experiența lumii pe care ne-o propune mijlocul de comunicare și la cea a poveștii pe care acesta o deapănă). Peretele rețelei, cinemaul, televizorul, transmisiunile sportive, videoclipul și live stream-ul sunt câteva exemple de astfel de medii/mijloace.

Pre-milenialii poate își mai amintesc însă și de alte mijloace (unele n-au pierit dintre noi). Cartea, revistele de benzi desenate, transmisiunile sportive la radio, desenul animat, teatrul … Prin natura lor, ele sunt mijloace de comunicare de joasă definiție, nedetaliate, care invită la o participare activă a spectatorului prin umplerea spațiilor goale rămase între lumea imaginată și cea a realității; ele stau la baza caracterului organic al discursului, verticalizat de profunzimea implicării ochiului și a urechii deopotrivă, în care suspansul este datorat atât neprevăzutului ce ni se așterne înainte, cât și faptului că ni s-a arătat prea puțin. Paradoxul este că, tocmai în acest fel, ni se crează impresia că suntem invitați și primiți cu brațele deschise într-o lume de vis, la crearea căreia am participat și noi, în timp ce survolam puținul ce ni s-a dat …

A nu se înțelege că unele sunt mai bune decât altele. Îmi plac filmele, dar și cărțile. Îmi plac unele videoclipuri, dar și unele desene animate clasice. Fiecare își are rostul său. Mă întreb doar dacă vom mai fi în continuare capabili să păstrăm un echilibru, în condițiile în care tot ce vedem în jurul nostru este afișaj, distribuire, senzație. Când, într-un viitor nu foarte îndepărtat, chiar mintea va fi ecranul (o consecință profetică a modului în care Deleuze înțelegea cinemaul), cred că și cele două tipuri de mijloace vor deveni istorie, căci atunci nu vom mai vorbi de fierbinte și rece, ci de cumplita moarte termică a tot ce mai poate fi simțire în interacțiunile dintre oameni. Nu se va mai pune problema participării noastre la aventura lumii, ci dacă mai avem loc pentru întreaga lume în aventura fiecăruia dintre noi. Ah, nu vă speriați: de toate acestea ne vom bucura fără mare efort, stând așezați confortabil în fotolii …

Hyper GDPR ready

Dacă mi-e teamă de un lucru în privința lumii virtuale, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga trăire din juru-i, arătată cu degetul, simțită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o apoi în adevăr, adică în cea mai reală dintre apocalipsele acestei lumi, pentru a servi apoi ca paradigmă a experienței divinului, iar asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care ne mai aduc aminte azi doar teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate, istoria nefiind altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, nici durere, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în care ne-a provocat, folosindu-se de niște instincte încă prea puțin documentate de către specialiști, pofta nestăvilită după iluzii.

De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.

 

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (11)

Episodul anterior AICI.

Trecutul ca hrană

E fascinant și înspăimântător să vezi cât de radical s-a translatat în experiența omului contemporan interesul dinspre ce va fi înspre ce a fost. Iar asta s-a întâmplat sub ochii noștri, în ultimul sfert de veac. Odinioară, oamenii priveau înainte, căutau cu frenezie semne prevestitoare ale zilei de mâine. Ideologiile zilei promiteau, fiecare, un viitor luminos, unul pentru care merită să suferi nițel, căci va fi mai bine odată. Însemnele și simbolurile cu care oamenii își amenajau spațiile simțirii arătau încotro se îndreaptă. Politicile erau și ele orientate spre zenitul existenței, concurând paradisul. Îi votam pe candidații la funcțiile publice pentru ceea ce credeam că vor fi atunci când vor ajunge sus, pentru mărețele lor planuri. Puțin ne-a păsat de trecutul lui Iliescu, de pildă, important era că el nu ne va vinde țara, gândeam noi atunci.

Peste tot, ni se oferea viitor, iar noi eram avizi de tot ce ne poate conduce prin labirintul de posibilități al zilei ce va să vie. Una din expresiile triviale ale acestor preocupări era horoscopul, fără de care mulți nu-și începeau ziua. Să nu uităm de succesul pe care îl aveau pe atunci clarvăzătoarele. Prin biserici, cei mai de succes erau proorocii, cei ce pretindeau că pot arunca o privire, datorită unui har special, venit de sus, asupra zilei de mâine. Oamenii erau înfometați și însetați de viitor, îl consumau, zilnic, pe pâine.

Azi, însă, nu mai dă nimeni doi bani pe el. Mediul virtual în care ne-am botezat experiența viețuirii de zi cu zi este unul prin excelență al înregistrării și redării trecutului. Astfel, trăim într-o imens labirint al oglinzilor, înconjurați de trecut, de faptele ce au avut loc, de ceea ce s-a spus deja, de ce a fost fotografiat și documentat. Notificările peretelui ne spun, în marea lor majoritate, ce a fost, ce s-a distribuit, cine a reacționat, cine a făcut cutare și cutare lucru. Citim o mulțime de știri, ne umplem mințile cu trecut.

Înconjurați de atâtea monumente, altare și pietre de aducere aminte, nu mai avem acces spre orizonturi. De altfel, nici nu mai avem timp pentru ele. Ne votăm oamenii, cântărindu-i în primul rând după câte au făcut. Trecutul îi ajunge din urmă pe mulți eroi ai zilei, înălțându-i sau, mai degrabă, trântindu-i în mocirlă. Orice gest, orice vorbă, orice grimasă cât de mică îi este înregistrată și arhivată cum se cuvine, spre a fi de folos mâine (câtă ironie!).

Lumea noastră este un imens muzeu, aflat într-o neobosită (re)amenajare. Nu doar că am renunțat la utopia Babelului și nu mai visăm la acel turn din vârful căruia le vom vedea pe toate, dar ne construim cu sârg ruinele trecutului. Măcar de-ar fi un trecut din care să putem descoperi cine suntem, căci și acesta îmi pare a fi mai degrabă un construct imaginar, un bricolaj de obsesii, de vinovății, de mesaje contradictorii și de pixeli bine meșteșugiți. Paradoxal, Europa se uită pe sine, America, de asemenea. Dar tot în trecut se refugiază amândouă, căci ideea de progres, nu e altceva decât o obsesie a rearanjării istoriei într-un mod prin care să creeze acum acum și aici un temei pentru adoptarea unui imperativ ideologic. Politicile curente față de imigranți reflectă această incapacitate a omului politic contemporan de a privi înainte. Politicianul privește în urma sa, căutând în trecut fie o vârstă de aur, fie o gheenă a rușinii: de acolo își trage seva discursului său pro sau contra amestecării lumii. Nici unul vede însă, prin prisma politicii sale, dincolo de orizontul propriului mandat; de aici și mania grandorii de acum, vizibilă în special la Donald Trump, dar și alte figuri ale zilei, precum Putin, Trudeau, Macron, Orban sau … Dragnea.

Ș-atunci poate că are dreptate McLuhan: ne conducem mașina nu urmărind drumul ce ni se așterne înainte, ci privind în oglinda retrovizoare. Deocamdată, șoseaua ne pare dreaptă ca-n palmă, dar ce-o să ne facem la prima cotitură? Mi-e că o să devenim una cu decorul. De fapt, asta s-a dorit de la bun început.