Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Despre orizonturi (sau despre lipsa lor…)

Atât timp cât avem înaintea ochilor un orizont, putem vorbi despre un dincolo. Iar orizontul se vede de jos. Cu cât prinzi mai multă altitudine, cu atât el se îndepărtează de tine. De aceea Dumnezeu nu ne-a dat avizul de construcție pentru Babel: din turnul înălțat până la Cer omul nu-și va mai recunoaște limitele. Iar încurcarea limbilor este, printre altele, și încurcarea orizonturilor experienței fiecăruia, tocmai ca să nu mai putem pretinde o deplină obiectivitate în cele pentru care suntem în stare să ne sacrificăm chiar și viețile.

În iconografia filmului western, călărețul singuratic, străbătând în galop orizontul lumii pe care tocmai a mântuit-o de rău, este un simbol al transcendenței posibile, chiar dacă aceasta nu e la îndemâna muritorului de rând. Noi ne uităm la el, abia îl mai întrezărim, confortabil instalați în strâmtul nostru cerc al celor mundane, dar el deja își aruncă privirea dincolo. Nu-i al nostru, el aparține unei alte lumi.

Pe de altă parte, în metropole, orizontul este accesibil doar unei clase de privilegiați. Marii afaceriști își au birourile cocoțate sus de tot, de unde pot privi atât lumea ce li se așterne la picioare, cât și orizontul de dincolo de oraș. Iconografia filmelor bazate pe dramele din lumea afacerilor ni-l arată pe magnatul care poate vedea, asemeni călărețului singuratic, mai multe decât supușii săi, până la orizont. Totuși, nici măcar el nu știe ce este dincolo. Filmele „actuale” par să fie, astfel, armonizate spiritului postmodern, unul care se dorește a fi nivelator în toate direcțiile (cu excepția, desigur, a celei ideologice, căci nu poți proclama frumusețea diversității, fără a te face asemenea adversarilor acesteia).

HHThe Devil's Advocate 1
The Devil`s Advocate

Ș-apoi, îl avem pe The Revenant. Aici, Iñárritu alternează două realități aparent ireconciliabile, în superbele orizonturi din imaginile panoramice, intercalate scenelor de detaliu, în special acelor apropieri excesive de chipul lui Hugh Glass (la un moment dat, respirația sa aburește lentila camerei foto). Nimeni nu poate privi dincolo; doar noi, spectatorii, știm că există așa ceva. Hugh Glass trăiește sub presiunea proximității fiecărei interacțiunii cu mediul prin care își poartă pașii. Pentru el, transcendența este de căutat dincoace de orizont, prin vis și – asta e, nu s-a găsit altă rimă – prin delir.

Este același Iñárritu, să nu uităm, care ne refuză în Birdman orice urmă de orizont fizic. Imaginile curg în acest film – să nu uităm că regizorul a creat în acest film iluzia unui single shot lung de vreo două ore – pe culoare, prin cabine, pe străzi, dar niciodată nu lasă măcar vreo sugestie despre o lume aflată dincolo. În acest film, toți oameni merge pe jos printre obstacole și nu văd altceva decât pe unde să treacă. Metafora zborului, așadar, își are sensul tocmai în acest cadru restrictiv: prin zbor, omul ar putea să se ridice suficient de mult pentru a descoperi o lume inaccesibilă orizonturilor experienței sale pedestre. Numai că, surpriză: ispitit de perspectivă, de gândul că ar putea fi deasupra altora, eroul nostru uită de orizont, iar zborul său nu este altceva decât tot un fel de plimbare, doar că la câțiva metri deasupra solului. Ce dezamăgire!

Ce vreau să zic este că merită urmărit pe mai departe destinul ideii de orizont, în viață, în filme și – de ce nu – în credință. Căci există și un orizont al credinței, pe care puțini îl scrutează cu privirile, după cum există și labirinturi ale dogmei, dincolo de care nu se mai vede nimic. Probabil că, dacă e să ne învețe ceva paradigma asta a orizontului, acest lucru ar fi să privim cu multă grijă la acele obiecte atât de apropiate înțelegerii și percepției care ne indică linii ale orizontului. Să credem – câtă naivitate, nu? – că am atins orizontul, că privim dincolo. Dragii mei, cu toții, spectatori și personaje deopotrivă, suntem datori aventurii aceste vieți cu recunoașterea faptului că niciodată nu vom fi ajuns prea departe pe cărările vieții, ca să nu putem mărturisi existența unui tainic dincolo.

Doar eroii din filme, rareori și aceștia, privesc dincolo de apus, iar atunci când o fac, păstrează secretul cu privire la cele văzute. E posibil, însă, ca și ei să dispară din filme, locul lor fiind luat de super-eroi. Spuneți-mi când ați văzut ultimul orizont care să merite o aventură într-un film produs de Marvel sau de DC.

(nu vă faceți iluzii: titirezul se învârte încă)

HHNostalghia 15
Nostalgia (Tarkovski) – un alt mod de a percepe orizontul
Anunțuri

Sunt ieri ce-am fost încă de mâine (10)

Lupta cu trecutul

Timpul crește în urma noastră, dar nu vrea să devină istorie. Dimpotrivă, pretinde ca aici și acum să își joace cărțile, ca și cum ar fi încă prezent. Îi spunem, din inerție, trecut, însă e doar o problemă de timp (cât ironie!) să ne debarasăm și de acest obicei. Căci trecutul este mereu aproape, tot mai aproape. În loc să se îndepărteze de experiența prezentului și să devină o amintire, un reper sau un punct de cotitură al vieții, el tine a se alipi cu strășnicie fiecărui proiect sau necaz al clipei. Să nu-ți faci iluzii cu privire la intențiile sale. Îți va spune cine ești. Îți va aminti că te-ai așezat pe locul altcuiva. Te va declara vinovat. Pentru el ești același, nu s-a schimbat nimic. Ești ce ai făcut. Restul – ceea ce faci chiar acum sau ce vei face mâine – e istorie. Cine crede că acestă ultimă afirmație este un banal paradox (sau un calambur), amarnic se mai amăgește!

Artileria grea este așezată în poziții strategice. Pe deoparte, trecutul ne dinamitează identitățile prezentului prin reactualizarea rușinii, a vinovățiilor și a angoaselor ce ne-au bântuit preț de atâtea veacuri. O culpabilitate colectivă, cu efecte dintre cele mai diverse și mai de neînțeles asupra indivizilor, ne bântuie fără milă, atât imaginația, cât și simțirea. Suntem vinovați pentru că suntem, pentru ceea ce suntem, pentru ce n-am fost.

De cealaltă parte, singura replică defensivă pe care contemporaneitatea știe să i-o dea propriei sale istorii este amnezia, debarasarea de trecut. Practic, vorbim de o uitare instituționalizată, vizibilă cam în tot ce înseamnă demers public (de la documentele UE la etichetele dezafectate de cruciulițe: toate sunt expresii ale aceleiași patologii). Uităm ce suntem, ce reprezentăm, ce am fost.

Paradoxal, însă, mai mult ca niciodată, în zilele noastre relația omului cu propriul său trecut este captivă ideologiilor clipei. Trecutul candidaților la diverse poziții publice este, în sine, un depozitar inepuizabil de slăbiciuni și de înfrângeri, insuficient deplânse și asumate ca atare. Ce bine le-ar sta candidaților fără tinichelele faptelor de care ei înșiși, poate, au uitat! Ce bine ar fi să nu-i ajungă din urmă dosarele, aventurile neprincipiale, secretele dobândirii primului milion, vorbele negândite, apartenențele prost gestionate, micile excese sau marile grosolănii, rateurile, strângerile de mână, dezacordurile gramaticale și cele ale drepte cumpăniri, ezitările de-o clipă, bătăliile purtate peste ani, email-uri șterse în pripă, fotografii compromițătoare, niște vorbe off the record menite a arăta despre ei ceea ce fiecare încearcă să ascundă despre sine etc,etc, etc! Fiind perceput ca atât de aproape trecutul nu se mai prescrie și, mai important, el nu mai lasă loc pentru redefiniri sau pentru renașteri. Nu există loc în imaginarul ideologic al contemporaneității pentru Drumul Damascului.

Nu mai avem trecut, ci memorie. Așa cum sugera Pascal Bruckner odată, acum suntem turiști ai propriei istorii. Ne strecurăm printre vestigiile ei, cu grijă, ca și cum nu ne-ar aparține, îndepărtându-ne de ele. Trăim în memorie, captivi ofertei inepuizabilului filon de înregistrări și consemnări de clipe, pe dispozitive de stocare, pe servere, pe carduri, prin nori (virtuali).

Dar cine poate avea încredere în pixeli? Există o mulțime de mijloace prin care datele pot fi făcute să modeleze memoria (editoare grafice sau de sunet etc). Urechea și ochiul ne sunt asaltate de informații inconsistente, adesea contradictorii. Nu ni se oferă altă șansă, în acest context fluid și tulbure, decât cea a atașamentului a priori de un adevăr anume. Căci nu putem trăi cu gândul că suntem mințiți. Și atunci nu mai credem ce ni se spune; în schimb, nu facem altceva decât să interpretăm întreaga memorie ce se crează fără contenire în jurul nostru prin prisma certitudinilor deja înrădăcinate în noi. Nu mai aflăm nimic nou, nu mai învățăm nimic, nu ne mai zidim pe noi înșine – nu uitați: suntem ce am făcut –, căci ne-am angajat într-una dintre cele mai dificile misiuni existențiale din câte s-au putut concepe în lumea asta: despărțirea apelor ideologice acestei lumi, pentru a putea trece dincolo, pe tărâmul făgăduinței, unde vom găsi fericire din belșug, pentru fiecare suflet. Pentru asta trăim, de aceea distribuim, asta  ne place. Căutăm orizontul, cel ce transcende apele învolburate ale prezentului, pentru că am fost lăsați orfani de trecut, de istorie. O misiune imposibilă, un proiect utopic, dacă mă întrebați pe mine, căci de pe vremea lui Moise nu s-a mai văzut așa ceva. Unde mai pui că dincolo de ape, în loc de lapte și miere …

Dar pe asta o știți deja.

Mijlocul este mesajul (15) – Algoritmul

Mijlocul este mesajul (15) – Algoritmul

Se pare că demiurgul acestor înfierbântate zile în spațiul giga al virtualității noastre de fiecare zi-postare este mult blamatul algoritm al rețelei. Cine ar fi crezut? Cu vreo două decenii în urmă, pe când buchiseam primele taine ale programării, nici prin gând nu mi-ar fi putut trece că va veni vremea când el, algoritmul, acea înșiruire de pași care conduc fără preget la rezolvarea unei probleme anume, se va întoarce în mânia sa, împotriva creatorului său, sfidându-i ambițiile și credința în nemurirea pixelilor. În acele vremuri, algoritmii lucrau în folosul nostru; astăzi sunt tot mai mulți oameni care se plâng că sunt oprimați, deocamdată strict pe baza unor instrumente virtuale, de către acest nemilos câine de pază al viețuirii convertite între date, în special în fotografii și în videoclipuri.

Ispravnic neobosit, rece, făr` de mamă și făr` de tată, algoritmul face ce știe el mai bine. Nu caută la fața omului (câtă ironie!), însă toate fețele i se supun, turnate în profile reale sau plăsmuite, pe gusturile fiecărui târgoveț de distribuiri.

Algoritmul este, în esență, un stindard al revizionismului determinist – îngropat, aparent, cu un secol în urmă de faimosul principiu al lui Heisenberg – așezat pe reduta cea mai fudulă a post-modernității, ideea de libertate în absența adevărului de netăgăduit. În impersonalitatea sa, el pare să nu fie interesat de libertățile noastre; el caută doar să gestioneze această libertate în așa fel în cât să ajungă câte puțin la fiecare.

Nu știi de unde să îl iei, e omniprezent. Ne raportăm la el simțind același fior al tainei pe care îl avem la apropierea de orice altă astfel de prezență aflată în ascuns, transcendentă existenței cotidiene, totuși producând efecte palpabile asupra acesteia. E intangibil, deși atât de aproape fiecăruia dintre noi!

Deosebirea, la nivel conceptual, dintre algoritm și orice altă transcendență urmărită de om peste veacuri, religioasă sau de altă natură, este că, se știe, algoritmul este o creație a omului. După chipul și asemănarea sa. Algoritmul și-a însușit pe deplin trăsăturile celui ce i-a dat viață; și el privește viața pe bucățele (mă rog: „date”), luând decizii bazate pe ocurențe formale, pe similituni și pe rotunjiri ale unor variabile la fel de enigmatice în traiectoria lor precum acele particule ale lui Heisenberg. Apoi, după ce l-a creat, programatorul l-a și binecuvântat, ca la carte: Înmulțește-te, ocupă toată rețeaua și stăpânește-o!

Ciudat, nu-i așa, să vorbești despre un demiurg și despre o creație a minții omenești adresând același lucru? Poate, dar așa ne comportăm uneori și cu Dumnezeu, pendulând dialectic și fenomenologic între încredințarea că „El a făcut cerurile și pământul” și pretenția nerostită, dar mărturisită printr-un milion de fapte ale firii, că noi L-am creat pe El și că ne este profund îndatorat pentru că încă Îi mai îngăduim prezența pe planeta noastră.

Revenind, însă, ne mulțumim deocamdată cu faptul că algoritmul ne lucrează fără contenire grădina și o păzește, după cum a fost instruit să o facă. Dar pentru câtă vreme? Căci nu i-am spus încă ce e bine și ce e rău, doar l-am învățat cum să facă ce trebuie. Ceea ce nu e puțin, însă nici suficient, pentru că nu întotdeauna imperativele ideologice ale zile sunt în armonie cu cele morale. Unde mai pui că în spatele algoritmului pare să nu mai șadă nimeni, tot așa cum, se zice, n-ar sta nimeni în spatele mărturiei celor ce încă mai cred în Făcătorul lumii. Convenabil pentru toată lumea: n-ai pe cine lua de guler. Ne putem culca pe o ureche. Cu o astfel de robie putem trăi, așa cum și Dumnezeu nu pare deranjat în aceste zile de infatuarea cu care ne-am luat destinul înapoi, în ale noastre pricepute mâini …

Dormi liniștit, căci algoritmul lucrează pentru tine, se zice. Eu nu cred. Mi-e că șarpele pândește, pitit pe după vreun server, un moment pentru a-l învăța el pe de-noi-gândit-și-întocmit ce e bine. Ș-atunci va fi tare rău pentru noi, căci nu există izbăvire din rețea și de moralitatea ei fără pierdere de date. E careva dispus să își pună contul la bătaie? Share if you dare!

Răzbunarea memoriei

Cândva, nu de mult – fără a putea să indic un anume moment, promit să mai cercetez problema – s-a întâmplat minunea: din recuperatori ai istoriei ne-am transformat în creatori de memorie. Tot ce facem acum, atât în privința mijloacelor de stocare, cât și în ce privește mijloacele de expresie, este memorie construită. Filmele nu ne spun cum au fost lucrurile, ci cum le vom percepe. Știrile nu ne spun ce s-a întâmplat, ci ne aduc aminte de toate cele câte ni se pot întâmpla mâine. Nu vi se pare ciudat că, parcă,  dintre toate câte trec prin fața ochilor noștri cel mai repede le uităm pe cele transmise live?

Nici o rememorare nu mai este credibilă zilele astea, nici mărturiile prin viu grai, nici cele înregistrate pe diferite suporturi. În schimb, avem încredere în prezentare, în spectacol, în close-up ori în panoramă, în fondul sonor adecvat, în gazda emisiunii. Credem în emoția distribuirii.

Ce urmează? Hm. Poate să devenim noi înșine materia primă a memoriei, creați și modelați de aceasta. Să nu-mi ziceți că nu există temeiuri tehnice pentru aceasta: așa s-a zis și despre zbor … și iată-ne purtați pe calea aerului în toate direcțiile!

Mijlocul este mesajul (14) – Regele Mihai

Cum era de așteptat, așa cum se întâmplă de fiecare dată când pleacă dintre noi câte un om care a lăsat niște urme mai de soi în conștiința românească, moartea Regelui Mihai se dovedește a fi un bun prilej pentru români de a-și etala cele mai fine apucături în materie de relaționare cu propriul imaginar istoric. Găsim de toate și, practic, se poate spune că de la venerarea vrednică poate doar de cele acordate sfinților la disprețul celui hrănit prea mult timp cu salam de soia nimic nu lipsește din meniu. Vor trece însă și astea. Rămâne, și pentru unii, și pentru ceilalți, ideea pe care o poartă cu sine această stranie istorie a regalității pe meleagurile noastre. Iar această idee nu va pieri lesne dintre noi, căci pe măsură ce trece timpul, vom resimți și mai dureros prăpastia ce desparte prezentul politic românesc de tot ceea ce înseamnă Regele Mihai pentru istoria noastră.

Nu mă pricep la istorie. Nu sunt sigur pe toate câte s-au întâmplat cam din vremea celui de-al doilea război până în contemporaneitate cu România noastră. Nu știu dacă toate câte le-a făcut Regele au fost menite binelui acestei țări. Nu e treaba mea să judec asta. Ce pot să fac eu acum este altceva: să-l citesc ca pe o epistolă și să încerc a învăța ceva, pentru mine și pentru cei ce gândesc asemenea.

Ce este „Regele Mihai”? Cam tot ce nu e politica românească din ziua de azi. E demnitate, bună creștere și eleganță a raportării la popor. Arătați-mi astfel de lucruri între parlamentarii și guvernanții noștri. Regele Mihai ne mărturisește despre o verticalitate a ființei și orientare a valorilor, lucruri pierdute în societatea românească pe drumul tranziției, cam de prin vremea despărțirii de Corneliu Coposu. În această vreme, tot mai mult, bășcălia a devenit pita noastră de zi cu zi, batjocura aerul pe care îl respirăm iar disprețul cronic pentru cel ce gândește altfel energizantul fiecărei dimineți.

”Băi, animalule!”? „Țigancă împuțită”? „Penală e mama dvs.”? Ca acestea găsim o mulțime între cei ce ne-au condus sau ne conduc acum. Pe ăștia fiecare dintre noi i-am cocoțat sus, cu mânuțele astea două. Problema este că în acest fel și noi suferim aceeași metamorfoză a apucăturilor. Ceea ce era inacceptabil odinioară, când încă mai prețuiam demnitatea umană învățată de la o generație la alta, este acum justificat din pricina scopurilor. Paradoxal, într-o lume în care se încearcă legiferarea protejării demnității ființei, sub toate aspectele, ne slobozim tot mai lesne baierele nesimțirii față de toți și de toate câte ne convin. „Regele Mihai” este despre cu totul altceva, oameni buni. Unii dintre noi, poate, pentru prima oară înțelegem ce înseamnă de fapt sânge albastru, dincolo de detalii genealogice și alte d`astea: e un mijloc de a privi lumea prin lentilele unor constrângeri care-l separă pe om de o existența comună, pur instinctuală, haotică adesea și lipsită de orizont a celui ce trăiește doar de dragul unor lozinci și idealuri exterioare. Sângele albastru este în primul rând un imperativ al asumării responsabilității de a fi om adevărat. Vedem asta și la Cel a cărui naștere o vom sărbători curând. Noblețea obligă, nu-i o vorbă goală. De aceea, pe Hristos îl găsim de fiecare dată acolo unde trebuie să fie, la momentul potrivit, făcând întotdeauna ceea ce este potrivit cu sfântu-I sânge.

Dacă în acest pustiu al conduitei responsabile „Regele Mihai” doar atât face, ne spune ce înseamnă să fii demn în fața unui popor pe care-l dorești să modeleze demnitatea ca mod de viață, de la mic la mare, pentru mine este suficient. „Regele Mihai” este oaza de bună creștere în care încă mai găsim împrospătare pentru ființele noastre măcinate de răutate, de necuviință și de lipsa unui minim autocontrol. Ce păcat că și de data asta ne trezim prea târziu! Ce jale că nici de data asta unii nu se vor trezi! Ce păcat că onoarea și penibilul își dau mâna încă odată peste lumea noastră, astfel că avem toate șansele să trecem fluierând peste încă o prețioasă lecție a recunoașterii și asimilării unor valori!

Rămânem cu regretele cele eterne. Mă lipsesc de așa ceva.

Mijlocul este mesajul (13) – Meme

O fi avut dreptate Marshall McLuhan odată, demult, când sugera că reclamele zilei pot constitui cel mai reprezentativ material de studiu pentru înțelegerea modului de a gândi al unei societăți, dar acum nu se mai pune problema în acest fel. E adevărat, materialele publicitare înfloresc peste tot, iar căile prin care ele se strecoară în viețile noastre sunt din ce în ce mai agresive. Cu toate acestea, s-a inventat un mijloc și mai eficient prin care spiritul veacului să poată fi pulverizat în eterul cultural constituit de această uimitoare rețea care ne-a transformat pe toți în experți peste toate cele ale cunoașterii și priceperii: meme-ul.

Îl întâlnești peste tot, metamorfozat în cele mai năstrușnice haine croite din pixeli și algoritmi de compresie. Scene din filme sau din desene animate, afișe, caricaturi, fotografii, mozaicuri alcătuite din diverse instantanee, uneori simple ziceri cu tâlc (în care devin mai importante ca oricând tipul de font folosit, aranjamentul și cadrul imaginii), toate acestea sunt avataruri ale aceluiași tip de comunicare, unul bazat întotdeauna pe emoția creată de trecerea unei prăpăstii contextuale.

Căci meme-ul este mesaj și context deopotrivă. O dialectică fascinantă este construită inginerește și așezată într-un cadru modest, neglijent aproape, de mărime medie (un meme mare este un oximoron) între două contexte ce nu au legătură unul cu celălalt: cel al lumii ab origine, din care se preiau niște elemente anume (o imagine dintr-un film, un desen, un tip de font asociat unui anume tip de publicație, un background, o culoare etc), și cel al lumii în care se presupune că destinatarul trăiește (un subiect fierbinte al zilei, o întâmplare, o agendă oarecare).

Această din urmă lume, de regulă, îi este suficientă destinatarului pentru a înțelege ce trebuie înțeles. Căci un meme trebuie înțeles, vedeți bine. ÎNȚELES. Capisci?

Efecte? Ah, putem vorbi despre cele directe: ne hlizim, dăm Like, distribuim sau, dimpotrivă, ne înfuriem, comentăm de toți sfinții sau dăm Unfriend dacă e prea nasoală situația. Acestea sunt, totuși, efecte de suprafață, la prima mână. Ele pot fi considerate mai degrabă elemente de decor. Între cele mai profunde efecte aș enumera vreo trei, ca-n predici, astfel:

iLuzia ComunicÂrii

S-a creat în jurul acestor obiecte o aură interesantă: se zvonește că prin ele comunicăm, știți voi, gânduri, idei, argumente. He, he, dar noi nu ne lăsăm păcăliți. Da, ele nu sunt golite de mesaj – am zis deja că meme-ul însuși este mesajul, nu mai dau înapoi – însă rămâne de văzut ce transmit ele. Adeziuni ideologice, cel mult. E de cercetat dacă nu cumva centrii neuromotori, sinapsele, sistemul muscular care pune în mișcare degetele mâinilor noastre, precum și zona creierului care dă comanda afișării pe perete a unui meme își dau mâna peste distribuire în condițiile unei infuzii de dopamină la un nivel anume, care ar trebui judicios determinat, căci nu e de glumă.

Meme-ul e simțire, e simțirea în stare pură – dezbrăcată de gânduri, idei și argumente – a celui ce-l privește. Pentru el este o băutură tare, capabilă să-i ia mințile mai repede decât o licoare cu multe ifose etilice. Nici nu e de mirare că rătăcim pe șapte cărări prin desișul acesta fără de capăt al mărturisirii afectelor și pretențiilor pe care încă le mai avem la a face lumea asta să fie cum trebuie. Ne îmbătăm cu pixeli. Din păcate, nu se anunță nici o mahmureală în viitorul apropiat, așa că pentru dureri de cap nu e decât o soluție: încă una, monșer!

Dar nu comunicăm. Dialogul surzilor, cel care a umplut cu pixeli toate gropile virtualului nostru de toate zilele, mocnește bine în văpaia atâtor incendiare tot mai nostime și mai potente (că tot pomeniși de dopamină …). Stăm cu toții la masă și tragem câte-o dușcă bună cu fiecare meme, după care ne scoatem ochii așa cum trebuie, vorba reclamei, că și așa nu mai avem nevoie de ei. Ah, păi nu v-am spus? Un meme nu se privește, un meme se simte tactil, fiind un tip de comunicare prin excelență mozaical: cel din poză e Ilie de la Sculărie, purtând pe cap pălăria Măriei sale și mestecând în gură pipa lui Sir McLockerwood.

Trivializarea contextului

Pe asta am anticipat-o deja. Meme-ul ne-a învățat să prețuim decontextualizarea, căci toate se potrivesc tuturor, în general, și nimic nu se potrivește nicăieri, în particular. O scenă dintr-un film despre super-eroi este convertită în mesaj despre problemele sistemului de educație și relația sa cu alte sfere ale societății (de pildă, cu Biserica). Hitler se mânie și își beștelește aghiotanții din pricina lui victoriei lui Iohannis, a stării drumurilor românești, a succesului lui N.T.Wright sau din pricina unor jocuri pe calculator care nu-s pe placul său. Un puști dintr-un film oarecare plânge din pricin că l-a citit Karl Barth (măcar să știm ce ne așteaptă).

În consecință, nu ne (mai) pasă de contexte. Nu doar că am renunțat la pretenția, devenită desuetă azi, de a cunoaște contextul inițial al rostirii unui mesaj, dar suntem tot mai dispuși să renunțăm și la pretenția de „a citi” acel mesaj actualizându-l în contextul prezent. O paradoxală absolutizare are loc, tocmai acum, într-o lume atât de relativă (vorba cântecului, asta e): eliberat de contexte, meme-ul devine comunicare absolută, inechivocă, unidirecțională, imuabilă, inodoră, insipidă, intransigentă, inerantă (am vrut doar să mă laud că știu destule cuvinte care încep cu „in” …). Totuși, fiecare dintre noi, privindu-l, resimțim mai acută ca oricând, de fiecare dată (sic!), apăsarea grea și deloc miloasă a relativismului postmodernității noastre cea de toate zilele și de toți pereții …

Orice se poate spune oricum

Vor veni – țineți minte că v-am zis asta! – zile în care nici predicile nu vor fi altceva decât niște fastuoase meme-uri expozitive în trei puncte. Salturi ale credinței, de la un context la altul. Cerul e limita. Nu există destinații inaccesibile, de oriunde ai pleca la drum. Poți începe cu mesajul final, derulând încep spre o „lipeală” hermeneutică, dar la fel de bine poți începe cu materialul brut, construind pe baza lui o ghidușie cât mai abrazivă ideologic. Important este ca, asemenea banilor în economie, meme-ul să circule. Iar acesta, lăsat liber prin ogradă, nu stă pe loc, tată, sfâșie tot ce vede în cale, nu știe de joacă!

Incapabil să spună ceva, meme-ul trăncănește fără preget de toate pentru toată lumea, lucruri sfinte și serioase, nimicuri, bășcălii, principii, imperative, pilde de înțelepciune, date statistice, bancuri. Să încerce careva să îi pună gura sub zăvor! E la fel de inutil pe cât este a încerca să-l „interpretezi”. Nu e decât de simțit, enorm și monstruos, picătură cu picătură …

departed

Mijlocul NU este mesajul – Martin Luther

Plutește în aer o tot mai accentuată nemulțumire legată de unele efecte (se zice) nedorite ale Reformei lui Luther, între care „strălucesc” divizarea creștinătății în sute și mii de ramuri, confesiuni, grupări și secte, sărăcirea limbajului teologic prin aplecarea excesivă spre literalism biblic și prin sole, înălțarea dimensiunii individuale a vieții de credință deasupra celei comunitare, dinamitarea unei întregi paradigme de funcționare a autorității eclesiale … și alte din astea.

Acum, nu zic, este posibil ca toate aceste ponoase, alături de altele poate și mai grave (predestinarea?), să fie pe drept imputabile și Reformei lui Luther. Dar nu cred că e cazul să cârcotim. La fel de bine am putea spune că Henry Ford, cel ce a pus bazele industriei auto moderne, este vinovat de blocajele din trafic sau de accidentele care se produc pe șoselele noastre. Sau că cei ce au inventat world wide web sunt vinovați de toate mizeriile pe care le (a)duce Internetul pe ecranele lumii.

Îi ajung lui Luther propriile cuie, noi mai bine am vedea cum ni le scoatem pe ale noastre din tărtăcuțe …