Aparent, în aceste zile, confuziile dintre forme și conținuturi sunt tot mai frecvente. Le regăsim nu de puține ori chiar și între profesioniștii în comunicare, în publicitate, în media, în distribuirea informației. Sunt amestecate mijloacele de copiere, de transcriere a mesajelor sau cele prin care oamenii își aștern gândurile pe un oarecare suport (fizic, digital … nu contează), cu cele de exprimare a lor. În condițiile inflației de comunicări prin toate mijloacele mi se pare îngrijorătoare adâncirea aceste confuzii, mai ales atunci când ea lasă urme pe o vastă întindere în spațiul public.
Deranjamente există, de asemenea, între mijloace și efecte. Mai nou, iată, comunicarea orientată pe efecte deformează mijloacele folosite. Filmele devin predici sau instrumente de propagandă ideologică, melodiile zgomot de fond, sportul afacere, postările regăsiri narcisiste într-o lume fără cap și coadă.
Un exemplu în acest sens este și această abordare la două capete a campaniei Savana: reclamă pentru vopselele produse către compania mai sus menționată și o ușoară ironie pe o temă sensibilă a acestor zile în România, temelia familiei. Poate că ați văzut clipul, supradifuzat pe toate canalele TV. Poate că ați întâlnit astfel de imagini. Citește în continuare „O nuanță pentru fiecare? Nu și pentru mine”→
L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.
Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …
Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]
Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii. Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!
Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.
Haț!
[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific
Vrei ca filmul să vorbească de bine credința ta, să-ți mângâie convingerile, să zică bine din Biblie, hm? Serios? Dar oare de ce ar investi cineva milioane de dolari pentru a-ți oferi pe ecran ceea ce oricum primești pe gratis duminică de duminică? Nu e mai bine să te duci tu frumușel la o biserică și iei aminte la ce se predică acolo?
Căci filmele nu sunt făcute pentru transmite discursuri omiletice, ci pentru a trăi idei. Ajunge mijlocului mesajul său!
Nu știu dacă știința numită astfel are sau nu dreptate în privința magnitudinii efectelor pe care civilizația noastră le are asupra climei pământului. Se bat multe cap în cap. Om fi noi chiar atât de tari în mizerabila noastră goană după simulacre ale progresului încât să fim capabili să influențăm vremuri și soroace meteo? Realitatea este că schimbări climatice majore pot să aibă loc în istoria planetei și fără intervenția omului. Dar climate change este, pe deoparte, o declarație de putere: da, am ajuns atât de sus și de influenți, suntem în stare să lăsăm urme vizibile pe chipul biosferei. Nu ne dorim asta, căci, vorba lui McLuhan, nu suntem pasageri în această călătorie a umanității, ci membri ai echipajului, dar … să se consemneze faptul că am putea să îi produce mult rău, dacă nu cumva am și început să o facem.
Este posibil, de asemenea, ca efectele luptei pentru salvarea lumii – altă declarație de putere, rog să se consemneze – să fie cu mult sub așteptări. Stingem becul și ne culcăm mai repede, oprim motorul la semafor sau în fața barierei de la calea ferată, cumpărăm doar baterii reîncărcabile și, țac-pac, gaura de ozon scade cu 0,00000000000000000000000019% din creșterea de ieri! Avem impresia că se răcorește în lume pentru că nu mai aprindem becuri cu filament clasic, sau că am salvat nu știu câte specii de la dispariție datorită faptului că ne-am luat mașină cu Euro 13. Ne simțim bine făcând astfel de pustiuri de bine: a fi bun cetățean al planetei – mai precis a simți că ești unul – poate să funcționeze ca o veritabilă terapie pentru atâția dintre noi pierduți între prea multe opțiuni și personalizări, adică într-un atât de dezolant conformism.
Nu în ultimul rând, climate change este și un vehicul pentru ifosele unor tot mai incisive proiecte politice, în special pentru cele așa numite progresiste. Ecologiștii – cei ce odinioară erau specializați pe salvarea biosferei – au făcut locul astăzi în arenele politice acelor grupări care pretind corectitudine nu doar în vorbă și în port, or în legitimarea atâtor pretenții identitare, ci și în arderea gazului și gestionarea resturilor de la petreceri.
Dar … renunțarea la implicarea într-un demers care are de-a face cu mediul în care trăim, hm, asta e, în sine, o lecție, o declarație, un mesaj transmis lumii întregi. E un I don`t care iresponsabil, mustind a lene și poftă de profit. E iresponsabilitate, mai ales atunci când acest je m`en fiche vine din partea unui uriaș consumator de resurse al omenirii și, implicit, a unui grozav poluator și producător de reziduuri.
Climate change, dincolo de neajunsurile sale și de apocaliptismul pe care îl promite, demn de o religie, este și mesaj, chiar prin dimensiunile investițiilor pe care le presupune: ne pasă de planeta asta mai mult decât de profituri și pretenții. Nu e de joacă: gazele de eșapament nu sunt porții de sănătate, n-au cum să ne facă bine. Într-o mulțime de orașe românești aerul este tot mai greu de respirat. Văile unor cursuri de râu mustesc de gunoaie. Munții și dealurile nostre manifestă o tot mai accentuată calviție, tot din pricina lăcomiei unor oameni care cred că nu se face gaură în cer dacă mai pun la pământ câte o pădure, pe ici, pe colo. Tot mai mulți români care nu-și permit să plătească servicii de salubritate, dacă nu își aruncă gunoaiele te miri pe unde, le ard în curțile lor, devenite de ceva vreme adevărate gheene. În acest context gesturile mici și insuficiente (precum cel de a separa deșeurile la tomberoane sau de a alege bicicleta în locul unei mașini pentru unele deplasări), chiar dacă nu închid găurile din stratul de ozon, nu sunt de neglijat, căci și ele mărturisesc responsabilitate.
Climate change mărturisește nevoia de educație, de purtare de grijă și de implicare proactivă din partea tuturor, nu doar a marilor poluatori. Suntem îmbarcați pe aceeași navă și resimțim cu toții turbulențele. Cine crede că dacă stă la clasa I nu va resimți efectele unei eventuale prăbușiri se înșeală amarnic.
Ceva, cât de puțin, tot o fi mai bine decât nimic, decât „nu-mi pasă” ori decât „nu merită”. Climate change ne spune că nu putem trăi oricum, că trebuie să trăim într-un fel anume. Așa este, încă e dificil de înțeles ce anume ar fi mai bine să facem, dar în nici un caz n-ar trebui să dăm înapoi, să ne culcăm pe o ureche. De aceea, gestul lui Trump, unul deloc mărunt, e atât de stupid și de neavenit. Ne confirmă încă odată că America First este, de fapt, America Only. După ea … potopul!
În contextul în care toate sunt făcute să circule între noi, cu viteze tot mai mari și în special prin mijloace vizuale, hermeneutica, privită ca spațiu al înțelegerii unui conținut anume, devine desuetă, inutilă, dăunătoare chiar. Nu ai timp, totul curge prea repede: blochezi rândul, nu vezi? Dacă pentru postmodern totul era interpretare, începând cu realitatea însăși, pentru omul zilei de astăzi totul este flux de date. Informația care curge, aceasta e realitatea. Hermeneutica e statică, în orice caz mult prea lentă, de aceea trebuie să moară. Nu cei ce interpretează lumea dețin acum puterea, ci ce ce distribuie cât mai mult, acolo unde trebuie.
De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste, în care personajul principal este ascultătorul, iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă din câte s-au gândit vreodată.
Probabil că nu sunt în toate mințile, veți zice, deja după primele secunde din derularea acestui videoclip. Cine mai dispune în ziua de azi de patru minute pentru a le cheltui pe acest bricolaj de mitologie yankee, cu motocicliști singuratici lăsând praf în urma lor pe șoselele Pennsylvaniei și blondine vaporoase suspinând în tocul ferestrei, cu plete înecate în fixativ și riff-uri simulate într-o tavernă prăfuită (ambianța ideală pentru a sugera eliberarea de ordinea tradițională a lumii), mă rog, cu toate cele ale unei întoarceri nostalgice spre un acasă paradisiac? Cine, hm? Fost-am înțărcați, cam de multișor. Nu ne mai duce nimeni pe noi cu din astea, să fie clar. Nici măcar cultura hard a zilelor noastre nu mai e în stare să țină piept dezordinii aduse în spațiul socio-cultural de acest tsunami virtual, căruia nu-i scapă distribuirii nici cel mai mărunt bob de impuls sau de feed-back (căci a vorbi de trăire, e deja prea mult să pomenim).
Totuși, nu vă grăbiți. E multă mitologie în discurs, una puțintel naivă, da. Profunzimea simbolurilor folosite nu o depășește pe cea a versurilor cântecelor lui Adi Minune. Totuși, repet, mai zăboviți un pic. E ceva ce (încă) mai găsim aici, ceva ce se pierde tot mai mult în imaginarul clipei: incorectitudinea construcției sale narative, vecină cu nesimțirea.
Se cântă bărbătește, despre un bărbat (mă rog, vocea lui Tom Keifer poate ridica unele sprâncene, dar e de-al nostru, garantez!). E o poveste simplă despre călătoria unui tânăr bărbat caucazian (candidatul ideal de erou al acelei Americi la care au visat votanții lui Trump), harnic (ies scântei acolo unde pune el mâna) și liber, printr-o lume ce nu are nevoie de intervenții exterioare pentru a fi just fine. O strângere bărbătească de mână între doi urmași vrednici de-ai lui Adam și … la drum, frate! Yeah: a man’s got to make his way!
Morile de vânt își văd de treaba lor, nu e nevoie de reglementări pentru a le face funcționarea corectă. Alimentarea de la pompa de benzină se face americănește, tot cum știm din filme; nu se eliberează bon fiscal, iar banii sunt încasați de o blondină misterioasă, martoră și ea a minunii trecerii unui astfel de bărbat de bărbat prin viață (privește în urma lui: unde mai găsește ea așa ceva?). Cei doi băieți îl sorb și ei din priviri, admirativ: când vor fi mari, se înțelege, vor fi și ca el. Motocicleta se strică – omul trebuie să ne arate că e capabil să facă față provocărilor vieții, nu? – dar în America aia pe care o știm noi (tot din filme, aste e …) întotdeauna se găsește un binevoitor să te ajute când faci autostopul ( se întâmplă să fie o camionetă din aceea, cum au oamenii muncitori și pragmatici …). Yeah: It’s the road I was meant to stay …
Dar ajunge în sfârșit acasă, la o clădire din aceea în stil classic, visul de odinioară al fiecărui american cu scaun la cap, pentru care merita să muncești din greu (nu uitați de scântei!) sau să te îndatorezi pe viață. E praf peste tot, casa e o ruină: totuși ea îl aștepta acolo, credincioasă, liniștită, înțelegătoare. Convenția socială trebuia împlinită ca la carte: el trebuie să-și găsească drumul departe de casă, ca-n monomitul lui Campbell, iar ea să strălucească domestic.
Needless to say: iubirea descrisă aici e tradițională, hetero, în care bărbatul e subiect, călător prin lume (a man’s got to make his way, ni se repetă de mai multe ori), iar fata este obiect (așteaptă cuminte acasă, strălucitoare și cu brațele – metaforic vorbind – deschise). Cu happy end, neapărat.
Totuși, nu uită să precizeze bărbatul nostru, chiar dacă a găsit-o pe ea, așa cum trebuie, regulamentar: I’m on my way. Yeh, yeh, yeh! Calea bărbatului rămâne singura opțiune, restul e așteptare.
Cred că nepoții și nepoatele noastre când vor vedea aceste lucruri – presupunând că vor avea posibilitatea să acceseze în viitor astfel de avataruri ale înapoierii ideologice care a pus America pe picioare – vor întreba cu o sinceră uimire în glas, așa cum întrebam și noi pe vremuri cum se face că pământul e rotund: ”Papi, acolo zice de un bărbat care trebuie să-și vadă de drum. Dar … ce înseamnă aia bărbat?”.
I’m on my way … hă, hă, hă.
„Coming Home”
I took a walk down a road
It’s the road I was meant to stay
I see the fire in your eyes
But a man’s got to make his way
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home
I took a ride in a world
I’ll be spinnin’ for the rest of my life
I feel your heart beatin’ baby
ooo sometimes it cuts like a knife
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home
I’m coming home
Where your love tonight can shine on me
I’m coming home
Where your lovin’ arms can set me free
I took a walk down a road
It’s the road I was meant to stay
I see the fire in your eyes
But a mans got to make his way
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home
I’m coming home
Oh yea
I’m on my way
I’m coming home I’m coming home
Here we go ooo yea, ooo yea
I’m on my way
Come on baby, Come on
Let your love, shine on me
I’m on my way, Sing along
Shine on, Shine on, Shine on me
I’m on my way, Ahh yea
Shine on me
I’m on my way
I’m on my way
I’m on my way
I’m on my way
Cea mai influentă ideologie a acestui veac este tehnologia. Aparent neutră, docilă și indiferentă la ifosele celui ce o folosește, terorist sau copilaș inocent, ea modelează în conștiința unei întregi umanități, fără discriminare, iluzia puterii și a controlului. Căci pe cât de adevărat este că suntem tot mai stăpâni peste natură, pe atât este de vizibil faptul că tehnologia a pus stăpânire pe noi. Fără violență, cu subtilitate și finețe, așa că nici nu ni se pare atât de grozavă robia asta.
De aceea o și numim în continuare, fără nici o problemă de conștiință sau de altă natură, libertate.
