Mijlocul este mesajul (12) – Bomba cu ceas

Mijlocul este mesajul (12) – Bomba cu ceas

Nu mă credeți, știu, dar eu tot vă spun că în spatele celor mai „obișnuite” fragmente de viață pe care ni le propune cinemaul –  mă refer în special la clișee, dacă așa vă place – se ascund profunde dogme și convingeri legate de ordinea acestui univers. Unele dintre acestea, în religiozitatea lor, sunt demne de tot disprețul unor Hitchens și Dawkins, neavând vreun temei rațional al existenței lor, în afară, poate, de aplecarea instinctivă a producătorului de filme de peste Ocean spre box-office și spre numere cât mai bine rotunjite pe capitolul „venituri”. Puteți spune multe despre Hollywood, dar nu că este nereligios, asta nu. Da, ocazional, trimite săgeți bine țintite împotriva unor anumite religii, cele incomode progresului și (i)luminării pe care apostolii industriei – sau poate confesiunii – americane vor să le revarse peste cohorta de plătitori de bilete și de descărcători de torrente. În esență, însă, Hollywoodul continuă să creadă într-o mulțime de minuni, propovăduiește și nu de puține ori emite pretenții pot fi ușor puse pe același palier al metehnelor cu cele ale grupărilor fundamentaliste de a căror bolboroseală seacă ni s-au cam strepăzit tuturor dinții.

Bunăoară, gândiți-vă la bombele care explodează în filme, nu puține. Ați observat, sunt convins, că toate sunt prevăzute cu ceasuri digitale care să ne arate cât mai limpede tuturor celor aflați cu sufletul la gură în fața devastatoarei perspective (de regulă, pentru a asigura o miză cât de cât demnă de atenția noastră, trebuie să fie vorba de cel puțin un stadion plin cu oameni, dar pentru siguranță se poate opta mai bine pentru o juma` de oraș cu milioane de locuitori) cât timp mai e până la marele „bum!”. Probabil că undeva, prin China, există o fabrică specializată numai pe producția unor astfel de ceasuri, pentru că majoritatea arată cam la fel, cu cifre mari, roșiatice, vizibile de la mare distanță. De asemenea, putem presupune că nu sunt probleme cu desfacerea acestui produs pe piață (deși, ultima dată când am căutat la mall și la magazinele chinezești, nu am găsit: probabil că tocmai lichidasetră stocul). Oricum, se poate conta pe faptul că artizanul unei astfel de bombe nu-și va permite obrăznicia de a nu atașa un ceas capodoperei sale malefice. Așa ceva nu se face: vorbim de profesioniști, m-ați înțeles?

Amintesc doar în trecere și obișnuința – pe care o luăm de-a gata, ca și cum ni s-ar cuveni – de a vedea toate aceste zgomotoase dispozitive dezamorsate în ultima clipă. N-ar avea nici un haz să vezi o bombă dezamorsată fără a avea minutarul, dar ce zic eu, cifra zecilor de secunde ajunsă pe zero. În asta stă frumusețea unei bombe, în experimentarea proximității dezastrului pe care îl produce, chiar dacă deflagrația nu va avea loc. Succesul rețetei e garantat, de fiecare dată, căci pulsul spectatorului crește cu credincioșie, pe măsura rezervelor de adrenalină stârnite în organismul său în momentele cheie ale vizionării filmului …

Dar … mă iau cu vorba, iar ceasul ticăie nemilos: să nu uităm, pentru a întregi tabloul acestui tip de experiență cinematografică, și faptul că dezamorsarea este executată, de regulă, de un profan într-ale bombelor, asistat telefonic de către un expert aflat la distanță. Nu există încă skype sau messenger – e surprinzătoare înapoierea tehnologică a acestor salvatori ai lumii la mai bine de două decenii de internet strecurat generos pe țevile planetei – așa că expertul va trebui să comunice cu cel aflat la fața locului pe nevăzute. „Spune-mi ce vezi” întreabă el, după care îl conduce pe cel cu mâna tremurândă prin întreg procesul izbăvitor. El nu vede ceasul, nu, el n-are nevoie de asta: ne este destinat nouă și nefericitului salvator de lume. El vede de la distanță totul prin auzire. Delicios mix de percepții și căi de a cuniaște lumea!

În sfârșit, se înțelege de la sine că trebuie tăiat un fir. Nu-i bai, pentru că, în nemărginita lor inventivitate, artizanii de bombe folosesc pentru firele izbăvitoare una dintre următoarele culori: roșu, albastru, galben, verde (o excepție notabilă este The Abyss (1989), numai că aici bomba este patentată de U.S. Navy). Apoi, toate aceste fire sunt frumos afișate la vedere, niciodată împreunate pentru a nu putea fi deosebite în vederea tăierii. Au și fabricanții de bombe onoarea lor, nu credeți?

Vai, câtă predictibilitate degajă lumea aceasta fascinantă a bombelor custom made din filmele americane! E mai sigură decât bursele, prieteni. Cu toate astea, în ciuda acestei predictibilități, ea ne apare de fiecare dată parcă la fel de proaspătă și de interesantă! Nu ne mai săturăm de bombe (cu ceas) dezamorsate în ultimul moment, de către specialiști sau de către profani, nu contează. Savurăm de fiecare dată, asemeni unor copii care se bucură încă odată la vedeea aceluiași vechi truc, felul în care cifrele de pe ceas ne indică tot mai puține secunde. Virtuțile acestei experiențe sunt aproape hierofanice: retrăim, în sens invers, explozia primordială, acel Big Bang de dincolo de timp și spațiu devenit misterul fascinant și înfricoșător deopotrivă al acestui veac profan. 00.00.00.00 este expresia unei transcendențe căutate cu multă trudă thriller după thriller, însă, a unei treceri care niciodată nu își află împlinirea. E absolutul pripășit la câteva clipe distanță de lumea noastră. Numărăm secundele, de data asta nu de la facerea lumii, ci de la distrugerea ei, închizând astfel o buclă a existenței lumii într-o experiență de mai puțin de două ore, într-o sală întunecată, în fața unui ecran gri, cu un pahar de suc într-o mână și unul de popcorn în cealaltă.

Dar nu explodează. Asta e o a doua certitudine. Vreau să zic: ne vom ridica din fotolii și ne vom îndrepta spre casele noastre vii și nevătămați. De fiecare dată. Ne vom privi ceasurile, socotind cât mai e până ajungem acasă, dacă prindem tramvaiul 39 sau dacă mai avem timp de o șaormă. Pulsul ne-a revenit, căci orele, minutele și secundele curg acum în ordinea corectă. Până data viitoare, când un alt erou va dezamorsa încă o bombă menită a ne aduce aminte că lumea asta se face și se desface prin explozii grandioase, nu prin muncă asiduă și sudoare …

Buuuuum, no!

Anunțuri

Mijlocul este mesajul (11) – Eul liric

Ce mai încoace și încolo: autorul a murit, iar eul liric este ucigașul său. Îi învățăm pe cei mici, pe băncile școlii, să uite de autor, de mesajul său, de frământările care l-au călăuzit spre a așterne pe hârtie acea înșiruire de figuri de stil, făcând apel la mărci lexico-gramaticale pentru a-și exprima atât de direct simțirile … El devine o voce, un fel de instanță inefabilă a speranței metafizice într-o izbăvire a procesului fenomenologic al interpretării din rigida încapsulare conceptuală datorată unei rezolvări dialectice defectuoase a tensiunii dintre subiect și obiect în actul exegetic. Adică, pe înțelesul vostru, însetaților de liric: eul liric este fantoma care bântuie casa părăsită de către cel ce a construit-o, prin care ne perindăm acum noi, de voie, dar mai mult de musai (că vin evaluările), încercând pe cât posibil să nu deranjăm praful care s-a depus peste tot, din tindă, până în cele mai ascunse cotloane.

Înțelegerea este în mintea celui ce interpretează, acesta este principiul călăuzitor al omului post-modern prin mozaicul de mesaje care îi năpădesc existența, în special pe cale vizuală. În aceste condiții, ne putem debarasa de autor și de ifosele sale. Trebuie să credem într-un fel de necesitate obiectivă a existenței operei de artă, independentă de cel ce-a zămislit-o. Acest lucru se brodește de minune meta-narațiunii acestei lumi, unica, cea care spune că nu există o metanaraține a zămislirii și a rosturilor lumii și ne dă voie să vorbim despre Zidire, dar ne izbăvește de problemele pe care le-ar putea implica existența unui Ziditor. Eul liric este găselnița literară pentru visul fizicienilor, acel the theory of everything devenit religie a omului rațional. El este o voce, nu o persoană. De aceea comunicarea e unidirecțională, întocmai ca cea a omului de știință cu materialul pe care îl studiază. Astfel, citind poeziile, prindem din zbor gândul veșniciei, dar nu găsim pe nimeni între rânduri. Dezvoltăm, astfel, în micii buchisitori de poezii un fel de încuiere a minții într-o autonomie găunoasă și neproductivă: mesajul operei lirice este ceea ce zice profa, ceea ce găsim în comentariile de pe net, un mesaj impersonal și abstract, nicidecum expresia căutărilor și (re)găsirilor unui om ca fiecare dintre noi.

Poezia, privită din perspectiva modului în care eul liric se exprimă în ea, este un fel de covor cu „Răpirea din Serai” afișat pe un perete zugrăvit cu chenar și pe care au fost aplicate floricele cu rola: ne sare tuturor în ochi, dar nu ne spune nimic, e doar un decor străin, rupt de realitatea trăirilor fiilor oamenilor. Totodată el este o hierofanie, un mijloc care mediază trecerea noastră în transcendență …

… adică, spre un banal perete de cărămidă, dacă e să ne referim la „Răpire”, respectiv, în analiza mărcilor lexico-gramaticale când vine vorba de hermeneutica ce transcende profunzimile noțiunii de eu liric. O trecere care doare la fel de tare în ambele cazuri.

Like me tender, like me tu …

A te plânge de peretele de Facebook al cuiva, de o postare, de vreo opinie exprimată sau îngăduită, de o distribuire sau de orice alt element de conținut, e ca și cum ai intra în casa acelei persoane și lua-o la bani mărunți din pricina tablourilor pe care și le-a atârnat pe perete (sic!) sau a culorii zugrăvelii. Pentru unii oameni – tot mai mulți – peretele virtual este un „acasă” în toată regula, cuibușorul lor de nebunii. Aceleași rânduieli, aceeași (dez)ordine, aceleași activități specifice. În curând, oamenii se vor naște simultan în maternități și pe pereți virtuali, cu Facebook-ul la purtător. Apoi, când vor crește își vor înregistra contul la Cartea Funciară, căci aceasta va fi și moștenirea pe care o vor lăsa urmașilor. Acesta e spațiul în care trăim. Obișnuiește-te, zidește case, plantează vii, treieră ogoare.

Nu-ți place? Nu-ți convine? Te deranjează păretele gazdei tale? După un politicos ”La revedere”, poți să pleci de acolo. Nu te obligă nimeni, dar chiar nimeni sub sfântul soare, să îi mai calci vreodată pragul. E dreptul și privilegiul tău. Dacă n-a fost o gazdă bună, asta va rămâne problema sa. Așadar, „block”. Sau „unfriend”, după caz. Sau, pur și simplu, treci mai departe de data asta. Poate vor veni și zile mai însorite.

Dar nu te așeza fără să fii invitat, nu te servi din ce nu-i al tău, nu scuipa pe jos. Și chiar dacă nu-ți place un bibelou sau covorul cu Răpirea din Serai de pe perete fă-i un compliment gazdei, folosind unul dintre emoticoanele aferente. Hai că poți! Și merită! Tu vei pleca de acolo, dar gazda ta sub acel acoperiș își va așeza așternutul …

Somn ușor!

Ș-un vis politicos îți doresc!

Mijlocul este mesajul (10): Based on a true story.

Mijlocul este mesajul (10): Based on a true story.

 based on true thoughts

Nu trebuie să fii un atent observator al fenomenului cinematografic contemporan pentru a observa această tendință tot mai accentuată în zilele noastre de a se căuta inspirație pentru filme în viața reală, în special în acea istorie cu „i”, inaccesibilă publicului larg. Scormonind prin inventarul aproape inepuizabil al micilor fapte de arme și de alcov ale umanității, producătorii de filme găsesc adesea nestemate vrednice de atenția unui public mai larg în evenimente uimitoare, unele ajunse pe nedrept, în virtutea unor legi adesea imposibil de priceput, predestinate anonimatului. S-au inventat destul povești, deja încep tot mai mulți să se plictisească de aceleași basme: de ce nu s-ar folosi și istoriile reale pentru a face filme?

În principiu, nu e nici o problemă. Mai importantă decât sursa unei poveștii este, să nu uităm, maniera de depănare a ei. Totuși, de scrie acolo, de regulă după listarea numelor companiilor producătoare, a titlului filmului și, eventual, a câtorva dintre cei mai importanți protagoniști „based on a true story”?

Imaginați-vă că pe partitura celei de-a șasea simfonii Beethoven ar fi lăsat o indicație pentru dirijor, spre a o comunica publicului înainte de fiecare interpretare: „Această compoziție se bazează pe sunete reale din natură.”. Sau că Van Gogh ar fi scris, explicativ, sub a sa Noapte înstelată la Rhone: „Peisaj realizat după o imagine reală.”. Sau că Rodin ar fi scris deasupra unui  bust: „Bazat pe model real”. Ca și cum ar fi posibil pe lumea asta să creezi un sunet, o nuanță sau o formă fără a avea la bază o realitate anume. Ca și cum inimaginabilul ar putea fi imaginat.

the-starry-night-over-the-rhone
Sursa: vangogh.net

Ceva nu pușcă, e un amestec nefiresc de limbaje artistice neamestecabile. Gândiți-vă numai la acele fraze aruncate pe ecran la sfârșitul acestor filme, când ni se spune ce s-a mai întâmplat cu personajele după. Nu mi-e foarte clar după ce, din moment ce lumea de pe ecran a încetat să mai existe, dar acum gândiți-vă la o altă chestiune: cum ar fi fost dacă întreaga poveste ni s-ar fi spus în acest fel, dacă am fi citit-o pur și simplu pe toată? Da, aceeași poveste, în toate detaliile ei. Aha, ziceți: n-ar mai fi fost vizonarea unui film, ci o lectură de pe un ecran. Exact. Vizionarea e una, lectura e alta.

Veți zice că și pe vremuri se folosea metoda asta, de pildă, în filmele fără sonor. Așa este, dar cel puțin pe atunci oamenii încercau să mascheze acest hodoronc-tronc de expresie, încadrând textul într-un chenar și introducând niște ornamente. Întrebați-l pe Tarkovsky, de ce n-a scris și el că al său Rublev este „ на основе реальной истории”. Știa maestrul ce știa despre film, anume că este un mijloc de expresie artistică a cărui materie primă nu este povestea, ci timpul.[1] Căci nici în literatură materia primă nu e povestea, ci, vorba poetului, cuvântul care exprimă adevărul; în muzică, e matematica armoniilor sonore; în artele plastice, e spațiul rupt lumii exterioare și redat omului lăuntric. Atunci, repet, ce rost are să scrie acolo ”based on a true story”, hm?

”Based on a true story” ne abate de la funcția principală a limbajului cinematografic, acela de a construi, prin mijloacele-i specifice, o idee. Unul dintre efecte este iluzia asta, grea ca o boală de rărunchi, că „filmul are un mesaj”. Nț, nț, nț: predicile, alocuțiunile și depeșele pot transmite mesaje. Filmul zugrăvește idei. The Schindler`s List, Titanic și Chariots of Fire Citește în continuare „Mijlocul este mesajul (10): Based on a true story.”

O nuanță pentru fiecare? Nu și pentru mine

Aparent, în aceste zile, confuziile dintre forme și conținuturi sunt tot mai frecvente. Le regăsim nu de puține ori chiar și între profesioniștii în comunicare, în publicitate, în media, în distribuirea informației. Sunt amestecate mijloacele de copiere, de transcriere a mesajelor sau cele prin care oamenii își aștern gândurile pe un oarecare suport (fizic, digital … nu contează), cu cele de exprimare a lor. În condițiile inflației de comunicări prin toate mijloacele mi se pare îngrijorătoare adâncirea aceste confuzii, mai ales atunci când ea lasă urme pe o vastă întindere în spațiul public.

Deranjamente există, de asemenea, între mijloace și efecte. Mai nou, iată, comunicarea orientată pe efecte deformează mijloacele folosite. Filmele devin predici sau instrumente de propagandă ideologică, melodiile zgomot de fond, sportul afacere, postările regăsiri narcisiste într-o lume fără cap și coadă.

Un exemplu în acest sens este și această abordare la două capete a campaniei Savana: reclamă pentru vopselele produse către compania mai sus menționată și o ușoară ironie pe o temă sensibilă a acestor zile în România, temelia familiei. Poate că ați văzut clipul, supradifuzat pe toate canalele TV. Poate că ați întâlnit astfel de imagini. Citește în continuare „O nuanță pentru fiecare? Nu și pentru mine”

Codița câinelui

L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.

Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat  la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …

Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]

Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii.  Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!

Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.

Haț!

[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific

Berbecuț confesional

Vrei ca filmul să vorbească de bine credința ta, să-ți mângâie convingerile, să zică bine din Biblie, hm? Serios? Dar oare de ce ar investi cineva milioane de dolari pentru a-ți oferi pe ecran ceea ce oricum primești pe gratis duminică de duminică? Nu e mai bine să te duci tu frumușel la o biserică și iei aminte la ce se predică acolo?

Căci filmele nu sunt făcute pentru transmite discursuri omiletice, ci pentru a trăi idei. Ajunge mijlocului mesajul său!