O cădere în virtual și cateva contuzii minore

Ne amăgim de ceva vreme, încurajați din tribune de nume ilustre precum Baudrillard, Eco sau Postman, cu puterea noastră de a modela o realitate de dincolo de cea de toate zilele. Am numit-o – ironic, cred eu – „realitate virtuală“; poate că, la început, ea a părut să fie într-o strânsă relație cu cea clasică, depinzând nemijlocit de aceasta.
Pe atunci era la modă ca toate cuceririle tehnicii sa fie privite ca „extensii” ale omului; virtualul nu era nici el altceva decât un spațiu al extensiilor de tot felul. Și era bine.
Tot Baudrillard, însă, observa o tendință în acel mariaj al realităților: apar hărțile care preced terenurile cartografiate, iar virtualul începe să se elibereze, treptat, din robia realului. Deja se poate vorbi tot mai mult de un virtual nu doar autonom, ci și autosuficient, stăpân pe destinul său(sic!), unul care începe să modeleze tot mai mult lucrurile din jurul nostru, fără să mai poată fi tras la răspundere „din afara”, adică din lumea noastră veche.
S-a dus vremea extensiilor…
Mai grav: lucrurile stau acum chiar pe dos. Nu noi suntem deținători de extensii azi, în inofensivul și neutrul – zicem noi – spațiu gestionat prin minunății ale tehnicii, ci noi suntem extensiile virtualului în realitate. Fără complicitatea noastră, virtualul ar rămâne un tărâm al Nimănui, dar iată că noi îi suntem robi ascultători și harnici: facă-se voia sa, precum în cloud, așa și pe pământ!
Ne amăgim amarnic, cu tot mai puțină convingere: nu mai deținem puterea, nu le mai spunem noi mașinilor ce să facă, ci noi împlinim în aceasta lume o slujbă sfântă, cea de a converti totul în date.
Deocamdată încă suntem lăsați să ne mai hrănim cu iluzia puterii, dar nu se știe până când. Vine ceasul, sau poate că a și venit, când omul nu va mai ști ce face: navighează el prin virtual, după pofta inimii, ori virtualul îi călăuzește fiecare pas pe unde îl dor pixelii.
Oare atunci când dau „Like“ o fac pentru că îmi place ceva sau pentru că postarea aceea mă place pe mine și a ales să-și facă culcuș pe ecranul meu?
Răspunsul este corect.

Reclame

Un ultim cartuș pentru un ultim personaj …

S-ar părea că ne e mai ușor să știm cum se încheie unele lucruri decât cum încep. Începuturile constituie materialul de bază al miturilor și legendelor. Ne sunt suficiente (încă). În schimb, sfârșiturile au în experiența noastră o rezonanță aparte. În special, ne fascinează acel element aflat pe buza prăpastiei, ca un marcaj rutier care îți spune că până aici ți-a fost și că de acum încolo intri – fără posibilitate de întoarcere – într-o altă lume. Ne fascinează ultimul exemplar al vechii lumi.

Bunăoară, în filme avem cam așa: The Last American Hero, The Last Emperor, The Last Samurai, The Last of the Mohicans, The Last Boy Scout, Last Man Standing,  The Last Jedi, The Last Knight, Last Knights,The Last American Virgin, The Last Scout, The Last American Cowboy, The Last Survivor, The Last Disciples, The Last Warrior, The Last Explorer, The Last Soldier, The Last Gentleman ș.a.m.d.

Există și timide încercări de „The First”, incomparabil mai puține (The First Avenger este un exemplu notabil, învăluit în legendă). Este, se pare, mult mai riscant să identifici un prim exemplar al unei rase. Intervin în joc pasiuni istorice, ideologice, politice. În plus, pare destul de neinteresant să te limitezi în spunerea unei povești la identificarea originilor lumii acesteia. O poveste bine spusă trebuie să ne explice cum evoluează o lume și, eventual, cum își atinge ea zenitul existenței sau, în unele cazuri, piere. Iar rosturile existenței unei lumi – mă refer acum la filme, nu știu dacă acesta este cazul în alte arte narative – se explică prin funcționarea lor ulterioară, nu prin scrisori de intenție, note de fundamentare sau caiete de sarcini.

Să recunoaștem că ultimul e mult mai interesant, mai fecund. Poartă cu sine o dramă incomparabil mai profundă: apusul unei ere, dispariția unei lumi sau a unei comunități, un sfârșit tragic. Dincolo de ultimul nu mai e nimic, în afară de memoria păstrată în conștiința noii lumi. Din aceasta, din noua configurație căreia îi lipsește acel ceva, semnificat prin ultimul exponent al unei tradiții pierdute, facem parte și noi, cei ce privim filmul. Rețeta construirii unei senzații a pierderii care să însoțească vizionarea întregului film nici nu mai are nevoie alte ingrediente pentru a-și atinge scopul.

Dacă e să mă gândesc la filmele din lista de mai sus pe care le-am vizionat, toate îmbracă în final această idee a ultimului într-o haină nostalgică. Aceasta pare să funcționeze ca o ultimă răsucire a cuțitului în rană: iată ce ai pierdut. Ceea ce noi ți-am arătat aici, nu vei mai vedea vreodată, decât, poate, într-un film similar. Împacă-te cu gândul și întoarce-te în lumea ta, cea hrănită în porții zilnice și consitente cu iluzia perenității.

Simultan, ești parte a lumii care i-a venit de hac celei reprezentate de ultimul și parte vătămată în toată această poveste, căci s-a pierdut ceva ce nu a mai ajuns până la tine, o idee, o ordine a lumii, o virtute vrednică de cultivat în societate, un principiu infuzat în conștiința unei comunități, o tradiție … Iat de ce nu mai avem onoare, de ce nu mai sunt eroi adevărați printre noi, de ce nu mai luptăm pentru cauze nobile. Vina nu este a noastră, este a celor ce au exterminat o lume în care toate aceste lucrui încă existau. De aceea, poate, această nostalgie pe care ne-o induc filmele de felul celor mai sus menționate nu merge niciodată atât de departe până la a sugera o vinovăție a plătitorilor de bilete.

Pe de altă parte, este uneori riscant să spui că o lume întreagă a pierit prin ultimul acela, identificat cu nume și prenume. Dar poate că tocmai aceasta este și ideea: să îți pui tu însuți întrebarea dacă lucrurile stau așa sau nu. Poate că personajul filmului pe care l-ai văzut nu este ultimul erou, samurai, gentleman, cavaler, supraviețuitor etc. Poate că tu ești acela. Sau ai putea fi. Ce te faci, hm? Hm? Hm?

Poate că acesta este, în adevăr, un cartuș. Rămâne de văzut dacă lunetiștii mai au și altele pe țeavă sau mizează totul pe o singură (și ultimă)lovitură.

Ultimul bloggăr? Am văzut deja filmul de câteva ori și cred că încă mai are potențial …

Tehno-teologie (190702 beta) – „automat”

Aud într-un devoțional oarecare, de altfel bine închegat, de vreo câteva ori cuvântul „automat”. Datorită repetiției mi-a rămas în minte; apoi, mi s-a părut ușor nostim să mă gândesc la ce ar avea de căutat un astfel de cuvânt, împrumutat dintr-o cu totul altă lume, într-un discurs ce avea ca temă viața spirituală și relația cu Dumnezeu.

Păi … fuse cam așa: faci cutare lucru – de pildă, citești Scripturile în mod regulat, pui un timp deoparte pentru rugăciune, citire, reflecție, studiu etc – și, automat, ceva se întâmplă. Spre exemplificare, te conectezi la Viță, urmând îndemnul Mântuitorului și sensurile ilustrației Sale pe care o regăsim în Evanghelia lui Ioan, și automat ai viață în tine, viața aia adevărată. Și atunci cu adevărat – dar tot automat – ceea ce faci contează și are sens.

Este legitim, în astfel de vremuri, să ne așteptăm din partea unui Dumnezeu atât de mare să-și facă un update la sistem, pentru că noi n-am rămas pe loc. Am știut să punem la lucru pentru noi felurite cauze și efecte, să le grăbim rostogolirile pentru ca tot mai multe lucruri să se petreacă supt ochii noștri automat. Adică, fără să fie nevoie de o asistență suplimentară. Ca un flux despre care nu trebuie să știi prea multe; dormi liniștit, el își face treaba: doar să fi pregătit să preiei rezultatele de la dispozitivul de ieșire. Ca un venit pasiv, pentru că tot e și acesta la modă. Și, să nu uităm esențialul, automat înseamnă, de asemenea, și cu efect vizibil imediat.

Este adevărat că omul din vremurile evanghelice sau patristice și, îndrăznesc să spun, chiar din cele mai târzii ale Reformei, nu a știut vreodată cu adevărat ce înseamnă ca un lucru să se întâmple în mod automat. În mod sigur, nu în cele spirituale. Morile – de apă, de vânt etc – au constituit, fără îndoială, un pas înainte în modelarea unei idei; iată că unele evenimente pot să intre sub controlul unor forțe bine dirijate, pentru ca automat să se întâmple ceva folositor. Dar lucrurile au explodat în mințile noastre (poate că nu tocmai într-un mod automat …) odată cu civilizația electrică, cea care a instaurat în mințile noastre domnia simultaneității și a beneficiului imediat.

Noi, astăzi, da, punem televizorul sau instalația de iluminat a bradului de Crăciun în priză, învârtim cheia în contact, apăsăm butonul de la telecomandă și în mod automat

Memento

Paradoxal, în vremuri în care avem la dispoziție atâtea mijloace și spații destinate înregistrării de momente ale vieții și de drame ale lumii, foamea de memorie a omului pare cu atât mai greu de potolit. Truman Show. Înregistrăm, convertim, distribuim, stocăm și organizăm urme sau dovezi ale celor petrecute în lumea noastră. Ed.TV. Asemeni lui Erysichthon, regele antic blestemat să nu-și găsească astâmpăr pentru pântece, oricât de mult ar fi mâncat, se pare că tocmai făcând aceste lucruri dobândim pe zi ce trece o tot mai mare foame de memorie. Solaris. Cine ne-o va potoli oare? Se va găsi ceva mai sățios în anii ce vor să vină? Minority Report.

Amintirile nu mai sunt la modă. Nici memorarea nu este; circulă un puternic curent de opinie care o trivializează și o devalorizează, în favoarea unor metode mult mai bune, ce favorizează creativitatea, dezvoltarea spiritului critic și descoperirea de sine. Dead Poets Society. Acestea sunt, fără nici o îndoială, de dorit, însă foamea rămâne. Cinema Paradiso. Iar foamea asta nu este din acelea de care poți să uiți, făcând altceva. Memento.

Încercăm să ne-o potolim survolând pereți și canale, așa cum odinioară vizitam muzeele. The Best Offer. Acest lucru nu este neapărat rău, atât timp cât luăm seama, așa cum o facem și în viața de toate zilele, la ce consumăm. Știți voi: vitamine, proteine, zaharuri … Alergii. Cernobyl.

Căci nu am fi ceea ce suntem fără memorie. Still Alice. Ne identificăm prin ea. Memoria este aerul identității noastre – mă refer acum la cea vie, dinamică, aflată într-o neobosită înflorire, nu la cea inscripționată pe un card anume. American Beauty. Suntem definiți de ceea ce ne amintim, de ceea ce vrem să ne amintim, de felul în care ne raportăm la ceea ce ne amintim. Îmi este indiferent dacă vom intra în istorie ca barbari.

Suntem definiți și de memoria pe care dorim să o lăsăm în urma noastră. Catch a Fire.

Sau de cea pe care o construim, cu migală, făcând trecutul să crească înaintea ochilor noștri. Their Finest.

Despre cea care este vie, înconjurându-ne pe dinapoi și pe dinainte, alăturându-ne adesea percepțiile dorului de veșnicie, ce aș putea să vă spun? Il vangelo secondo Matteo.

Martor sau ce

Dar voi cine ziceți că sunt Eu?
De la Matei 16:15

O trăsătură definitorie a mărturiei primilor creștini, privită pe paginile Faptelor, ale epistolelor sau chiar ale unor scrieri din primele veacuri ale Bisericii, a fost aceea că ea nu putea fi separată de un dat ontologic esențial: cel ce propovăduiește este o făptură nouă, vorbește nu doar lucruri pe care le-a primit prin mărturia altora, ci poate documenta în propria-i viață veridicitatea celor rostite. Apologetica bisericii primare nu poate separa argumentul rațional și obiectiv de mărturia celui ce argumentează, una vie, subiectivă, dinamică. E adevărat, în timp ce argumentele raționale sunt apreciate de către apologeți datorită sustenabilității lor, dovezile ce țin de efectele adevărului în viețile oamenilor ne par a fi extrem de fragile, mult mai lesne de așezat sub umbra îndoielii sau a (auto)amăgirii.

Totuși, nu putem renunța nici la unele, nici la altele.

Pentru că atunci când adevărul pleacă de pe buzele mincinosului, el nu își pierde conținutul, ci capacitatea de a-i oferi destinatarului un mesaj, un gând, o mărturie. În loc să ne reflectăm asupra discursului domnul „X”, reflectăm asupra faptului că domnul „X” a spus acest discurs. Nu mai e același lucru, așa cum nici buletinul Meteo nu mai este același, chiar prognozând aceleași evenimente, pe toate canalele (eu nu-l recomand pe cel de la Antena3 …).

În loc să ofere o cale de înțelegere, acel adevăr funcționează ca instrument de legitimare a propovăduitorului. Make no mistake: mincinosul murdărește tot ce rostește, fie că este vorba de teorema lui Thales, fie de starea vremii, fie de rezultatul unui meci de fotbal. Despre cele ale credinței, nu mai vorbesc.

Ș-atunci, nu mai ajunge ca în zilele noastre să spunem că „este scris” cutare și cutare lucru, este nevoie să ne aducem aminte că atunci când Mântuitorul îi întreba pe ucenici „Cine ziceți că sunt Eu?” le îndrepta, paradoxal, atenția asupra propovăduirii Sale, una care este deopotrivă ofensă, mesaj, parabolă, idee și mărturie. Căci legitimitatea nu Îi era dată de cuvinte, ci de pașii așternuți printre oameni … A călca pe urmele Sale mai înseamnă și aceasta: a mărturisi ce am primit, ce ne-a zidit, ce ne-a făcut să fim ceea ce suntem. Adică viața înfiripată în slove dăltuite în carne.

Cine se legitimează prin cuvinte, între cuvinte își va găsi sfârșitul.

Sunt informat, așa că nu știu nimic

Amu` vreo o sută și ceva de ani, găsim în carte, Eminescu sugera, nu fără o anume resemnare, faptul că „în auz ne sună multe”; un bombardament informațional fără precedent în istoria civilizației umane se cerea gestionat, cumva, nu se prea știa cum, de către cel ce și-ar fi propus să rămână cu capul pe umeri în timp ce vreme trece, vreme vine.

Te întreabă și socoate, hm?

Nu știu să vă spun dacă sfaturile poetului au produs efecte între cititori, altele decât cele specifice discursului liric, dar mi-e limpede faptul că dacă aș persista în a califica drept „bombardament” ceea ce se întâmplă în lumea sfârșitului de secol XIX, în condițiile dezvoltării exponențiale a jurnalismului, atât cel de opinie, cât și cel de informare, probabil că pentru a descrie situația de astăzi, nici măcar noțiunea de „holocaust nuclear” nu ne-ar mai fi de folos.

Pe deoparte, vreme de vreo trei sferturi de veac, lumea noastră a fost victima propagandei (comunistă, nazistă etc), caracterizată, printre altele, prin uni-direcționalitate. În ciuda diversității mijloacelor folosite, sursa, conținutul și destinatarii comunicării erau imuabile. Eficiența era asigurată tocmai de această stabilitate: o propagandă de calitate se face transmițând același mesaj, pe o perioadă cât mai lungă de timp, prin toate mijloacele posibile. Percepția spațială – iar asta într-o perioadă în care cultura vremurilor era obsedată în special de spații și amplasamente – era modelată pentru a se crea impresia fluxului unic și irezistibil.

Trezită din șocul consecințelor pe care politicile impuse prin propagandă și mână de fier le-au aduse peste lume (cu număr de victime omenești ce par să bată suta de milioane), lumea noastră s-a debarasat de acest model, asta și pe fondul optimismului pe care progresul tehnologic ni l-a inoculat cu generozitate, mai întâi prin televizor, apoi prin Internet. A mai contribuit un factor: spațiul a devenit irelevant, toată lumea fiind acum obsedată de timp.

Toate s-au pierdut, prin fărâmițare. Sursele sunt inepuizabile, mai ales acum, când și jurnalismul trăiește în acea realitate democratică contestatoare la adresa specialiștilor în ceva. Producerea și transmiterea informațiilor nu mai este doar la îndemâna profesioniștilor; consecințele sunt similare cu cele experimentate de alte domenii sociale: din factori de influență, specialiștii au devenit instrumente ale celor care vor să influențeze (s-a creat chiar noțiunea și slujba de influencer, unul care nu este specializat în nimic, dar le știe pe toate sau, în cazuri fericite, știe câte lucruri … și bune).

Conținutul? Este atât de divers, încât se auto-anihilează, colapsând asemeni unei găuri negre, fără să mai lase lumina cunoașterii să iasă. De aceea, aflăm multe, dar nu mai știm nimic.

În ce-i privește pe destinatarii comunicării, ei sunt pretutindeni, dar nicăieri. A asta a fost până acum, iar GDPR-ul sau alte instrumente de structurare a fluxurilor nu cred că aduce mai multă ordine în lumea noastră. De aceea, dacă e să mai facem apel la ideea de „bombardament”, ar trebui să inventăm o ilustrație care să poată descrie lipsa de orientare a comunicării, datorată absenței direcților. În zilele noastre principalul dușman al sacrului – privit în sensul eliadian al termenului, ca acel factor care ordonează experiența umană – este Rețeaua.

În schimb, uni-direcționalitatea structurală a comunicării propagandistice și-a găsit refugiu în altceva, în zilele noastre, într-o altă paradigmă. Este prin vedere. Trăim în imperiul iluziei că înțelegem ce este de înțeles pentru că am văzut cu ochii noștri. O fotografie. O lozincă. O caricatură. Un meme. Un (scurt) videoclip. Toate acestea ar putea fi mijloace reci de comunicare, participative, deschizătoare de drumuri în reflecție, analiză și evaluare; s-a reușit însă miracolul transformării lor în mijloace fierbinți de comunicare, care nu sunt în stare să ne învețe ceva, ci doar să ne provoace reacții.

Măcar de-a fi ACEA privire, în urma căreia chiar ai înțeles!

Ferice de cei ce n-au văzut și au crezut? Oh, da, mai mult ca oricând.

It’s nothing personal. It’s just good business

Disclaimer: Nu e nimic personal, e doar o postare bună!

Unul dintre paradoxurile pe care Peretele l-a consacrat în experiența fiecăruia dintre utilizatorii săi – mai mult decât au reușit-o blogurile odinioară – este acela al medierii unei apropieri între oameni, în condițiile în care distanțele dintre ei se păstrează. Și nu mă refer aici la distanțe fizice, ci la cele dintre persoane. Gândiți-vă numai la calea pe care toate interacțiunile noastre o parcurg de la un ecran la altul, facilitată de click-uri de mouse, tastaturi, atingeri fine, unde, modemuri, caburi, servere, rețele, magistrale, protocoale, algoritmi, coduri, aplicații! O banală reacție la o fotografie are nevoie de toate acestea pentru a străbatea oceanul digital al lumii, spre a-l bucura sau întrista pe destinatarul ei. Distanțele se păstrazea, dar conexiunile dintre noi produc efecte.

Însă, de regulă, nimic nu e personal în asta. Totul e doar postare și distribuire.

Inflația de reacții ce năpădește virtualul are la bază tocmai această prezumpție iluzorie a distanței, a neantului virtual ce ne separă. Cel cu care interacționăm este în ascuns; nu-l știm, nu-l vedem, nu-l simțim; s-a pierdut obiceiul acela medieval (sic!) al citirii instinctive a expresiilor faciale, a limbajului trupului sau a tonului vocii.

Această realitate, în loc să se reflecte în prudență în fața abisului de pixeli, dimpotrivă, pare să ne ațâțe mai mult la a apăsa butoanele, cum mult sârg și cu o dedicare vrednică de auspicii mai favorabile. Ne aruncăm cu pieptul înainte și lovim, căci nu-l cunoaștem pe cel ce suferă. E un nickname, un gravatar, un user îndepărtat. Nu știm mai mult. De fapt, informațiile suplimentare ne devitalizează și nu mai știm încotro să ne îndreptăm următorul upercut.

Oare dacă în loc de Like-uri ni s-ar da posibilitatea să ne privim cu adevărat în ochi unul pe celălat și să ne spunem, cu o stârngere de mână, Bravo!, Foarte bine!, Felicitări!, Îmi place ce ai postat … am mai face-o cu atâta generozitate ca acum? Sau dacă, în loc de atacuri, invective și reacții dezaprobatoare am avea posibilitatea să-i spunem în față interlocutorului nostru despre cât de mult greșește sau despre câtă răutate / prostie / stupiditate zace în tărtăcuța lui, hm?

Cum ar fi dacă ni s-ar da voie să ne punem unul altuia reacțiile pe frunte sau pe obraji? Literal, cu mânuțelea astea două, vreau să zic. Ca pe niște post-it-uri. Iar când apeși – ca să se lipească bine –  să-i simți celuilalt pulsul, tremurul abia perceptibil al pielii la atingere, respirația. Presupunând că ar fi legal, permisibil, recomandabil. Ca pe Perete. Ai mai face-o?

Ah, atunci probabil că ne-am da cu toții unfriend! Nu din răutate sau din invidie, nici din pricină că nu suportăm ofense sau păreri diferite de a noastră, nu, nu, nu, ci pentru că nu am putea suporta o așa proximitate.

Atunci nu ar mai fi ceva legat de distribuiri, de accesări și alte d`alea. Ar fi ceva personal. În întregime.

Yack!