Alfie pentru ochi

Așadar, ați descoperit zilele astea ceea ce Orwell ne spusese de mult, dar n-am prea vrut să luăm aminte: statul este rece, lipsit de har, nemilos, ucigaș de speranțe. Nu-i stă în caracter. Problema nu este legată (doar) de conținutul ideologiei pe care o slujește; pur și simplu nu știe să se comporte altfel. O dă sus și tare cu legea, co conduitele reglementate, cu formele și formalitățile, asta e. Impersonal fiind, deși sunt niște oameni acolo, responsabili pentru fiecare mișcare de rotiță, nu înțelege nici măcar la nivelul celui mai elementar antropomorfism ideea de persoană.

Vrei să-ți dea iubire? Vrei să te înțeleagă? Vrei să-ți îngăduie nebunia cea frumoasă a harului de a fi părinte? Vrei să-ți dea speranță? În zadar le aștepți de la stat. Când vine vorba de cele ale iubirii, statul nu știe să facă altceva decât să dea o mulțime de legi și să ne învețe ce e corect și ce nu. Și să protejeze interese, așa cum știe el mai bine. Iar atunci când nu știe, mai ales când e vorba de interesul superior al copilului, o dă cu bâta-n baltă. Iese cu lacrimi și cu multă, multă durere.

Statul nu știe ce să facă cu viața (vă mai amintiți de omul acela mioritic, dat mort în acte, deși era încă viu, și silit să treacă, în ciuda evidențelor naturale, printr-un întreg proces birocratic al revenirii la viață?). Însă, asemeni firelor rebele de iarbă care ridiculizează pavajele de beton, cu tot cu erbicidele menite ale ucide înălțarea, viața sfidează sistemul. Cele patru/cinci zile ale lui Alfie, trăite în afara suportului artificial, sunt răspunsul vieții, blând și dureros deopotrivă, dat indiferenței unui angrenaj incapabil, în toată perfecțiunea lui, să le ofere unor părinți dreptul de a face tot ce depinde de un părinte pentru binele pruncului lor.

Nu căuta viață între cele moarte ale legii. Nu te aștepta ca statul să te învețe ce e viu și ce nu. Nu asta e menirea lui. Cel mult, în astfel de chestiuni, statul este un simplu agent constatator. Care, uneori, o mai dă și în bară, fără pic de grație. Căci statul poate fi inuman în ce face, tocmai pentru că e atât de omenesc în toace cele ce-i dau spor.

Ar fi alte locuri mai potrivite. Poate că ai uitat de ele.

Privește în jur, cu băgare de seamă, căci nici căldura umană, nici harul, nici mila și nici speranța n-au lipsit în aceste zile. Lasă statul într-ale sale și privește la cei, în felul lor nebunesc, ce a alunecate pe alocuri și în excese regretabile,  mărturisesc în felurite chipuri valoarea vieții. Această mărturie n-a pierit, trebuie doar să cercetezi cu atenție.

Oare care este sursa ei, te-ai întrebat?

Cine poate mărturisi cu adevărat viața? Cine o poate arăta?

Doar cel căruia i-a fost arătată, cum zice și apostolul. Restul sunt ideologii, dogme, politici. Nimicuri.

Reclame

Postmodernism – Replică lui Iosif Țon

Și eu care credeam că postmodernitatea a început în ziua în care am văzut pentru prima oară un videoclip cu Michael Jackson! Despre ”post / postmodernitate” ce să zic? Cred că își are originile în clipa în care am luat decizia de a-mi face un blog …

Romania Evanghelica

La finalul articolului Istoria culturii europene în era creştină, Iosif Ţon afirmă:

„Epoca modernă s-a terminat cândva pe la anul 1,980. De atunci a început epoca postmodernă.”

Afirmaţia este neinspirată.

Dacă citim articolul Postmodernism din Dicţionar evanghelic de teologie (Editura Cartea Creștină), observăm că Nietzsche este numit „primul postmodern”, iar despre Heidegger se spune că „face pasul distinct postmodern de a pune sub semnul întrebării însuși proiectul metafizicii”.

De asemenea, sînt menţionaţi Gadamer, Derrida, Levinas, Foucault, Rorty.

Iar Jean-Luc Marion este numit „probabil cel mai proeminent filozof postmodern creștin”.

Să vedem în ce perioadă au trăit cei menționați:

Friedrich Nietzsche (1844-1900)
Martin Heidegger (1889-1976)
Hans-Georg Gadamer (1900–2002)
Jacques Derrida (1930–2004)
Emmanuel Levinas (1906-1995)
Michel Foucault (1926–1984)
Richard Rorty (1931–2007)
Jean-Luc Marion (1946-

Așadar, în 1980, Nietzsche era mort de 80 de ani, iar Heidegger de 4 ani.

Gadamer avea 80 de ani, Derrida 50, Levinas 74…

Vezi articolul original 654 de cuvinte mai mult

Scopul nu scuză manipulările

Indiferent de justețea cauzei pe care ar susține-o, manipularea mediatică este o otravă și trebuie tratată ca tare. Nu există informații bune, nici informații frumoase. Ele sunt fie adevărate, fie false. În cel de-al doilea caz, în ciuda oricăror aparențe ispititoare, ele sunt și nefolositoare. Mai mult, sunt distructive. Sursă de cancer pentru minte și pentru trup.

Nu poți birui răul prin minciună: împărăția dracilor nu se dezbină împotriva ei însăși. Niciodată. Există granițe. Există consecințe: plata păcatului este moartea. Minciuna are un tată, care nu este cel al harului, ci al pierzării. De aceea, mai bine suferi și distribui un adevăr dureros, chiar dacă nu se potrivește agendei tale ideologice cât se poate de onorabile, decât să te faci părtaș celei mai frumoase minciuni. Hristos a venit în lume să mărturisească pentru adevăr, El însuși fiind adevărul. Prietene, orice vom crede în alte privințe, haide să-I călcăm împreună pe urme …

Evanghelia după Monte Cristo sau „Dumnezeu crede în tine”

Nu, v-o spun cât se poate de limpede, Isus Hristos n-a zis că „în cine cred Eu, are viața vecinică”. Nu găsim pe paginile Scripturii vreun autor care să implice că „Dumnezeu crede în tine”. Dar a zis-o Părintele Faria în filmul The Count of Monte Cristo (2002), iar apoi, epigonic, Iosif Țon într-un clip care probabil că face mai multe furori decât merită, tocmai din pricina acestui mesaj excentric. Recunosc, astfel de afirmații îmi smulg cel mult un zâmbet amar. Cei ce s-au perindat prin cercuri carismatice înțeleg asta: este genul de mesaj care prinde în astfel de medii. Chiar și metodologia este similară: se agață o omilie cu un profund caracter devoțional de câte un verset citit și interpretat în moduri surprinzătoare, fie pe ideea „de fapt, în original, spune altfel”, fie pe asocieri semiotice bine meșteșugite, fie pe sentimente care izbucnesc meteoric în pustia de moarte a pasiunii care însoțește cam tot ce mâzgălim pe pereții lumii în zilele astea. De aceea, cred că și în absența unei expertize în domeniile care pot ajuta la elucidarea sensurilor unui verset ca Galateni 2:20, un enoriaș cu scaun la cap va intui – corect, zic eu, alături de majoritatea exegeților acestor rânduri – că nici pe departe autorul n-a intenționat să ne vorbească acolo despre credința lui Dumnezeu în om.

Nu interpretez, nu calc pe un teritoriu care nu-mi e pe măsura pasului dobândit în pregătirea-mi, nu sunt de capul meu (am învățat asta de la prietenul Vasile). Sunt omul din bancă, în primele rânduri. Și sunt, ca de obicei, nedumerit. Ce se întâmplă dacă eu nu cred că Dumnezeu crede în mine? Mai funcționează versetul?

Liber, nedumerit, (în parte) lămurit (1)

De aia există nedumeriri, pentru a fi discutate și (într-un caz fericit) clarificate. Într-o anume măsură nedumerirea mea (cea de-a zecea) a căpătat câteva răspunsuri edificatoare; e cazul să le mulțumesc celor care s-au încumetat să-mi răspundă, trecând și peste unele tendințe de deturnare a sensului discuției spre cu totul alte subiecte.

În cele ce urmează voi încerca să rezum ce am priceput din toată povestea asta.

1. Lumea din fața interogației mele, ca să parafrazez o formulă pe care tocmai mi-am însușit-o în cadrul unui curs de hermeneutică urmat recent, a influențat foarte repede citirea singurei fraze din care a fost alcătuită. Se pare că în mentalul colectiv de pe la noi ”dreptul  la viață al celor nenăscuți” este instinctiv cuplat cu imagini precum ”marș”, ”luptă”, ”a milita”, ”a lucra”. Probabil că aici e și vina contextului în care ne aflăm. Eu nu despre expresii activiste am scris, ci despre felul în care se canalizează unele pasiuni în unii dintre noi.

2. Unul dintre argumente a fost că suntem limitați, că nu putem duce decât fărâme mici de iubire în spinare. Sunt de acord, așa este. Dar poate că tocmai acest adevăr ar trebuie să ne mai smerească un pic, să recunoaștem că nu cărăm deasupra noastră ditamai muntele, vai de șalele noastre … Apoi, nu sunt sigur că asta este scuză funcțională pentru selectivitatea cu care ne turnăm pasiunea în repararea strâmbelor societății.

3. Un alt argument a fost că nenăscuții nu au voce. Da, așa este, însă sunt o grămadă de oameni care s-au născut deja, care pot chiar să vorbească, dar tot n-au voce. Iar drumul lor prin ”viață” duce cam tot într-acolo …

4. Romii nu sunt iubibili. Se pricep de minune să se facă insipizi. O bună parte dintre ei nu știu decât să jmanglească, să înșele și să să-și bată joc de toți și de toate. Fiecare ar putea umple la acest capitol un lung pomelnic cu mărturii și istorii. Or fi adevărate, nu zic ba. Ne calcă pe bătături. Nu le place munca, ni se amintește. Tocmai de aceea cred că Dumnezeu i-a pus între noi, ca să învățăm ce înseamnă o iubire necondiționată, una izvorâtă dintr-un angajament luat  împotriva tuturor argumentelor contra. O iubire ca a Lui.

5. Nu știm ce să facem, ne depășește problema. Aici zic: ne depășește și problema nenăscuților. Cei care știu ce se întâmpla într-o Românie în care avorturile erau interzise – cea  a lui Ceaușescu – înțeleg despre ce vorbesc. Mai tinerilor dintre voi: ia, puneți mîna pe un 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile … Rezolvarea nu stă doar în legi, ea începe din inimi, plecând de la cu totul altfel de atitudini față de valoarea vieții în întregul ei.

6. Dreptul la viață – a fost meționat episodic. În caz că interesul nostru este restrâns doar asupra pruncului nenăscut eu zic că el ar trebui redenumit ca ”drept la naștere”. Ceea ce urmează după naștere, pentru unii copii din România nu este viață!

7. Kinism. Poate că unele urme ale acestui ”ism” s-or găsi și pe la noi, nu contest asta.

Bun! Rămâne de văzut unde este cel mai apropiat marș de Sighișoara, ca să mă prezent și eu …

În cazul apariției unor noi răspunsuri, voi reveni cu un update.

Mitul spontaneității

Într-un Univers în care mai credem, măcar așa, de dragul păstrării aperenței unei bune judecăți, în dumnezeiasca rânduială a semănatului și seceratului, conceptul de spontaneitate este unul cu totul nefolositor, înșelător, parazit. Nu există spontaneitate, cum nu există nici o apropiere cu mintea tabula rasa de texul neschimbător, nici omul frumos, nici prânzul acela fără plată pe lumea asta.

Nu am fost în stare nici măcar odată în viață să fac un gest spontan. Desfid  ideea de spontaneitate, chiar și peste cele mai negândite fapte prin care am umblat. Nu pot să o accept, pentru că, în caz contrar, voi fi nevoit să cred că mărul din grădina noastră a răsărit cumva ex nihilo

Și încă odată, măi flăcăi?

Cred că baptistul se poate bucura – cel puțin, are la îndemână această șansă – de o mare libertate de mișcare în spațiul teologic, asta pentru că, în esență, cum zicea și Paul Fiddes, nu există ”teologie baptistă”. Există doar un mod baptist de a face teologie creștină, dar asta e deja altceva …

Suntem liberi să-i călcăm pe urme lui Cristos.

De aceea, când citesc o postare precum cea a lui Eugen Matei, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tocmai această libertate este sursa disconfortului provocat de ”excentrici”: ne e frică și nouă, parcă, de câtă libertate ni s-a dat, motiv pentru care facem apel în chipuri stângace la ”credința și practica bisericilor baptiste din România” …

… care este, după cum o știm.

Există o tendință în noi, atunci când trăim harul mântuirii, să afirmăm și să prescriem tipar experienței noastre spirituale ca fiind singurul autentic. Astfel, experiența spirituală devine parte marcantă a teologiei noastre. Persoane cu un tipar similar al experienței spirituale se asociază formând confesiuni care adesea tind să prescrie un ordo salutis încorsetat și încorsetant, poate chiar intolerant pentru alte expresii ale lucrării Duhului. Acest tipar tinde să dea formă practicii liturgice a confesiunii respective. […]

Eu nu vreau să spun că tot ce este afirmat ca practică creștină de unii sau de alții merge. În același timp, mulți afirmă că era denominaționalismului creștin e pe trecere. Să fie aceasta o mișcare a Duhului de a-și uni poporul său pe baza lucrării suverane a lui Dumnezeu în fiecare om? Oare nu tocmai aceasta au în comun evanghelicii, care nu sunt o confesiune ci o mișcare care taie diagonal peste toate confesiunile creștine? Ca baptist, îmi permit să fiu evanghelic trans-confesional fără a-mi pierde identitatea pentru că baptiști au afirmat de pe vremuri că atât timp cât nu ai viață de sus, nu ești mântuit, din orice confesiune ai face parte. Cel puțin, un lucru cred că putem învăța de aici. Cooperarea evanghelicilor pentru împărăția lui Dumnezeu nu este un artificiu, ci ecumenism autentic, sub impulsul Duhului Sfânt.

(Sursa: Mântuirea și a doua experiență a Duhului. Și a treia… și a patra… de Eugen Matei)