Ca la Ditrău sau chiar mai rău …

E interesant să te gândești că, spre a ne motiva să contăm pe bunătatea lui Dumnezeu, pe disponibilitatea sa de a ne asculta la orice oră și pe preocuparea Sa de a ne face dreptate, atunci când ne rugăm, Isus Cristos folosește imagini care descriu „răspunsuri” favorabile și aducătoare de binecuvântare care vin din partea oamenilor răi, ocupați și nedrepți (vezi, de pildă, pilda Prietenului de la miezul nopții sau cea a Judecătorului nedrept).

E elementar, fratele meu: dacă un așa har poate să izvorască din locuri atât de pustii, ne-ar spune Mântuitorul, cu atât mai mult el se va revărsa dinspre tronul harului. Numai s-o facem cu credință. Să stăruim. Să nu ezităm. Să nu ne pierdem vremea cu politețuri. Știți voi, nu mai insist.

Dar lecția despre rugăciune nu s-a încheiat aici. Mai este necesar un singur lucru, după cum o înțeleg eu: ca să poți înțelege acel „cu atât mai mult” trebuie să pornești de la acel puțin de tot. Până nu știi să gestionezi firmiturile de pâine ale zilei de azi, nu vei primi alte felii, iar pâini întregi, din alea cu coaja crocantă, sfârâind a prospețime, cu atât mai puțin.

Până n-ai cunoscut harul care vine de la cel rău, indisponibil și nedrept, îl vei lua pe cel ce curge de la Tron ca pe un lucru de apucat. Până nu vei fi dispus tu însuți să primești ceea ce iubești din mâna pe care ai considerat-o nevrednică pentru a te binecuvânta (ah, ce ofensă!), nu vei cunoaște bucuria părtășiei cu Domnul harului.

E drumul dinspre credincioșia în lucrurile mici, spre cea în lucrurile grandioase. Îl găsiți prin Biblie, pe undeva, nu mai știu unde.

Cu atât mai puțin – iar acum este momentul pentru mândra mea lecție de toleranță – te vei bucura de pâinea cea de toate zilele, pentru care te rogi cu sfințenie în fiecare zi, dacă nu vei fi pregătit ca ea să-ți fie coaptă și așternută pe masă de mâni negre, gălbejii sau de cine știe ce alte culori bio-socio-confesionale.

Ca orice drum drept și creștinesc, el începe cu un bob de umilință. Dar nu putem merge pe lângă el, iar alte rute ocolitoare spre slavă nu s-au asfaltat încă.

Oh, de ne-ar rămâne în gât toate cele pe care le-am mâncat și au fost preparate de oameni care nu meritau să ne hrănească!

Planeta ar fi salvată, astfel, iar Greta ar fi și ea mai fericită.

Iar în ce-i privește pe cei pe care i-am hrănit noi, Doamne, ai milă!

Lui Dumnezeu nu îi e frică

Naivă, seducătoare și totuși nefolositoare pretenție este cea de a reduce credința cea adevărată la vreo trei-patru, hai să zicem cinci, că nu dăm de la noi, principii indiscutabile și nenegociabile. Le știți și voi, încep glorios cu Sola și se termină, invariabil, cu anatemizări și schilodiri.

Nimic în afară de acestea, zic apostolii acestei mini-Evanghelii. Ne ajung atât de bine, continuă propovăduirea lor, încât nimic nu le poate supraviețui în proximitate; sfinții nu au ce căuta în apropiere de Cristos (eventual, li se îngăduie rolul de spectatori pasivi și cuminți), scrierile marilor gânditori ai Bisericii de Scripturi, năzuințele oamenilor de sfânta mânie … și povestea nu se mai sfârșește.

La baza acestei pretenții – vin și eu cu o Sola, ce să-i faci – stă o groază primordială la gândul că omul i-ar putea cu adevărat fura ceva lui Dumnezeu. Prin dogmă, desigur, căci ar trebui să ne fie limpede faptul că un Dumnezeu care a hotărât încă dinainte de întemeierea lumii, într-un mod de necuprins în arbitrariul său copleșitor, cine și unde își va petrece eternitatea nu poate fi văduvit prin nici o faptă de ceea ce Îi aparține de drept. Și totuși, această teamă trădează această neîncredere: cum să mai poți pune ceva lângă un Sola de-al Său, fără să te arzi rău de tot, precum fii lui Aaron?

Când, în rugăciune, recunosc faptul că pâinea cea de toate zilele – ca orice alt lucru bun și desăvârșit – mi-o dă Tatăl ceresc, bine fac. Este esențial să recunosc asta. Este un Sola incontestabil. El nu exclude însă nimic din ceea ce înseamnă, în viață, câștigarea pâinii prin muncă cinstită. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru pâinea care a venit pe masa mea după ce m-am trezit în fiecare dimineață pentru a merge la slujbă, unde m-am străduit să fac totul spre slava lui Dumnezeu și pentru propășirea facerii celui ce m-a angajat. Ce vreau să spun: Dumnezeu nu este exclusivist. Da, nu își negociază niciodată slava, dar tocmai în această măreție a lui, ne dă voie să fim părtași distribuirii tuturor harurilor Sale. Numai El merită slava și lauda pentru binecuvântările care vin peste oameni … prin alți oameni.

Nimeni nu poate contesta faptul că tot ce a dus la îndeplinire Apostolul Pavel a fost prin harul lui Dumnezeu. Încă din pântecele mamei sale, destinul i-a fost pus deoparte. Totuși, el a lucrat mai mult decât toți. A călătorit, a muncit, a suferit, a dat tuturor un exemplu de bună mărturie. Ba, mai mult, el pretinde într-un loc că a împlinit în trupul său ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos.[1] Mă mir că nu s-a crăpat hârtia în două, la vederea unor astfel de cuvinte.

Eu cred că Dumnezeu nu se teme de sfinți, nici de cei ce au plecat dintre noi, nici de cei ce sunt încă în lumea noastră. Nu se teme nici de faptul că vreun sfânt sau teolog va adăuga ceva Scripturii Sale. Nu cred că se teme de Biserică, nici de obiceiurile și ritualurile ei. E Biserica Lui, nu a mea. Sunt convins că se descurcă în călăuzirea și desăvârșirea ei.

Este posibil ca Cristos să nu mai fie central în mărturisirea noastră? N-a fost niciodată, terminați cu prostiile astea. Cristos nu este în centru, El este deasupra. Nici o hartă și nici o machetă nu Îl poate așeza la locul potrivit în Împărăție.

Să mai observăm și faptul că această esențială reducere la esențe este operată în afara cadrului exclusivist al Revelației. Toate aceste Sola au fost muncite pe baza textului Scripturii, dar în afara ei, tocmai prin mijloacele pe care le denunță: demers interpretativ (dacă e comunitar sau solitar, puțin importă, căci metoda este crucială), în texte, argumentări, institute șamd. Nu există nici o Sola care să leviteze în stare pură printre paginile Sfintei Cărți; fiecare dintre ele își datorează existența unui demers hermeneutic ulterior vremurilor canonice. Fără plus-valoarea adusă de mințile reformate n-am fi știut cât de frumos se poate așeza toată mântuirea pe câteva principii de nezdruncinat.

La urma urmelor, să nu uităm că nimic în afară de acestea este el însuși un Sola de toată frumusețea. De negăsit pe paginile Scripturii, dar asta nu (mai) contează.

[1] Coloseni 1:24

Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

Alfie pentru ochi

Așadar, ați descoperit zilele astea ceea ce Orwell ne spusese de mult, dar n-am prea vrut să luăm aminte: statul este rece, lipsit de har, nemilos, ucigaș de speranțe. Nu-i stă în caracter. Problema nu este legată (doar) de conținutul ideologiei pe care o slujește; pur și simplu nu știe să se comporte altfel. O dă sus și tare cu legea, co conduitele reglementate, cu formele și formalitățile, asta e. Impersonal fiind, deși sunt niște oameni acolo, responsabili pentru fiecare mișcare de rotiță, nu înțelege nici măcar la nivelul celui mai elementar antropomorfism ideea de persoană.

Vrei să-ți dea iubire? Vrei să te înțeleagă? Vrei să-ți îngăduie nebunia cea frumoasă a harului de a fi părinte? Vrei să-ți dea speranță? În zadar le aștepți de la stat. Când vine vorba de cele ale iubirii, statul nu știe să facă altceva decât să dea o mulțime de legi și să ne învețe ce e corect și ce nu. Și să protejeze interese, așa cum știe el mai bine. Iar atunci când nu știe, mai ales când e vorba de interesul superior al copilului, o dă cu bâta-n baltă. Iese cu lacrimi și cu multă, multă durere.

Statul nu știe ce să facă cu viața (vă mai amintiți de omul acela mioritic, dat mort în acte, deși era încă viu, și silit să treacă, în ciuda evidențelor naturale, printr-un întreg proces birocratic al revenirii la viață?). Însă, asemeni firelor rebele de iarbă care ridiculizează pavajele de beton, cu tot cu erbicidele menite ale ucide înălțarea, viața sfidează sistemul. Cele patru/cinci zile ale lui Alfie, trăite în afara suportului artificial, sunt răspunsul vieții, blând și dureros deopotrivă, dat indiferenței unui angrenaj incapabil, în toată perfecțiunea lui, să le ofere unor părinți dreptul de a face tot ce depinde de un părinte pentru binele pruncului lor.

Nu căuta viață între cele moarte ale legii. Nu te aștepta ca statul să te învețe ce e viu și ce nu. Nu asta e menirea lui. Cel mult, în astfel de chestiuni, statul este un simplu agent constatator. Care, uneori, o mai dă și în bară, fără pic de grație. Căci statul poate fi inuman în ce face, tocmai pentru că e atât de omenesc în toace cele ce-i dau spor.

Ar fi alte locuri mai potrivite. Poate că ai uitat de ele.

Privește în jur, cu băgare de seamă, căci nici căldura umană, nici harul, nici mila și nici speranța n-au lipsit în aceste zile. Lasă statul într-ale sale și privește la cei, în felul lor nebunesc, ce a alunecate pe alocuri și în excese regretabile,  mărturisesc în felurite chipuri valoarea vieții. Această mărturie n-a pierit, trebuie doar să cercetezi cu atenție.

Oare care este sursa ei, te-ai întrebat?

Cine poate mărturisi cu adevărat viața? Cine o poate arăta?

Doar cel căruia i-a fost arătată, cum zice și apostolul. Restul sunt ideologii, dogme, politici. Nimicuri.

Postmodernism – Replică lui Iosif Țon

Și eu care credeam că postmodernitatea a început în ziua în care am văzut pentru prima oară un videoclip cu Michael Jackson! Despre ”post / postmodernitate” ce să zic? Cred că își are originile în clipa în care am luat decizia de a-mi face un blog …

Romania Evanghelica

La finalul articolului Istoria culturii europene în era creştină, Iosif Ţon afirmă:

„Epoca modernă s-a terminat cândva pe la anul 1,980. De atunci a început epoca postmodernă.”

Afirmaţia este neinspirată.

Dacă citim articolul Postmodernism din Dicţionar evanghelic de teologie (Editura Cartea Creștină), observăm că Nietzsche este numit „primul postmodern”, iar despre Heidegger se spune că „face pasul distinct postmodern de a pune sub semnul întrebării însuși proiectul metafizicii”.

De asemenea, sînt menţionaţi Gadamer, Derrida, Levinas, Foucault, Rorty.

Iar Jean-Luc Marion este numit „probabil cel mai proeminent filozof postmodern creștin”.

Să vedem în ce perioadă au trăit cei menționați:

Friedrich Nietzsche (1844-1900)
Martin Heidegger (1889-1976)
Hans-Georg Gadamer (1900–2002)
Jacques Derrida (1930–2004)
Emmanuel Levinas (1906-1995)
Michel Foucault (1926–1984)
Richard Rorty (1931–2007)
Jean-Luc Marion (1946-

Așadar, în 1980, Nietzsche era mort de 80 de ani, iar Heidegger de 4 ani.

Gadamer avea 80 de ani, Derrida 50, Levinas 74…

Vezi articolul original 654 de cuvinte mai mult

Scopul nu scuză manipulările

Indiferent de justețea cauzei pe care ar susține-o, manipularea mediatică este o otravă și trebuie tratată ca tare. Nu există informații bune, nici informații frumoase. Ele sunt fie adevărate, fie false. În cel de-al doilea caz, în ciuda oricăror aparențe ispititoare, ele sunt și nefolositoare. Mai mult, sunt distructive. Sursă de cancer pentru minte și pentru trup.

Nu poți birui răul prin minciună: împărăția dracilor nu se dezbină împotriva ei însăși. Niciodată. Există granițe. Există consecințe: plata păcatului este moartea. Minciuna are un tată, care nu este cel al harului, ci al pierzării. De aceea, mai bine suferi și distribui un adevăr dureros, chiar dacă nu se potrivește agendei tale ideologice cât se poate de onorabile, decât să te faci părtaș celei mai frumoase minciuni. Hristos a venit în lume să mărturisească pentru adevăr, El însuși fiind adevărul. Prietene, orice vom crede în alte privințe, haide să-I călcăm împreună pe urme …

Evanghelia după Monte Cristo sau „Dumnezeu crede în tine”

Nu, v-o spun cât se poate de limpede, Isus Hristos n-a zis că „în cine cred Eu, are viața vecinică”. Nu găsim pe paginile Scripturii vreun autor care să implice că „Dumnezeu crede în tine”. Dar a zis-o Părintele Faria în filmul The Count of Monte Cristo (2002), iar apoi, epigonic, Iosif Țon într-un clip care probabil că face mai multe furori decât merită, tocmai din pricina acestui mesaj excentric. Recunosc, astfel de afirmații îmi smulg cel mult un zâmbet amar. Cei ce s-au perindat prin cercuri carismatice înțeleg asta: este genul de mesaj care prinde în astfel de medii. Chiar și metodologia este similară: se agață o omilie cu un profund caracter devoțional de câte un verset citit și interpretat în moduri surprinzătoare, fie pe ideea „de fapt, în original, spune altfel”, fie pe asocieri semiotice bine meșteșugite, fie pe sentimente care izbucnesc meteoric în pustia de moarte a pasiunii care însoțește cam tot ce mâzgălim pe pereții lumii în zilele astea. De aceea, cred că și în absența unei expertize în domeniile care pot ajuta la elucidarea sensurilor unui verset ca Galateni 2:20, un enoriaș cu scaun la cap va intui – corect, zic eu, alături de majoritatea exegeților acestor rânduri – că nici pe departe autorul n-a intenționat să ne vorbească acolo despre credința lui Dumnezeu în om.

Nu interpretez, nu calc pe un teritoriu care nu-mi e pe măsura pasului dobândit în pregătirea-mi, nu sunt de capul meu (am învățat asta de la prietenul Vasile). Sunt omul din bancă, în primele rânduri. Și sunt, ca de obicei, nedumerit. Ce se întâmplă dacă eu nu cred că Dumnezeu crede în mine? Mai funcționează versetul?

Liber, nedumerit, (în parte) lămurit (1)

De aia există nedumeriri, pentru a fi discutate și (într-un caz fericit) clarificate. Într-o anume măsură nedumerirea mea (cea de-a zecea) a căpătat câteva răspunsuri edificatoare; e cazul să le mulțumesc celor care s-au încumetat să-mi răspundă, trecând și peste unele tendințe de deturnare a sensului discuției spre cu totul alte subiecte.

În cele ce urmează voi încerca să rezum ce am priceput din toată povestea asta.

1. Lumea din fața interogației mele, ca să parafrazez o formulă pe care tocmai mi-am însușit-o în cadrul unui curs de hermeneutică urmat recent, a influențat foarte repede citirea singurei fraze din care a fost alcătuită. Se pare că în mentalul colectiv de pe la noi ”dreptul  la viață al celor nenăscuți” este instinctiv cuplat cu imagini precum ”marș”, ”luptă”, ”a milita”, ”a lucra”. Probabil că aici e și vina contextului în care ne aflăm. Eu nu despre expresii activiste am scris, ci despre felul în care se canalizează unele pasiuni în unii dintre noi.

2. Unul dintre argumente a fost că suntem limitați, că nu putem duce decât fărâme mici de iubire în spinare. Sunt de acord, așa este. Dar poate că tocmai acest adevăr ar trebuie să ne mai smerească un pic, să recunoaștem că nu cărăm deasupra noastră ditamai muntele, vai de șalele noastre … Apoi, nu sunt sigur că asta este scuză funcțională pentru selectivitatea cu care ne turnăm pasiunea în repararea strâmbelor societății.

3. Un alt argument a fost că nenăscuții nu au voce. Da, așa este, însă sunt o grămadă de oameni care s-au născut deja, care pot chiar să vorbească, dar tot n-au voce. Iar drumul lor prin ”viață” duce cam tot într-acolo …

4. Romii nu sunt iubibili. Se pricep de minune să se facă insipizi. O bună parte dintre ei nu știu decât să jmanglească, să înșele și să să-și bată joc de toți și de toate. Fiecare ar putea umple la acest capitol un lung pomelnic cu mărturii și istorii. Or fi adevărate, nu zic ba. Ne calcă pe bătături. Nu le place munca, ni se amintește. Tocmai de aceea cred că Dumnezeu i-a pus între noi, ca să învățăm ce înseamnă o iubire necondiționată, una izvorâtă dintr-un angajament luat  împotriva tuturor argumentelor contra. O iubire ca a Lui.

5. Nu știm ce să facem, ne depășește problema. Aici zic: ne depășește și problema nenăscuților. Cei care știu ce se întâmpla într-o Românie în care avorturile erau interzise – cea  a lui Ceaușescu – înțeleg despre ce vorbesc. Mai tinerilor dintre voi: ia, puneți mîna pe un 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile … Rezolvarea nu stă doar în legi, ea începe din inimi, plecând de la cu totul altfel de atitudini față de valoarea vieții în întregul ei.

6. Dreptul la viață – a fost meționat episodic. În caz că interesul nostru este restrâns doar asupra pruncului nenăscut eu zic că el ar trebui redenumit ca ”drept la naștere”. Ceea ce urmează după naștere, pentru unii copii din România nu este viață!

7. Kinism. Poate că unele urme ale acestui ”ism” s-or găsi și pe la noi, nu contest asta.

Bun! Rămâne de văzut unde este cel mai apropiat marș de Sighișoara, ca să mă prezent și eu …

În cazul apariției unor noi răspunsuri, voi reveni cu un update.

Mitul spontaneității

Într-un Univers în care mai credem, măcar așa, de dragul păstrării aperenței unei bune judecăți, în dumnezeiasca rânduială a semănatului și seceratului, conceptul de spontaneitate este unul cu totul nefolositor, înșelător, parazit. Nu există spontaneitate, cum nu există nici o apropiere cu mintea tabula rasa de texul neschimbător, nici omul frumos, nici prânzul acela fără plată pe lumea asta.

Nu am fost în stare nici măcar odată în viață să fac un gest spontan. Desfid  ideea de spontaneitate, chiar și peste cele mai negândite fapte prin care am umblat. Nu pot să o accept, pentru că, în caz contrar, voi fi nevoit să cred că mărul din grădina noastră a răsărit cumva ex nihilo

Și încă odată, măi flăcăi?

Cred că baptistul se poate bucura – cel puțin, are la îndemână această șansă – de o mare libertate de mișcare în spațiul teologic, asta pentru că, în esență, cum zicea și Paul Fiddes, nu există ”teologie baptistă”. Există doar un mod baptist de a face teologie creștină, dar asta e deja altceva …

Suntem liberi să-i călcăm pe urme lui Cristos.

De aceea, când citesc o postare precum cea a lui Eugen Matei, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva tocmai această libertate este sursa disconfortului provocat de ”excentrici”: ne e frică și nouă, parcă, de câtă libertate ni s-a dat, motiv pentru care facem apel în chipuri stângace la ”credința și practica bisericilor baptiste din România” …

… care este, după cum o știm.

Există o tendință în noi, atunci când trăim harul mântuirii, să afirmăm și să prescriem tipar experienței noastre spirituale ca fiind singurul autentic. Astfel, experiența spirituală devine parte marcantă a teologiei noastre. Persoane cu un tipar similar al experienței spirituale se asociază formând confesiuni care adesea tind să prescrie un ordo salutis încorsetat și încorsetant, poate chiar intolerant pentru alte expresii ale lucrării Duhului. Acest tipar tinde să dea formă practicii liturgice a confesiunii respective. […]

Eu nu vreau să spun că tot ce este afirmat ca practică creștină de unii sau de alții merge. În același timp, mulți afirmă că era denominaționalismului creștin e pe trecere. Să fie aceasta o mișcare a Duhului de a-și uni poporul său pe baza lucrării suverane a lui Dumnezeu în fiecare om? Oare nu tocmai aceasta au în comun evanghelicii, care nu sunt o confesiune ci o mișcare care taie diagonal peste toate confesiunile creștine? Ca baptist, îmi permit să fiu evanghelic trans-confesional fără a-mi pierde identitatea pentru că baptiști au afirmat de pe vremuri că atât timp cât nu ai viață de sus, nu ești mântuit, din orice confesiune ai face parte. Cel puțin, un lucru cred că putem învăța de aici. Cooperarea evanghelicilor pentru împărăția lui Dumnezeu nu este un artificiu, ci ecumenism autentic, sub impulsul Duhului Sfânt.

(Sursa: Mântuirea și a doua experiență a Duhului. Și a treia… și a patra… de Eugen Matei)

Lăv story

Protestanti, citit cu atentie!

Am o intrebare pt protestantii si neoprotestantii astia virulenti si care isi baga cu ura unghia in gat impotriva flacaului astuia de si-a gasit calea launtrica…bai, pana acum 200-300 de ani, unde ati fost, mai???? Si daca este asa (CA ASA ESTE, conform celei mai evidente realitai cronologice!), CARE sunt HRISTOSII AIA MINCINOSI de care vorbea Hristos ca vor aparea spre Sfarsitul Lumii???? Nu voi, mah?? Lupi in pieie de oaie..ca este evidenta si scarboasa miorlaiala voastra lingusitoare, zambetele voastre tampe false si fortate, ce incearca sa mimeze o bunatate ce vine DOAR din Lumina Taborica a trairii reale in Hristos, prin asceza si Impartasanie.

Insasi denumirea de ”protestant” va vadeste. Adica, protestez=ma impotrivesc, iar “satan”, in traducere inseamna ”impotrivitor”. Asta pt partea de lingvistica…

Hristos nu a negat valabilitatea preotiei din Vechiul Testament, intrucat pe cei leprosi i-a trimis la PREOTI pt a li se constata vindecarea. Ei reprezentau atat autoritatea spirituala, cat si pe cea sociala. PREOTI, nu BATRANI, cum zice ierodiaconul raspopit Cornilescu.

In Noul Testament a desavarsit slujirea Preoteasca,fiind EL Insusi Arhiereu al Bisericii.
Nu va spune nimic versetul: “Luati Duh Sfant..carora le VETI IERTA PACATELE, IERTATE VOR FI – adica taina hirotoniei, sacerdotiul liturgic, sfintitor prin investirea harului de la Hristos Insusi (Dumnezeu Adevarat si Om Adevarat, nu un ”vehicul”, cum spunea unul mai sus)”.

Da, stiu…preotii sunt curvari, betivi..etc. Toata adunatura de acuze ce va fundamenteaza voua RATACIREA de la Adevar (Adevar=Hristos). Daca ar disparea Biserica, ati disparea si voi, nemaiavand ce tot judeca. Pt ca pe a judeca Biserica se fondeaza credinta voasta, in principiu.

Si de multe ori preotii sunt asa! Da, asa este.. Dar sa nu uitam ca daca preotia Vechiului Testament a fost lucratoare, cu atat mai mult cea a Noului Testament. Nu uitati, ca Arhiereul Caiafa, desi L-a rastignit pe Hristos prin demersurile lui, a putut profeti ca ”mai bine sa moara un Om pt popor, decat un popor pt un Om”. Si ”a profetit asta, FIIND ARHIEREUL DE RAND IN ACEL AN!!!”. Hellooooo…..!

Si la Matei, cap 23, (uite, suna ca o poezie), Hristos Insusi ne cere sa facem ce SPUN preotii, nu cea fac ei. Preotii!!! SI acolo se referea la preotia Vechiului Testament, dar desigur, in extenso, se refera si la cea a Noului Testament pe care avea sa o intemeieze prin Jertfa, Invierea si Inaltarea Sa, iar apoi prin trimiterea Duhului Sfant asupa Apostolilor, la Cinzecime. La Cinzecime s-a instituit de catre Duhul Sfant (trimis de Hristos), treapta Arhieriei.

”Sola Scriptura”… Sa fim seriosi…chiar si voi aveti biblioteci intregi scrise de catre capete pline de nisipul ratacirii, dupa care va luati cu ”sfintenie”. Era o gluma, pt ca la voi sfintenia nu exista. Pai capete seci, cand Hristos vorbea de dimineata pana seara, de flamanzeau oamenii ascultandu-L, iar in Scriptura se rezuma discursul Lui de o zi intreaga, la cateva versete…va intreb si eu, le vorbea despre moda sau meteo??? Multe din vorbele acelea au fost transmise prin vu grai si apoi scrise, lucru care a dus la formarea Sfintei Traditii. Apoi lucrarea Duhului Sfant a coborat in mintea si inima cautatorilor ADEVARATI de Dumnezeu si i-a indemnat d eau scris carti ce nu fac altceva decat sa lamureasca invatatura SFintei SCripturi..

Despre moaste…? Pai, ignorantilor ce sunteti, cum va explicati ca multe dintre moaste pastreaza carnea, pielea si in loc sa puta, emana mireasma si fac vindecari la cei ce se duc cu credinta? Oare osemintele patriarhului Israel nu au fost carate cu cinste in patria strabunilor lui? Moastele reprezinta prelungirea vesniciei de la suflet catre trup.

Personal m-am inchinat cu bucurie (in Sfantul Munte) la piciorul Sfintei Anna, mama Maicii Domnului si era intreg! Adica se vedeau si cartilagile si venele, chiar. Sfanta Anna!

Iar despre Maica Domnului…atat am sa va spun…Cum spuneti ca Il cinstiti pe Hristos, daca nu ii respectati pe Insasi Mama Lui????

Puneti-va coarnele mandriei luciferiene jos, si reveniti la Advevar!!!
Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut..

…detest ”friendismul” cu care il batjocoriti pe Hristos. Ca daca ati fi fata in fata cu Boc, v-ati fastaci…Dar cu Hristos va permiteti sa fiti ”friendosi”…

Pf….”modele” de moralitat ce sunteti. Si apropo…ziceti de catolici ca sunt imorali. Nu gresiti, pt ca mizeriile alea au varsat tone de sange in numele lui Hristos. Macar pt asta, ca sa nu mai vorbim de oplenta excesiva, puterea lumeasca si masonerismul dracesc ce colcaia in oasele lor. Dar si nuntile voastre penibile, cu cantece in care nu credetei si betii pe la colturi….taberele voastre pline de abuzuri sexuale si pedofilistice…

hai sa nu mai vorbim, ca ma apuca indignarea si ma enervez peste masura…

(Comentariu  de pe deCluj, blogul flăcăului (domnului?) Vasile Tomoiagă. Preluat fără permisiune. Şi fără mulţumiri.)

Biserici “rocker sensitive” (2) – Teama

Continuare de AICI.

Sunt ȋncurajat de felul ȋn care au decurs ostilităţile odată cu publicarea primului episod. Ȋntr-o bună măsură postarea de astăzi este inspirată de atmosfera şi de conţinutul comentariilor de acolo, ȋn special ale lui Mihai, semireal şi zambaccian.

Atmosferă …

Mă gȃndesc la atitudini. S-a născut ȋn mine o teamă. Nu pot să v-o explic ȋn cuvinte aşa că fac apel la o poveste, una pe care probabil că cei mai mulţi dintre voi o cunoaşteţi ȋn detaliu, căci este din Evanghelii.

Isus şade la masă (şi) cu Fariseii. Cum ȋi este obiceiul, şade la masă cu oricine Ȋl invită ȋn casa lui. Apoi vine acolo ea, păcătoasa, cu vasul de alabastru, cu lacrimile şi cu părul ei.

Nu mă interesează acum interpretarea pildei, felul ȋn care suntem provocaţi să vedem iubirea de Dumnezeu căpătȃnd forma conştientizării prăpastiei pe care El o acoperă pentru a se apropia de păcătos. Acum mă captivează o altă lecţie, o altă paradigmă, cea a relaţiilor dintre noi, cei care pretindem că ne apropiem cu fiecare clipită de Domnul nostru: unii deja credem că ȋntindem mȃna ȋnspre aceeaşi pită cu El.

Ea vine dintr-o altă lume, rȃnduită pe alte obiceiuri. Cȃnd intră ȋn lumea noastră, ne deranjează. De bine, de rău, reuşim să ne gestionăm cumva spațiul sacru, să păstrăm nişte aparenţe şi să ne bucurăm de prezenţa Domnului nostru. Uităm uneori să-I dăm ce I se cuvine căci – nu-i aşa? – acum suntem toţi de-ai casei şi nu mai trebuie de fiecare dată să ne ţinem de toate cele câte trebuie ţinute.

Ea năvăleşte peste rȃnduielile noastre, ne ofensează cu gesturi care nici măcar nu ne-au trecut prin cap, fapte deplasate şi care pot da naştere la interpretări. Ea nu a urmat calea corectă. Da, nici noi nu o urmăm ȋntru totul, avem şi noi scăpările noastre, dar noi ne ospătăm ȋmpreună cu El, ȋn timp ce ea va pleca de acolo fără să guste o firmitură. Pȃnă la urmă, se va sta ȋn continuare la masă şi ȋn veacurile viitoare aşa cum stăm noi, frumos, civilizat, ȋn linişte; să-i văd eu pe aceia care vor reuşi să instaureze în biserici un obicei sfȃnt din spălarea de picioare cu lacrimi, păr şi miresme scumpe! Ȋncearcă cineva?

Nu ne vine la ȋndemȃnă. Suntem frustraţi, pe bună dreptate. Ȋnţelegeţi-ne şi pe noi. Suntem cei care mergem pe calea normală, de mulți bătătorită, cea de bun simţ. Ei, cei ce nu ştiu cum se facă lucrurile ca la carte: să stea mai domol un pic, să ia lecţii de la noi! Suntem gata să ȋi ȋnvăţăm: ȋi vom ȋmbrăca cum se cuvine, ȋi vom ȋnvăţa cum să zȃmbească pocăieşte (plȃnsul este disgraţios şi, ȋn general, o proastă mărturie despre ucenicie), ȋi vom tunde, le vom furniza prosoape de-acum ȋncolo dacă vor să-I șteargă Domnului picioarele prăfuite iar vasul de alabastru se va vinde pe trei sute de lei, banii urmȃnd a fi folosiţi ȋntru ridicarea unei noi case de rugăciune, mai mare, mai frumoasă, mai funcţională, mai plină de slavă …

De aia mi-e teamă. Nu de ea, ci de mine. Probabil că nu o să fiu ȋn stare vreodată să-I sărut Mȃntuitorului meu picioarele, ȋncă mă gȃndesc cum să ȋl fac mai bine-primit ȋn casa mea după bunele maniere ale majorităţii. Mă gȃndesc ȋnsă că miza nu stă ȋn gestul vizibil ȋn afară – chiar ȋn condiţiile ȋn care acceptăm că unele manifestări sunt mai “ortodoxe” decȃt altele – ci ȋn inima fiecăruia dintre noi. Nu e de aşteptat ca Simon să ȋi spele şi el picioarele lui Cristos cu părul său. E de aşteptat ca el să ȋl onoreze pe Domnul său cȃt poate el de bine, după bunele practici ale lumii ȋn care trăieşte, şi să-şi cerceteze inima să vadă dacă mai e de găsit iubire de Dumnezeu ȋn ea.

Mi-e teamă să găsesc acolo, ȋn ascuns, exact cȃt am ȋnţeles din harul Domnului. Cu toate astea, nădăjduiesc că el va ajuta şi necredinţei mele, cum a mai făcut-o şi cu alţii ca mine. Ba, mai mult, am o ȋncredere ȋn Dumnezeu, că va face acest lucru.

Tot astfel, va ajuta, cred eu, și neștiinței lor în cele drept rânduite …

(va urma)

Biserici “rocker sensitive”

S-a iscat o destul de pasionată discuţie pe Facebook ȋn jurul acestui filmuleţ cu biserica metalistă, publicat de Lucian Balanescu.

Filmul se poate vedea aici:  http://www.vice.com/ro/music-world/metal-church

Din păcate FB oferă, cel puţin ȋn opinia mea, un foarte slăbuţ suport pentru o astfel de discuţie; comentariile sunt ȋngrămădite, lipsite de o aranjare care să faciliteze o urmărire a firului epic … e adevărat, interacţiunea între combatanți e mai facilă, ȋnsă şi rezultatul mai perisabil …

Acesta este motivul pentru care doresc să aduc pe blogul meu o parte a a celor discuţii, mai exact cele dintre mine şi Mihai Ciuca (unul dintre comentatorii care a ridicat o serie de argumente bune de rumegat la rece), ca punct de plecare ȋntr-o abordare ȋntr-un tempo mai “ardelenesc” a problemei. Cei care doresc să urmărească ȋntreg firul discuţiilor o pot face AICI.

Deocamdată vă mai spun doar că mă preocupă subiectul, ȋn virtutea faptului că cele două lumi care se intersectează ȋn Biserica Pantokrator ȋmi sunt suficient de familiare şi au, fiecare ȋn felul ei, un rol de netagaduit in ucenicia mea; seria Aventurilor rock (la care am a rămas restanţier, recunosc) se doreşte a fi la rȃndul ei o tatonare a acestui spaţiu adesea anatemizat de către creştinii evanghelici ȋn necunoştinţă de cauză.

Deocamdată, stimabililor, comentariile:

***

Dionis Bodiu Problema mea nu este modul de exprimare, in excentricitatea lui, cat caracterul acestui tip de biserica, unul cu cu un target demografic extrem de ingust. Nu vad acolo – nici nu este loc pentru asta – familii cu copii mici, batrani … iubitori de muzica clasica etc. Asa, putem face o biserica a iubitorilor de Bach, o alta a celor care apreciaza Hillsongs, a manelistilor … In NT eu vad o biserica in care astfel de preferinte devin desuete intr-un cadru de partasie care aduna impreuna in Cristos, prin Duhul, oameni de toate culorile etc.

Dionis Bodiu In alta ordine de idei, mi-am scuturat si eu vartos capul, pe vremea cand aveam ceva mai multe fire de par  pe el. In afara de dureri de cap, nu cred ca am experimentat altceva … dar, cine stie, poate ca doar eu am avut ceva de pierdut din asta …

*

Mihai Ciuca Nu știu dacă targetul demografic „redus” are vreo treabă cu esența problemei. Din câte știu, societățile biblice și-au propus să traducă Scriptura și în limbile de circulație extrem de mică, deci nu mărimea targetului este definitorie. Situația de care vorbești Dionis, din NT, este una ideală, din păcate nereproductibilă. În Antiohia nu mai avem azi o biserică cosmopolită… doar în Siria își au reședința vreo trei patriarhi diferiți. Și la noi există biserici pe criterii etnice (țiganii cu țiganii, românii cu românii, maghiarii cu maghiarii, ș.a.), pe criterii rasiale, pe criterii (sub)culturale (da, există biserici în care numai muzica clasică este „sfântă”), avem biserici ale surdo-muților șamd. Încearcă să vezi și din partea ailaltă a baricadei. Cât de acceptați se simt rockerii în bisericile „normale”? În urmă cu 20+ ani aveam o grămadă de prejudecăți, până când, în tramvai, fără să vreau am nimerit lângă doi rockeri care discutau cu pasiune între ei. Era o discuție gen Filip cu famenul etiopian… și am zis „WOW! Stai că nu-i după cum pare…”

*

Dionis Bodiu Mihai, eu am enuntat problema mea fata de o casa de inchinare in care nu cred ca as putea intra cu copiii mei. In mod obiectiv, daca asa se pune problema, faptul ca nu mai avem o situatie ideala in bisericile secolului XXI, nu inseamna ca ar trebui sa capitulam in fata acestor compromisuri, mai mult, nu sunt sigur ca ne face bine sa le incurajam. In acest fel (neintentionat, sunt convins), contribuim la ridicarea de noi baricade – tu ai adus cuvantul in discutie, nu eu! – prin faptul ca zidim in continuare case al Domnului in care stim de la bun inceput ca unii nu vor avea ce sa caute … Ce a unit Dumnezeu, noi dezbinam. Pas.

*

Mihai Ciuca Eu unul cred că 95% dintre evanghelicii români n-ar rezista (cu sau fără copii) într-o biserică de negri din SUA. Asta nu înseamnă că trebuie să desființăm bisericile negrilor sau să le cerem să se conformeze standardelor noastre. Dionis, problema nu e ca tu să te duci cu copii la rockeri… ideea este ca rockerii să aibă un loc în care să se poată duce cu copii, loc în care să se simtă iubiți și acceptați. Se pierde din vedere că scopul bisericii este mântuirea sufletelor, nu uniformizarea lor culturală sau liturgică. Dacă tu ai un loc în care te poți închina fără să fii judecat și respins, perfect! Lasă ca fiecare să aibă parte de același lucru. Dacă undeva te simți stingherit de muzică sau de tipul de oameni care frecventează acel loc, nu înseamnă că locul respectiv este „greșit”. Nu te obligă nimeni să-l frecventezi… și asta nu presupune neapărat că trebuie anatemizat. Eu nu zic să capitulăm… ci să privim situația ca pe un avantaj. Când Pavel s-a săturat de împietrirea iudeilor s-a orientat asupra grecilor… și s-a făcut grec, după vorba lui. Acesta este tiparul întrupării lui Isus. Cuvântul trebuie întrupat eschimoșilor într-un fel relevant lor, așa cum S-a întrupat evreilor într-un fel relevant acestora.

*

Dionis Bodiu […] pledez pentru un ideal biblic (de ex. 1 Cor 1:10), deloc utopic, care chiar daca nu are un deadline concret in cursul vietii unuia dintre noi, el se cere urmarit intocmai ca cel cristic (fiti dar desavarsiti precum Tatal vostru din ceruri este desavarsit). Iar globalizarea si faptul ca lumea se face mai mica – aspect mentionat de Alexandra – ar putea functiona in favoarea noastra. Tanjesc spre „impreuna” in Duhul, fara inabusirea diversitatii de expresii ale inchinarii: daca nu-mi dati voie, imi iau jucariiile s-am plecat …  E mai limpede?

*

Mihai Ciuca Dionis, depinde de „portretul robot”, cu care lucrezi, al unei persoane „desăvârșite”… În teorie multe lucruri sună bine dar detaliile ne omoară, uneori. În conflictul perpetuu dintre „a fi” și „a face” trebuie găsit mereu echilibrul necesar. Brenan Manning spunea că „biserica nu trebuie să fie un muzeu de sfinți ci un spital pentru păcătoși”. Pavel s-a confruntat cu aceeași problemă când creștinii evrei voiau să impună ebraicitatea lor peste creștinismul neamurilor. Și, cred din toată inima, că între tiparul cultural al bisericii din Ierusalim și cel al bisericii din Antiohia era o prăpastie (culturală) enormă. S-a rezolvat însă cum trebuie. Dacă este să facem o exegeză corectă a 1 Cor.1:10 am vedea că nu se potrivește cu discuția noastră, fiindcă acela era îndemnul lui Pavel pentru o biserică locală anume, renumită pentru dezbinările interne, nicidecum nu putem înțelege de acolo că diversitatea radicală la nivel global ar fi greșită. Nu spun aici că nu avem ce învăța din acel verset.  În tensiunea dintre „a fi” și „a face”, adică între „a se comporta conform normelor din Ierusalim” și a asculta de „panta ta ethne” Pavel a găsit compromisul corect și s-a făcut tuturor totul. Asta înțeleg eu prin întrupare, ori întruparea nu merge fără lepădare de sine. Fără a se dezbrăca de sinele ebraic rabinul Pavel n-ar fi făcut nimic în călătoriile sale misionare. În mod sigur, pe unde a ajuns, nu a făcut minireplici ale bisericii din Ierusalim. Hei și stăpânilor de sclavi nu le-a cerut să-și slobozească sclavii, oricât de necreștinesc ni s-ar părea nouă tiparul acesta azi… Este foarte interesant modul în care se discută în ziua de azi în misiologie despre adevăratul sens al expresiei „panta ta ethne” (Matei 28:19). Citez: „The most accurate definition of the term ethnē used in Matthew 28:19 is based on the decision of the Content Information Team at Logos Bible Software with access to 20,000 Bible related resources electronically in an integrated system. Their conclusion is that ethnē in Matthew 28:19 means a large group of people based on various cultural, physical, or geographical ties! There is a strong biblical basis for including communities/castes in the term ethnē in Matthew 28:19. ” Articolul complet este dat mai jos. Deci într-o lume globalizată ethne înseamnă metaliști, punkiști, rockeri, hipsteri, motocicliști, maneliști și orice alt grup cu liant cultural. Cel puțin așa văd eu lucrurile. Dacă le văd greșit sper să primesc iertare.  The Meaning of Ethne in Matthew 28:19

*

Dionis Bodiu @ Mihai O să încerc un răspuns, fără a te contrazice neapărat, chiar dacă spațiul ăsta mi se pare inadecvat (i still hate FB’s style for comments). Afirmația lui Manning se cere amendată: dacă este un spital, biserica este unul al celor care se însănătoșesc, în care Cristos lucrează prin Duhul Său. Păcătoșii sunt răscumpărați, sfințiți, curățiți, eliberați. În afara acestei realități Evanghelia este o poveste de adormit copiii. Eu cred că Evanghelia îi apropie pe oameni, în sensul că atât propovăduitorul – Pavel, să zicem – face pași înspre cel diferit, cât și cel ce primește sămânța Cuvântului în inimă se deschide – sau ar trebui să învețe s-o facă ( 2 Cor 6:11-13) – spre cei prin care Lumina a venit în viața sa. E interesant articolul referit, nu am de obiectat în privința lui … dar rămân la părerea că o casă a Domnului care întreține bariere – culturale, etnice, sociale, de orice fel – este un compromis cu care nu ar fi de dorit să ne jucăm tare mult.

*

Mihai Ciuca Întru totul de acord Dionis. Numai că un membru al unui grup, hai să zicem că e vorba de aromâni, când primește Cuvântul, în mod normal se va întoarce cu fața spre grupul lui și va încerca, pe limba lor, să le povestească mesajul. Asta nu înseamnă că el construiește o barieră culturală pentru noi. Bariera culturală există deja fiindcă noi facem parte din două grupuri etnice diferite. La fel e și cu metaliștii aceștia. Bariera nu e construită de ei. Noi eram la fel de radical diferiți și înainte ca ei să înceapă a umbla cu Domnul. Odată intrând pe Cale, băieții au preluat Mesajul și-l duc celor ca ei, grupului lor etno-cultural. Asta nu trebuie condamnat. Pe vremea când eram eu puștan, în Scânteia a apărut un articol denigrator despre evangheliștii americani. Printre altele era dat exemplul lui Billy Graham care, mai pe la începuturile activității sale, se deghiza în hippie și participa la festivaluri de-ale acestora pentru a face evanghelizare personală. Diferența este că băieții ăștia nu trebuie să se deghizeze. Ei nu se strecoară în altă lume ci lucrează în lumea în care erau când au venit pe Cale. Mult mai rău ar fi dacă ei ar renunța la cultura lor fiindcă așa ar trânti ușa în nas punții de comunicare pe care o au față de ai lor. Eu sunt convins că ei se bucură să primească la închinare pe orice creștin, indiferent de background, dar nu sunt vinovați dacă vizitatorii nu se simt confortabil din cauza muzicii. Era scandal mare la farisei fiindcă Isus bea împreună că vameșii și păcătoșii. Nimeni nu zice că Isus era bețiv…  dar nu se poate nega faptul că făcea parte din grup. Era de-al lor, le vorbea pe înțelesul lor, mânca cu ei, bea cu ei, călătorea cu ei, adică trăia cu ei. Nu era un filfizon spilcuit care cobora din când în când în mijlocul lor să le țină o predică și apoi dispărea, dezinfectându-și mâinile. În fine, ultimul lucru pe care îl mai adaug la această discuție: barierele etnice, doctrinare, culturale și sociale sunt o realitate și este o utopie să le negăm. Nu le construim noi, există și eu cred că există cu un scop pe care noi nu-l înțelegem. Poate că e o nerozie dar eu cred că lui Dumnezeu îi place diversitatea. Decât să ne aibe pe toți albi, cu ochi albaștri, baptiști, conservativi, amileniști și tradiționaliști El preferă situația actuală. Barierele văzute de sus probabil au rostul lor. Apoi este clar că noi suntem limitați și ne uităm cu coada ochiului, nu prea prietenos, la cei care sunt diferiți de noi. Când găsim puncte comune ne înveselim dar cum apar cele diferite ne burzuluim. Părerea mea este că mandatul bisericii este să ucenicizeze fiecare „ethne” nu să uniformizeze fiecare „ethne”. Vom trăi cu aceste căutături piezișe, peste gard, care își au sămânța chiar din biserica primară, din Ierusalim, când văduvele unora nu primeau cât văduvele altora, până la capăt. Și abia la capăt, la a doua venire, când „panta ta ethne” Îl vor vedea live, atunci ochii nu vor mai fi ațintiți la garduri ci la Mire. Și ne vom mira cum de ne-am poticnit amar de vreme pe chestii nesemnificative, cum ar fi muzica.  Cer scuze pentru comentariul ăsta fluviu… dar nu mai vin cu altul… am zis tot ce am avut de zis

Bă virgulă, ce cauţi tu acolo, ȋntre subiect şi predicat?

Disclaimer: Următorul text conţine o mulţime virgule şi vă poate afecta emoţional! Se recomandă după citirea lui, profilactic, o cură de nume scrise incorect sau de fotografii publicate fără precizarea sursei.

Nu cred că vreunul dintre noi, indiferent de cojocul confesional supt care ȋşi ȋncălzeşte năzuinţele, realizează cu adevărat cȃt de importantă este virgula ȋn conştiinţa evanghelică. Icoană a aspiraţiilor centenare ale pocăitului ȋnspre ordine şi bună structurare a discursului, virgula se dovedeşte – ȋn mod legitim, dacă ţinem cont de acest context – a fi un extrem de sensibil punct(!) nevralgic al preocupărilor blogăristice romȃneşti, ȋndeosebi ȋn cele două perioade ale anului cȃnd schimbările de temperatură par să ne ia pe nepregătite creierele: sfȃrşiturile de vară şi cele de iarnă.

Fără ȋndoială că virgulele bine meșteșugite sunt la mare căutare, iar noi evanghelicii ştim asta. Cornilescu şi-a presărat traducerea cu o mulţime (de aia ne e şi atȃt de dragă), aşa că avem de dat şi altora, ortodocşilor şi catolicilor, de pildă, că de anglicani are cine să se ȋngrijească (nu?). S-au rătăcit o grămadă şi prin Mărturisirea baptistă, dar eu zic că mai rămȃn vreo cȃteva de ȋmpărţit şi specialiştilor ȋn comunicare de prin departamentele de proastă administrare a ţării. Poate chiar şi unii jurnalişti ar mai găsi cȃte o firmitură, pitită subtil printre meandrele izvodirilor noastre …

Se simte uneori un iz de lehamite. Ca orice exces, şi acela al folosirii virgulelor poate induce sictir (o boală greu de ȋnvins), stări de proastă dispoziţie sau disconfort abdominal precum acela mărturisit de Beni odată, la citirea prea multor bloguri evanghelice (de la virgule i se trăgea!). Dar, până la urmă, trebuie să fie un preț de plătit, dacă [virgulă] cauza o cere, nu-i așa?

Asemeni grăunţelor de muştar, virgulele au potenţialul de a creşte mai mult decȃt restul plăsmuirilor noastre, acoperindu-le cu generozitate puţina cumpănire sau, dimpotrivă, adȃnca reflecţie pe lemn asupra unor lucruri bine ȋnfipte ȋn solul veşniciei. Adȃncimilor satanei ȋi opunem taina virgulei; fentăm perversitatea ȋnvăţăturii Nicolaiţilor amplasȃnd virgule cȃt mai excentrice, de fentare a duşmanului, după care lovim decisiv ȋn două, trei sau maxim patru puncte.

Cu toate astea, folosirea virgulelor nu e o treabă uşoară; aş spune chiar că este un teribil de dificilă, periculoasă chiar. De ce? Pentru că virgulele despart, separă, ridică ziduri impenetrabile ȋntre subiecte şi predicate, ȋntre vocative şi imperative, ȋntre liste de totemuri sau de apostaţi (nu punem niciodată virgule ȋntre prieteni!), ȋntre răgete şi schelălăituri, ȋntre abisuri de superficialitate şi vulgare etalări ale erudiţie. Eu unul, dacă aş avea măcar un sfert din talentul lui Roger Waters aş compune o operă rock intitulată “The Comma” (virgula, nu coma, deşi nu cred că eroarea ar fi semnificativă …), special dedicată multiubitei despărţitoare. Ia gȃndiţi-vă – ȋn mod responsabil! – cum ar suna un refren de senzaţie dedicat lui Alin Cristea, “We don’t need no blog control”, cu Răsvan, Teofil, Dyo, Marinel şi Daniel Brȃnzei păşind docil – dar cu o imperială convingere! – ȋnspre tocătoarea de conştiinţe …

Perfida virgulă se cere a fi ȋnlocuită. Ne putem debarasa de ea. Nu putem folosi punctul, care pentru noi este semnul că pȃnă aici i-a fost interlocutorului, dar am o altă propunere pentru voi, una pe care eu deja o pun ȋn practică de o bună bucată de vreme: să punem puncte-puncte (“”). Nu cred că există un marcaj mai potent decȃt puncte- puncte. Ȋn hăul deschis de aceste trei punctuleţe (pȃnă şi numărul lor este desăvȃrşit!) se pot ascunde o grămadă de lucruri, de la insinuări malefice, la declaraţii de iubire, de la lucruri ce nu se pot spune decȃt ȋn taină, la implicaţii pe care cu toţii le gȃndim dar nu se cade să le structurăm ȋn cuvinte.

Să punem, dragii mei, puncte-puncte ȋntre subiect şi precicat, ce ziceţi? Ba, mai mult de atȃt: să nu mai punem predicatul, ci să lăsăm doar subiectul urmat de această tulburătoare secvenţă de punctuleţe. Sunt convins că cititorul va ȋnţelege despre subiect exact ce trebuie să ȋnţeleagă, cu condiţia să ştie cine este autorul acelei pertinente analize.

Zic numai “Răsvan …” şi aţi ȋnţeles. Ne putem debarasa de o grămadă de cuvinte superflue, redundante, fără cap şi coadă, unde mai pui că productivitatea noastră ȋntr-ale blogăritului ar creşte exponenţial …

Gȃndiţi-vă că mai pot fi numite şi “puncte de suspensie”. Avem ocazia să suspendăm totul, nu doar cumpătata judecată, ci şi să ne suspendăm şi pe noi ȋnşine, asemeni ȋngerilor, pe deasupra unor grădini de Nu mă uita, de Gura leului şi de banali trandafiri multicolori. Cu grijă doar că, ȋn cădere peste aceştia din urmă, ne-am putea ȋnţepa tare rău …

Aşadar:

Dănuţ Mănăstireanu …

Paul Negruţ …

Alin Cristea …

Marius Cruceru …

Uite, ca să se ȋmplinească tot ce trebuie ȋmplinit:

Dyo …

Alături de familia lui Adrian Blaga

Tocmai ce mă ȋntorsesem la cameră după prima zi de plajă a concediului petrecut la mare cȃnd am citit grozava veste a morţii lui Adrian Blaga şi a fiului său. De atunci am urmărit, atȃt cȃt mi-a permis accesul la internet pe un device cu ecran nu mai mare de 4 inch, desfăşurarea lucrurilor, cu speranţa că ancheta se va finaliza cȃt mai curȃnd.

Odată ȋntors ȋn ţară, am observat că nu s-a progresat prea mult. Şi am mai observat un lucru (ȋn linii mari, căci nu ȋmi finalizasem concediul, ceea ce ȋnseamnă că ȋncă mai avem zile de petrecut departe): reacţiile din spaţiul virtual evanghelic (spre deosebire de Răsvan, eu cred că există aşa ceva).

Dacă e să rezum ce ȋnţeleg eu ȋn urma acestei ȋndeletniciri, aş spune-o astfel: foarte puţină solidaritate cu familia lui Adrian Blaga. Nu zic că nu există aşa ceva, nu generalizez ȋn pripă, ȋnsă afirm că această solidaritate este mult prea mică ȋn raport cu restul. Restul? Senzaţionalism, părerism ieftin, amatorism detectivicesc, zvonerism … le ştim cu toţii.

Nu cred că putem doar atȃt. Nu, ȋn condiţiile ȋn care ne numim creştini. Nope!

Sunt foarte puţini aceia dintre noi care pricem măcar o fărȃmă din suferinţa care cerne inimile celor ȋndureraţi de tragicele evenimente, ȋn special pe aceea a soţiei pastorul Adrian. Nici eu nu am habar. Am doar o vagă idee. Soţia mea v-ar putea spune mai multe. Ce pricep eu acum este un lucru ȋnfiorător de simplu: trebuie să fim alături de aceşti oameni, să ȋi susţinem, să ȋi ȋncurajăm şi să ȋi mȃngȃiem prin orice mijloc ȋl avem la dispoziţie.

Sunt de acord cu Cristian Ionescu ȋn privinţa insensibilităţii de care se dă dovadă ȋn spaţiul public ȋn privinţa tratării acestui caz. Autorităţile au ieşit prea abrupt uneori cu bagajul de găselniţe pe masa avizilor de senzaţional. Massmedia, cum o ştim, a muşcat şi ea (din nou!) din halca publicismului de can-can (au fost şi fericite excepţii de profesionalism jurnalistic). Ȋn ce priveşte incompetenţa investigatorilor, nu mă pronunţ ȋncă: ancheta nu este una uşoară, să ȋi lăsăm să-şi facă munca pȃnă la capăt.

De ce să-i ȋmpovărăm şi noi pe aceşti greu-ȋncercaţi fraţi ai noştri cu acelaşi rece spirit (şi morbid, uneori) al unui detectivicism de benzi desenate? De ce să nu ne rugăm pentru ei? De ce să nu trimitem un gȃnd ȋnmiresmat de mȃngȃiere duhovnicească ȋnspre familia ȋndurerată, ȋnainte de a citi orice nouă informaţie, mai mult sau mai puţin credibilă, din presă? De ce să ne pese atȃt de mult de ipetetice conspiraţii şi atȃt de puţin de suferinţele – vai, cȃt de reale pot fi acestea! – celor care i-au iubit pe Adrian şi Timotei?

De ce să ne ȋndepărtăm de ei, de ce să punem ȋntre noi ziduri de detalii sordide şi de opinii bombastice, cȃnd ne putem apropia atȃt de mult prin mijlocirea Mȃngȃietorului? Mai mult ca oricȃnd, cei ce şi-au ȋngropat zile trecute morţii au nevoie să le fim – chiar dacă numai ȋn Duhul – aproape.

Indiferent de cum vor arăta rezultatele anchetei, nu avem voie să nu-i susţinem pe aceşti oameni pe braţe de rugăciune, zi şi noapte, dacă ne ţin chingile duhovniceşti. Nu avem voie să uităm că miza principală a cazului nu este doar prinderea făptaşilor, nici pe departe onoarea noastră de sectanţi, ci inimile acelor care sunt măcinaţi ȋn aceste zile de o mulţime de ȋntrebări fără răspuns.

Din nou vom avea dileme – rostite sau mocnite ȋn tainice cămăruţe – de nepătruns. Din nou, Dumnezeu se va odihni, tăcut, misterios, dulce, ȋn mărturiile unor oameni care nu vor putea explica inexplicabilul. Din nou vom reformula teze, altădată facile exerciţii de dogmatică de laborator, şi le vom căli ȋn cuptorul unei credinţe care va muta munţii celor mai mari ȋndoieli ȋn marea binecuvȃntatei odihne ȋn Domnul. E scump preţul, ştiu: se plăteşte ȋn sȃnge, apoi ȋn lacrimi, ȋn nopţi nedormite, ȋn distanţe …

… dar este o vamă de care trebuie să trecem ȋntru desăvȃrşire.

Soţia lui Adrian Blaga, ȋmpreună cu familia celor dispăruţi, are nevoie de sprijinul nostru. Oferirea lui, pe orice cale posibilă (şi ȋntotdeauna există o cale!), este de nenegociat. Ȋn nici un fel.

Dumnezeul mȃngȃierilor să le fie alături şi să le ȋntărească inimile!

Tu, oglinda

Cum aș putea vreodată recunoaște Evanghelia din inima mea, fără ajutorul tău? Cum mi-aș putea confirma de unul singur dreapta cale pe care pășesc?

Nu-mi ajunge să spun “sunt creștin”: este nevoie fie ca cineva să-mi spună „amin!”, fie să cunosc mângâierea pietrelor potrivnicilor, fie să fiu pus față în față cu propriile-mi iluzii. Apoi, calea mea trece printre reflexiile propriilor fapte în cei de teapa ta, martorii vieții mele.

Descoperirea frumuseții Cerului, ca într-o oglindă, abia conturată pupilelor duhovnicești, are loc numai în iubire, iar pentru ca aceasta să curgă este nevoie de cel puțin doi.

Cel binecuvântat este, vă reamintesc, întotdeauna cu o treaptă mai jos, căci nu se cuvine ca tocmai ea, binecuvântarea, să sfideze legile gravitației …

Iertare homosexualilor

Bun, v-am atras atenţia prin titlul postarii, cam alunecos. Acum, vă rog să urmăriţi cele de mai jos fără patimă şi cu capul pe umeri. Dacă puteţi.

Li s-au reproşat celor de la Willow Creek separarea de Exodus, ȋn spatele unei difuze agende pro-lgbt. Sunt curios dacă recentul anunţ al celor de la Exodus le va mai schimba puţintel perspectiva.

Zic cei de la Exodus:

 “From a Judeo-Christian perspective, gay, straight or otherwise, we’re all prodigal sons and daughters. Exodus International is the prodigal’s older brother, trying to impose its will on God’s promises, and make judgments on who’s worthy of His Kingdom. God is calling us to be the Father – to welcome everyone, to love unhindered.”

(Preluare de AICI)

Lucrurile sunt chiar mai complicate de atȃt. Alan Chambers, preşedintele organizaţiei, publică o scrisoare de scuze comunităţii LGBTQ, ȋn care spune printre altele:

Please know that I am deeply sorry. I am sorry for the pain and hurt many of you have experienced. I am sorry that some of you spent years working through the shame and guilt you felt when your attractions didn’t change. I am sorry we promoted sexual orientation change efforts and reparative theories about sexual orientation that stigmatized parents. I am sorry that there were times I didn’t stand up to people publicly “on my side” who called you names like sodomite—or worse. I am sorry that I, knowing some of you so well, failed to share publicly that the gay and lesbian people I know were every bit as capable of being amazing parents as the straight people that I know. I am sorry that when I celebrated a person coming to Christ and surrendering their sexuality to Him that I callously celebrated the end of relationships that broke your heart. I am sorry that I have communicated that you and your families are less than me and mine.

More than anything, I am sorry that so many have interpreted this religious rejection by Christians as God’s rejection. I am profoundly sorry that many have walked away from their faith and that some have chosen to end their lives. For the rest of my life I will proclaim nothing but the whole truth of the Gospel, one of grace, mercy and open invitation to all to enter into an inseverable relationship with almighty God.

I cannot apologize for my deeply held biblical beliefs about the boundaries I see in scripture surrounding sex, but I will exercise my beliefs with great care and respect for those who do not share them. I cannot apologize for my beliefs about marriage. But I do not have any desire to fight you on your beliefs or the rights that you seek. My beliefs about these things will never again interfere with God’s command to love my neighbor as I love myself.

Textul intergral poate fi citit AICI.

Mie acest pas mi se pare unul extrem de semnificativ, deschizător al unor drumuri de nebănuit pȃnă acum. Vor exista detractori, cȃrcotaşi şi fani ai lui Chambers care să piardă toată bruma de bună cumpănire ȋn fum inchizitorial sau, dimpotrivă, ȋn euforie pseudo-a-tot-tolerantă. Deocamdată, eu mă abţin de la alte comentarii.

Au de patrie, virtute, nu vorbeşte liberalul? Probabil că nu …

Ȋn toiul luptei cu această hidră greu de ȋncarcerat ȋntr-o definiţie funcţională (alta decȃt cea pe care Cristian Ionescu ne-a propus-o prin cruciada sa de pe Popas pentru suflet), anume cea a liberalismului, unul dintre comentatorii acestui blog m-a provocat şi la un altfel de răspuns la acuzaţiile lui Nicolae Rădoi decȃt cel ȋntocmit ȋn haz de necaz, de acum cȃteva zile (să răspund la acuzaţia de liberalism, nu de cea cu privire la apucăturile mele inginereşti).

Am cerut o definiţie, ca să ştiu despre ce vorbim; altfel, dacă e să-mi evaluez liberalismul prin prisma dicţionarului lui Cristian Ionescu (un fel de orice mărturiseşte despre acoperirea femeii, despre ţinute decente şi despre alte aspecte de acest gen – vitale unei credinţe evanghelice autentice – altfel decȃt noi), vă pot spune de pe acum, fără prea multe alte explicaţii: sunt vinovat şi nu am ce să apăr ȋn această privinţă.

Lucian mi-a propus o definiţie. Contează mai puţin, cred eu, corectitudinea ei; consider că este un bun ȋnceput pentru a pune la foc domol şi o altfel de dezbatere. Aş vrea să pot ȋncepe o serie de postări pe această temă. Din păcate, nu o pot face acum (se oferă altcineva?): am prea multe seriale ȋncepute deja (unele ȋşi aşteaptă cam de multă vreme continuarea), aşa că liberalismul rămȃne on hold pentru zile ceva mai puţin aglomerate.

Ce zice Lucian (comentariul original este niţel cosmetizat, ȋn vederea unei mai bune lizibilităţi):

Dupa cercetarile mele, liberalismul este acea ideologie bazata pe ratiune si interpretare critica a experientelor religioase. Explica Scriptura cu ajutorul ideilor seculare iar ce nu poate fi explicat prin ratiune e trecut in tabelul cu mituri.
Divinitatea lui Isus Hristos nu mai e elementul primordial, deaceea pentru liberali Isus nu era divin prin natura Sa, ci prin Invataturile Sale.
Pentru liberali acesta este un principiu. Sa nu se lase constransi de nicio supozitie dogmatica sau consideratie a ideilor traditionale care, spun ei, intuneca impartialitatea judecatii.
Nu va mai spun cum a aparut liberalismul, pentru ca stiti mai mult decat spuneti (scrieti), adica treaba cu Tubingen, Ferdinand Baur,etc.

Răspunsul meu, nu doar pentru Lucian:

Bun, avem o definiție. Ei bine, după calapodul ei, nu sunt liberal, nici pe departe.

În mica (auto)prezentare din meniu (vezi De ce tabloid) am spus cât se poate de limpede că mărturisesc crezul niceean, după care am dat și un link înspre acesta, întru o dreaptă și folositoare citire a lui: nu pun la îndoială nici divinitatea lui Cristos, nici minunile Sale, nici Întruparea prin naștere din fecioară, nici măcar necesitatea de a citi epistolele pauline aşa cum au fost scrise, plecȃnd pe cȃt se poate de la mesajul lor pentru primii destinatari etc. Uneori am mai ridicat la fileu provocări cu privire la semnificațiile acestor lucruri, dar nu punându-le la îndoială, ci îndemnând (atât cât mă țin curelele și pe mine) la o asumare integrală a lor în umblarea noastră de creștini.

Împotrivire față de idei tradiționale? Ei bine, ideile pe care le vehiculez pe acest blog sunt prin excelență tradiționale; am adus în discuție idei care au fost puse în circulație încă de pe vremea Părinților Bisericii, fără să închid ușa – pentru că nu e drept să facem asta – nici acelor perspective de dată mai recentă care ne pot ajuta să înțelegem relevanța credinței noastre în lumea noastră (post)nebună.

Mi se pare ciudat faptul că, deşi am pus la ȋndoială ȋn multe rȃnduri capacitatea raţiunii de a se descurca singură ȋn faţa tainelor Scripturii, sunt acuzat de promovarea liberalismului, curent care, mi se confirmă ȋncă odată prin definiţia de mai sus, este prin natura lui raţionalist, aspirant chiar la o recunoaştere a sa ca atare ȋn peisajul ştiinţific modern.

Sunt mai mistic decȃt Iosif Ţon şi mai raţional decȃt Paul Negruţ: trebuie doar să fiţi sinceri ȋn a-mi recunoaşte această calitate unică, paradoxală, talantul pe care ȋncerc să-l investesc cum pot eu de bine, nu doar ȋn blogosferă …

Fascinant de-a dreptul mi se pare ȋnsă felul ȋn care liberalismul şi fundamentalismul ȋşi dau mȃna pe tărȃmul subiectivismului ideologic (deşi ambele vor pretinde obiectivitate pȃnă ȋn pȃnzele albe). Sunt sceptic ȋn privinţa amȃndurora, tocmai din acest motiv.

Adică:

Liberalismul este o ideologie care se bazează pe raţiune? Şi fundamentalismul o face, din plin. Zic: “pas”.

Interpretare critică a experienţelor religioase? Sunteţi siguri că nu vorbim despre fundamentalismul care a pus la zid atȃtea experienţe religioase contemporane (priviţi numai la retorica anti-ţonistă a lui Paul Dan şi altor inamici de-ai săi)? Iarăşi zic: “pas”.

„Sa nu se lase constransi de nicio supozitie dogmatica” – exact acesta este şi dezideratul fundamentalist, cu menţiunea că el este utopic ȋn ambele cazuri: şi liberalul şi conservatorul se apropie de Scripturi cu temele a priori făcute, atȃt ȋn chestiuni ce ţin de metodă, cȃt şi ȋn ideologia care le va subordona ȋnţelegerea celor citite. Aici nu mai zic nimic …

În loc de ȋncheiere:

Nu trăiesc ȋn afara unor constrȃngeri. Nici unul dintre noi nu poate pretinde asta. Este important ȋnsă – iar aceasta e o convingere personală nenegociabilă de-a mea (o „constrȃngere”, dacă vreţi) – ca ele să nu ne fure nici plăcerea, nici demnitatea, nici privilegiul de a reflecta asupra tainelor care ne definesc credinţa şi umblarea noastră pe Cale.

Am zis!

Comunicatul lui Dionis Bodiu în legătură cu gravele acuzații ce i s-au adus în ultima vreme

Ȋn două postări de pe blogul lui Nicolae Rădoi am fost calificat cu o extremă agresivitate drept “inginer”. Mă rog, s-au spus şi alte lucruri despre mine acolo ȋnsă acesta este cel mai şocant dintre ele. Auzi colo: inginer! Cum e posibil aşa ceva?

Nu mai pot dormi nopţile de atunci. Otrava terfelirii imaginii mele publice mi-a furat liniştea. Nu ştiu cum să mai dau ochii cu cunoscuţii. Chiar şi cei din familie mă privesc cu compătimire. “Ce model vrei să fii tu pentru băieţii noştri, te-ai gȃndit?” m-a ȋntrebat soţia.

Vecinii se uită ciudat la mine. “Oare o fi adevărat?” le citesc din priviri. Nu pot face altceva decȃt să plec ochii ȋn pămȃnt şi să ȋmi văd tăcut de drum.

Păstorul bisericii din care facem parte m-a sunat imediat după ce s-a publicat grozava acuzaţie. “Ne eşti dator cu nişte explicaţii. Trebuie să vii la următoarea şedinţă de comitet, să ne lămureşti. Cred că ȋţi dai seama că pȃnă la clarificarea situaţiei nu mai poţi sluji de la amvon.“

Am ȋncercat să dezmint perfidul zvon. Se pare că nu am reuşit. Acuzatorul meu insistă cu această bombă informaţională, dorind să mă pună cu orice preţ sub oprobiu. Trebuie să recunosc că a reuşit.

Am primit telefoane de la cunoscuţi care nu puteau să creadă aşa ceva. “Ţi-ai pierdut minţile?” m-au ȋntrebat unii. “De ce nu ne-ai spus pȃnă acum?”

“Spune-ne că nu-i adevărat”, m-au implorat alţii, “mai dă o dezminţire, fă ceva!” Unii mi-au sugerat să apelez la o cale legală, să-l trimit pe acuzatorul meu ȋn judecată şi să ȋi cer daune morale.

“Pentru asta te-am crescut?” s-a plȃns şi mama mea. “Eu nu aşa te-am ȋnvăţat. Nu te mai recunosc. Doamne, ce ruşine!”

Timpul trece, rănile se adȃncesc. Nu mai pot continua astfel. Acuzatorul meu ȋşi freacă palmele de bucurie ȋn acest timp, pe măsură ce viaţa mea este tot mai mizerabilă, sub spectrul aceste samavolnice minciuni. A venit vremea să dăm cărţile pe faţă, să jucăm cinstit. Citește în continuare „Comunicatul lui Dionis Bodiu în legătură cu gravele acuzații ce i s-au adus în ultima vreme”