Muzica, o nouă dimensiune (17) – Stürmisch bewegt. Mit größter Vehemenz

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Dacă se poate spune că măcar din punct de vedere al modului de apropiere a spectatorului de o altă lume, una posibilă sau imaginabilă, percepută deopotrivă ca realitate și ca ficțiune, arta cinematografică a fost anticipată în caracterul ei de creatori din alte sfere ale artelor, atunci două nume trebuie menționate cu prioritate, în acest sens. Unul este Hector Berlioz, care și-a depășit veacul prin a sa Simfonie Fantastică, o lucrare în care sunt meșteșugite adevărate puneri în scenă orchestrale, iar ideea muzicală ține loc de ecran. Celălalt precursor al gândirii cinematografice, tot pe note, este acest de neînțeles excentric Gustav Mahler; muzica sa izbește printr-un amestec parcă ireal între culoare, emoție, senzație și gând. Și sugestie. Ai impresia uneori că asculți un soundtrack de film. De altfel, secvențe din simfoniile sale, în special cele din părțile lente, au fost folosite în filme (un caz de notorietate este Death in Venice, dar am auzit muzica sa și în recentul Birdman, al lui Innaritu). De asemenea, întâlnim nuanțe sonore mahleriene, linii melodice și idei izbitor de asemănătoare în coloanele unor filme de succes ale zilelor noastre (cu sunt Godfather, Home Alone 2, Lord of the Rings, dar și în … desene animate precum Tom și Jerry). Mahler a compus muzică de film înainte ca acesta, ca artă, să fi existat (când a murit, la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XX cinemaul era încă în perioada copilăriei sale).

Piesa pe care v-o propun acum spre audiție, cea de-a doua parte a Simfoniei a V-a, este o veritabilă secvență cinematografică pe care o „vedem” ascultând-o. Sigur, Mahler a avut o idee anume atunci când a pus-o pe note, dar fiecare dintre poate viziona o altă lume în timpul audiției, după chipul și asemănarea sa. J

Fără alte comentarii:

Reclame

Muzica, o nouă dimensiune (16) – Ich bin der Welt abhanden gekommen

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Dureros de frumos acest cântec! E ca o liturghie a unui suflet care descoperă, cu bucurie și cu disperare deopotrivă, o cale spre înnobilarea existenței. N-ai cum s-o asculți să crezi că suntem doar materie, o formă superioară de organizare a acesteia în Univers. O astfel de piesă nu se ascultă, se crede.

E o tranziție a supunerii propriului destin dinspre lumea legilor oarbe ale fizicii, a căror frumusețe doar cu inima se pricepe, înspre cele încă tainice ale persoanelor și relațiilor dintre acestea.

Vibrație devenită simțire …

O variantă bărbătească, cu traducerea versurilor în engleză:

Iată și o altă variantă, de data asta feminină, sub bagheta maestrului Abado, înfiorător de fascinantă. Restul e dincolo de cuvinte.

Muzica, o nouă dimensiune (15) – Un oarecare Adagio, al unui anume Bach

Muzica, o nouă dimensiune (15) – Un oarecare Adagio, al unui anume Bach

Ce-i al lui e pus deoparte, asta e. Are Bach ceva anume în părțile lente; au încercat mulți să-i prindă secretul, dar n-au fost în stare. E un fel de echilibru meșteșugit cu mare precizie între liniștea pe care o degajă o muzică așezată cuminte în forme și discursul dramatic profund, uneori tumultuos, ce ar putea fi ușor asociat melodramei. O dramă cumplită, cumpănită într-o formă perfectă, stăvilită de convenții. Demnitatea tristeții, cea întemeiată pe speranța regăsirii.

Pentru mine, acest adagio e un alt mod de a gândi Trinitate. Trei viori, într-o divină armonie. Restul e apropiere, comuniune, har.

 

Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Händel de Întrupare (6)

N-aveți timp, știu, Crăciunul ne-a împresurat de peste tot, pe dinapoi și pe dinainte, ne știe, ne îmbie, ne umple de spirit, ne ține captivi mersului vremurilor. Cine are vreme de Händel acum?

Totuși, după oribilul concert no.5, compozitorul germano-englez revine în forță cu o suită specială de momente atent meșteșugite și montate cu o meticulozitate cinematografică într-un întreg cu mult, mult sens. Numai răbdare să fie, restul ne așteaptă acolo, în fiecare armonie, în fiecare măsură.

Iar în acest întreg, miezul îl constituie secțiunea mediană Mussete: Largetto (pe la 5:32 dacă n-aveți timp/răbdare să-l ascultați în întregime). E o mișcare plină de pace, așa cum sunt nopțile alea de Crăciun ale copilăriei, întreruptă la un moment dat de un energic galop baroc, reprezentativ poate pentru ceea ce a devenit Crăciunul azi, alergătură, agitație, stress … pentru ca apoi să ne întoarcem la pacea aceea.

Poate nu ne bucurăm de ea în trafic sau pe la cozi în magazine, dar în mod sigur ea ne poate cuprinde inimile atunci când plecăm urechea la ceea ce are să ne spună Cel viu …

Ce urmează? O luptă-i viața, deci te luptă. Nu vă povestesc: plecați urechea! 🙂

Muzica, o nouă dimensiune (13) – Mahler: Andante moderato

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Compusă într-una dintre cele mai fericite perioade ale vieții compozitorului, Simfonia a VI-a de Gustav Mahler este, paradoxal, cea mai sumbră dintre toate lucrările sale. Acesta este și motivul, poate, adăugării numelui „Tragica” de către unii publiciști. Este greu de înțeles, în special ascultând ultima parte a simfoniei, ce va fi fost în mintea lui Mahler în acele vremuri: nu trecuse multă vreme de la căsătoria cu una dintre cele mai frumoase femei din Viena, Alma Schindler, și i se născuse cel de-al doilea copil. Este, de departe, cea mai dificilă secvență muzicală pe care a putut-o imagina acest compozitor, o înșiruire monstruoasă de imprecații, de zbateri, de zice și deziceri, fără o ordine anume și marcată sumbru de acele fatidice lovituri de ciocan … Se poate spune orice despre muzica aceea, numai că e frumoasă nu.

Pe de altă parte, Andante moderato este de o frumusețe copleșitoare, ireală: un adevărat regal liric. Atmosfera sa îmi aduce aminte de cea a unei plimbări printr-o pădure ruginită de zvonurile apropierii iernii. Timpul își pierde balanța judicioasei așezări pe gradații, devine imposibil de măsurat. Ideile muzicale sunt generoase, lungi precum acele cadre din Tarkovsky; asemeni rusului, Mahler este el însuși un sculptor în timp, însă nu prin intermediul poeziei imaginilor, ci prin geniala meșteșugire a nuanțelor și a jocului tonalităților. Dacă în cinema timpul este modelat în primul rând prin montaj, în muzica lui Mahler găsim țesătura ideilor muzicale, niciodată creionate în întregime, mai degrabă sugerate, totuși suficient de concrete pentru a crea contraste și dialoguri.

Aș asculta o astfel de piesă over and over again dacă viața n-ar însemna și altele pe lângă armoniile acestea venite parcă de pe alte tărâmuri …

P.S. Poate ieși ceva bun din Venezuela? Judecați voi înșivă. Omul nu se hrănește numai cu pâine, nu-i așa?

Muzica, o nouă dimensiune (12)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

O piesă instrumentală pe care o regăsim în coloana sonoră a mai multor filme, între care aș aminti trei dintre acestea, Stranger Than Fiction (2006), Shutter Island (2010) și Arrival (2016). Poate părea puțin nedrept faptul că ea a ieșit atât de mult în evidență față de restul albumului, Blue Notebooks, dar asta poate că nu e altceva decât (încă) o ironie a vieții …

… sau o idee care ne scapă prea ușor printre degete.

Nu pot să nu mă întreb ce anume transmite această muzică pentru a fi atât de generos asociată unor astfel de filme. Poate că au aceste filme ceva în comun, o idee, o imagine anume, un gând. Nu le-am văzut pe toate, dar măcar în privința celor trei amintite mai sus pot să încerc a sugera un astfel de element comun: neliniștea celui pierdut într-o lume în care nu-și mai regăsește casa. Vedem oameni expuși unor lumi neobișnuite, reale sau imaginare, în care nu se pot integra decât prin renunțarea la un anume punct de sprijin, la un element de siguranță de care s-au atașat atât de mult, încât nu și-ar putea concepe viețile fără el. Neliniștea pe care o ilustrează a aceste filme este aceea a omului care încearcă să se redescopere pe sine ieșind din lumea sa, departe de casă. Este neliniștea străinului gol, vulnerabil, neputincios. E ușor să te bați cu pumnii în piept și să spui cine ești când ești pe pământul tău; ia treci nițel dincolo de gard, intră în necunoscut și spune-mi cum te cheamă, dacă îți mai dă mâna …

Muzica lui Max Richter, alăturată acestor filme, crează un dureros contrast între experiența trecerii printr-o lume a suferinței și cea a rămânerii – fie numai în plan afectiv – în bucuria de a iubi. Căci iubirea e liniște a sufletului. O liniște care crede totul, acoperă totul, chiar și cele mai zgomotoase țipete ale unei lumi atât de nebune. On the Nature of Daylight ne aduce aminte de această liniște a iubirii, una pe care o uităm lesne în acest păienjeniș de senzații, reacții, războaie, vești despre războaie sau, pur și simplu, zgomote. țipete, isterii …

P.S. Recomand spre vizionare cele trei filme, dar în special Stranger Than Fiction și Shutter Island, ambele subevaluate într-o lume suprasaturată de senzații supradimensionate, însă lipsite de conținut …