Very leisurely. Never rush. Not this Christmas

Very leisurely. Never rush. Not this Christmas

Aceasta e indicația lui Gustav Mahler pentru partea secundă a celei de-a doua simfonii (”Resurection”): lăsați-o moale, fără grabă, încetișor … Cam așa cum, să recunoaștem, nu o mai facem de Crăciun, o zi sărbătorită la turație maximă, cu pedala de accelerație lipită de podea și peisajul din jur stilizat în motion blur.

Nu înțeleg această bucată muzicală într-o simfonie care proclamă puterea învierii. De fapt, nu-mi este clar nici la ce fel de înviere s-a gândit compozitorul evreu, încreștinat în condiții nu tocmai limpezi. E un ecou, zice el, al unor vremuri rememorate în fața nemiloasei despărțiri de cei ce pleacă dintre noi; mie îmi pare o promisiune a nașterii.

Căci orice naștere este o promisiune. Dumnezeu Și-a ținut-o pe-a Sa, în Pruncul născut din fecioară, în Betleem. E rândul nostru acum să modelăm sub pașii noștri contururile împlinirilor abia întrezărite în fiecare naștere de sus, în fiecare nou scâncet de nou născut în adierea vântului care bate, dar nu știi de unde vine, nici nu visezi încotro te duce …

Crăciun Fericit!

Muzica, o nouă dimensiune (10)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Cu această primă parte a Simfoniei I își începe Gustav Mahler una din cele mai profunde aventuri simfonice din istoria muzicii. Orice asemănare a primelor măsuri cu cele din introducerea Simfoniei a IX-a de Beethoven nu cred că e întâmplătoare. Mahler preia ștafeta de la Maestru; o va duce mai departe înspre orizonturi muzicale pe care Titanul abia dacă le întrezărea, poate între ultimele cvartete, în special în Marea Fugă …

Este o piesă muzicală totuși de tranziție între un romantism bătrâior, oarecum depășit de spiritul veacului – Darwin, Wagner, Nietzsche –,  și o modernitate deschisă unor explorări de neînchipuit chiar în prag de secol XX.

Nu e lungă, să știți. N-aveți de ce să vă plângeți. Mahler poate mai mult de atât …

Rochia de nuntă. Sau, mă rog, de paradă …

Acest cântec nu e pentru urechi sclifosite.

Ca să îl înțelegeți mai bine, e nevoie să știți că el e o replică a lui Derek Webb la adresa uneia dintre nu puținele fantasmagorii care au vânturat prin imaginarul teologic al creștinilor de peste Ocean. Mai precis, e vorba de cartea lui Bruce Wilkinson, Rugăciunea lui Iaebeț. Da, aia care zice că Domnul va face cum îți dorește inimioara, doar îndrăznește. Și, desigur, folosește rugăciunea lui Iaebeț. Need I say more?

Dacă ți se pare a fi un cântec trist, atunci nu ești chiar pierdut …

Muzica, o nouă dimensiune (9)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Eram student pe vremea când cei de la The Cranberries au lansat această piesă. Țin minte că era difuzată obsesiv de posturile de radio, că a rezistat multă vreme pe un loc fruntaș prin topurile autohtone; în același timp, însă, mulți dintre noi o luam la mișto din pricina stilului provocator al partiturii vocale. Dolores O’Riordan, solista trupei, are o prestație cu totul deosebită, însă una care poate fi lesne privită cu condescendență, ca insipidă.

Abia mai târziu, când muzica rock a ieșit din sfera preferințelor mele, am aflat și despre contextul tragic care a contribuit la facerea acestui cântec: atentatele cu bombă ale IRA din Warrington (UK), care s-au soldat și cu moartea a doi băieței, Jonathan Ball și Tim Parry. Cântecul este, așadar, o expresie a absurdului unui conflict stupid care a marcat într-un mod adesea brutal și nedrept istoria destul de recentă a relațiilor irlandezo-britanice.

Warrington2_296030b
Sursa: http://www.thetimes.co.uk

Probabil că videoclipul nu e potrivit gusturilor puritane, dar cred că, măcar de data asta, acest lucru nu ar trebui să conteze. Să nu uităm niciodată că adesea prostia oamenilor mari se răsfrânge în moduri atât de nefericite peste viețile celor mici, care nu au nici o vină pentru atâtea lucruri care n-ar trebui să li se întâmple …

(Se pare că, totuși, acest cântec a avut un rost; atunci când privești istoria ulterioară și din perspectiva acestei pietre de hotar, poți documenta, măcar pentru o vreme, un armistițiu al ambițiilor …)

Muzica, o nouă dimensiune (8)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

M-a fascinat încă din copilărie, în special partea mediană. E un fel de energie lăuntrică ce se degajă din această piesă deosebită. Adevărul e că întreg concertul lui Paul Constantinescu e minunat.

 

Muzica, o nouă dimensiune (6)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Sarcasmul în muzica clasică este o floare rară. E nevoie de un anume dar al exprimării artistice, unul care pare să își fi găsit locul mai degrabă în expresiile moderne ale jazz-ului și ale experimentelor new-wave. De referință ar fi, totuși, acel scherzo din Eroica lui Beethoven – un ironic hohot în fața ororii morții – și mai ales ultima parte din Simfonia Fantastică de Berlioz, o parodie burlescă a unui Dies Irae nepământean.

Compusă la început de secol XX dar niciodată interpretată în timpul vieții autorului, Simfonia a IX-a de Gustav Mahler rămâne testamentul artistic și profetic al marelui compozitor evreu (încreștinat în condiții destul de dificil de explicat). Rondoul burlesc – partea a treia a simfoniei – bate cam tot ce s-a zămislit până acum în materie de sarcasm în muzica simfonică. Leonard Bernstein vede aici un „la revedere” pe care acest orchestrator de geniu și-l ia de la o lume metropolitană agitată nevoie mare, supusă legilor goanei după vânt și risipirii în lipsa de proiect. Pe manuscris, ca să-i dăm istoriei ce-i aparține, se pare că Mahler a inserat o dedicație acolo criticilor săi (deloc puțini).

Un fel de mecanism infernal care te prinde și nu-ți mai dă pace până nu stoarce din tine și ultimul bob de energie. O viață care curge mult prea repede și nu-ți lasă timp de reflecție, urmată de câteva momente de evadare. Apoi, în încheiere – trebuie să ascultați finalul! – urmează circul …

Piesa este extrem de dificilă, o piatră de încercare pentru orice orchestră. Ceea ce vă propun mai jos nu este cea mai bună interpretare, însă cu siguranță este una dintre cele mai pitorești, datorită și prestației extrem de expresive a dirijorului Gustavo Dudamel.