Fără regrete

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Nu cunosc vreo pagină muzicală care să îmbine mai dureros în curgerea ei, într-o desăvârșită disonanță, plăcerea de a trăi, de a gusta cu pasiune din bucuria iubirii, cu singurătatea, în special cu acea inefabilă dezolare ce izvorăște din experiența trădării venite din partea celei mai dragi ființe.

Mahler le-a gustat pe amândouă, în special în iubirea pentru Alma, soția sa. Dacă vreți doar bucurie în stare pură, ea este de găsit în cea de-a opta simfonie, dedicată Almei. Dacă e să îi alăturăm acesteia și amarul gust al decepției, ei bine, acest adagio o face într-un chip magistral.[1]

Simfonia a X-a a lui Gustav Mahler este un fel al lui Dumnezeu de a ne spune: am păstrat ce e mai bun pentru veșnicia alături de Mine. Gustați, nu e minunat? Dacă veți ajunge în prezența Mea, o să vă povestesc și restul …

Mă cuprinde, ascultând acest adagio, regretul că autorul nu a reușit să finalizeze decât această primă parte, restul simfoniei rămânându-ne doar sub formă de schițe. Dar sper să ajung și eu acolo, cu orice chip, să văd cum vor răsuna următoarele părți ale simfoniei, alături, de ce nu, de următoarele opusuri ale etenității.

Nu e nimic de povestit aici. Stranii disonanțe și țesături armonice. O muzică a altor lumi. Și o surprinză, așa cum doar Mahler știa să facă (vezi „strigătul” din cea de-a doua simfonie): lovitura de pumnal din secțiunea finală (începe într-o înșelătoare pace și solitudine, pe la 16:50, pentru a deveni o asurzitoare singurătate de la 17:30 mai departe) este menită să ne înghețe sângele în clocot. Asemeni unor săgeți bine meșteșugite, zgomotele seci ale trompetelor îi sfarmă ascultătorului armura, penetrându-i inima, sfârtecând ventricule, valve și mușchi, fără a putea să zădărnicească bătăile. Pasiune și dezolare.

Nu știu, va fi suferit mult Mahler, în iubire, în artă, în credință, dar în fiecare din astea – ne-o spune prin muzică, încă odată – n-a regretat nici o investiție, nici o clipă irosită, nici un zâmbet și nici o lacrimă …

[1] Ca să nu vă țin pe jar, o să vă spun doar că la un moment dat Mahler află de aventura extraconjugală a Almei cu arhitectul Walter Gropius, iar căsnicia lor trece prin momente extrem de dificile din această cauză. Împăcarea celor doi – chiar în condițiile „nerezolvării” idilei dintre Alma și Gropius – este datorată, se pare, consilierii oferite lui Mahler de către prietenul său, Zigmung Freud.

Crăciun mahlerian

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Mahler, depresivul compozitor de origini evreiești, a cărui convertire la creștinism, asemeni celei lui Mendelsohn, va rămâne un mister pentru curioși și cârcotași până în veșnicie … ce ar putea el să ne spună de Crăciun?

Am găsit două piese muzicale potrivite ocaziei; vi le dăruiesc cu mare plăcere.

Una este o parodie după prima parte din Simfonia a III-a. Tromboane, chestii. A se consuma ca atare. 🙂

Tot din Simfonia a III-a, în cincea parte, un cor îngeresc ne vorbește despre lucruri deloc simple: păcate grele, călcări de porunci, tot felul de lucruri care îi încrețesc Mântuitorului fruntea.

Este evidentă o notă de umor în discursul lui Mahler, în antiteză cu gravitatea subiectului. Dar poate că, uneori, singura șansă pe care le-o mai putem oferi acestor teme să ne scuture din simțiri este accea de a le lăsa să ne descrețească și nouă frunțile …

Pentru licuricii curioși, iată și o traducere în engleză a versurilor:

Three angels sang a sweet song,
with blessed joy it rang in heaven.
They shouted too for joy
that Peter was free from sin!
And as Lord Jesus sat at the table
with his twelve disciples and ate the evening meal,
Lord Jesus said: „Why do you stand here?
When I look at you, you are weeping!”
„And should I not weep, kind God?
I have violated the ten commandments!
I wander and weep bitterly!
O come and take pity on me!”
„If you have violated the ten commandments,
then fall on your knees and pray to God!
Love only God for all time!
So will you gain heavenly joy.”
The heavenly joy is a blessed city,
the heavenly joy that has no end!
The heavenly joy was granted to Peter
through Jesus, and to all mankind for eternal bliss.

 

 

Erbarme dich

Nu poți înțelege cu adevărat semnficațiile unui sacrificiu eliberator până nu sorbi și ultima picătură din paharul mizerabilei robii.

De aceea, privită din afară, prin ochi de spectator, mântuirea nu își depășește condiția de spectacol.

Am ajuns ca un spectacol pentru lume, zice apostolul.

Iar Mântuitorul a pregătit nu actori pentru o scenă, ci martori ai unei minunate realități.

„Priviți ce mi-a făcut Acesta! Oare nu cumva este El mult mai mult decât un om deosebit?”

Așa că nu ne învățăm unii pe alții, ci ne încolonăm spre a-I călca pe urme, pentru că acum știm încotro ne îndreaptă.

Căci cetățenia noastră este în Ceruri, mai zice.

De aceea, privită din interior, mântuirea își depășește întotdeauna condiția de moment providențial, decizie, ridicarea unei mâini, cufundarea etc.

Căci abia acum intuim cu adevărat – mă feresc a spune „înțelegem” – frumusețea harului ce ni s-a arătat, din care nu ne-am dori să irosim vreo picătură.

Muzica, o nouă dimensiune (18) – Cum arată o viață netrăită

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

V-am mai spus, înainte să fi fost înțărcat cinematograful ca artă, Gustav Mahler i-a scris deja muzica. Nu pot să îmi imaginez existența unor Williams, Silvestri sau Zimmer în afara acestei cauzalități artistice.

Un exemplu de manual este a doua simfonie a compozitorului evreu, Învierea. Durează cam vreo 90 de minute, cât un film decent din zilele noastre. De fapt, ea este un film, unul care se ascultă și se simte de dincolo de rațiune, direct în imaginație. Pe de altă parte, recunosc, îmi place să-i văd pe interpreți – dirijor, orchestră, soliști și cor – în timp ce o cântă. În final, dirijorul se transformă, de regulă, în înger, este transfigurat de miracolul speranței.

Până atunci, însă …

Partea a treia s-a dorit a fi o expresie muzicală a unei vieți lipsite de sens. Eu zic că i-a reușit lui Mahler exact ideea asta. Ascultând muzica, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine.

O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată.

Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Asta pentru că omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume.

Un bob de înțelepciune, de cumpătare, de pricepere a rosturilor vieții? Ți-ai găsit!

Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim armoniile de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu?

Apoi totul crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Ce este uimitor aici e faptul că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria:

Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute.

Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.

Muzica, o nouă dimensiune (17) – Stürmisch bewegt. Mit größter Vehemenz

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Dacă se poate spune că măcar din punct de vedere al modului de apropiere a spectatorului de o altă lume, una posibilă sau imaginabilă, percepută deopotrivă ca realitate și ca ficțiune, arta cinematografică a fost anticipată în caracterul ei de creatori din alte sfere ale artelor, atunci două nume trebuie menționate cu prioritate, în acest sens. Unul este Hector Berlioz, care și-a depășit veacul prin a sa Simfonie Fantastică, o lucrare în care sunt meșteșugite adevărate puneri în scenă orchestrale, iar ideea muzicală ține loc de ecran. Celălalt precursor al gândirii cinematografice, tot pe note, este acest de neînțeles excentric Gustav Mahler; muzica sa izbește printr-un amestec parcă ireal între culoare, emoție, senzație și gând. Și sugestie. Ai impresia uneori că asculți un soundtrack de film. De altfel, secvențe din simfoniile sale, în special cele din părțile lente, au fost folosite în filme (un caz de notorietate este Death in Venice, dar am auzit muzica sa și în recentul Birdman, al lui Innaritu). De asemenea, întâlnim nuanțe sonore mahleriene, linii melodice și idei izbitor de asemănătoare în coloanele unor filme de succes ale zilelor noastre (cu sunt Godfather, Home Alone 2, Lord of the Rings, dar și în … desene animate precum Tom și Jerry). Mahler a compus muzică de film înainte ca acesta, ca artă, să fi existat (când a murit, la începutul celui de-al doilea deceniu al secolului XX cinemaul era încă în perioada copilăriei sale).

Piesa pe care v-o propun acum spre audiție, cea de-a doua parte a Simfoniei a V-a, este o veritabilă secvență cinematografică pe care o „vedem” ascultând-o. Sigur, Mahler a avut o idee anume atunci când a pus-o pe note, dar fiecare dintre poate viziona o altă lume în timpul audiției, după chipul și asemănarea sa. J

Fără alte comentarii:

Muzica, o nouă dimensiune (16) – Ich bin der Welt abhanden gekommen

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Dureros de frumos acest cântec! E ca o liturghie a unui suflet care descoperă, cu bucurie și cu disperare deopotrivă, o cale spre înnobilarea existenței. N-ai cum s-o asculți să crezi că suntem doar materie, o formă superioară de organizare a acesteia în Univers. O astfel de piesă nu se ascultă, se crede.

E o tranziție a supunerii propriului destin dinspre lumea legilor oarbe ale fizicii, a căror frumusețe doar cu inima se pricepe, înspre cele încă tainice ale persoanelor și relațiilor dintre acestea.

Vibrație devenită simțire …

O variantă bărbătească, cu traducerea versurilor în engleză:

Iată și o altă variantă, de data asta feminină, sub bagheta maestrului Abado, înfiorător de fascinantă. Restul e dincolo de cuvinte.

Muzica, o nouă dimensiune (15) – Un oarecare Adagio, al unui anume Bach

Muzica, o nouă dimensiune (15) – Un oarecare Adagio, al unui anume Bach

Ce-i al lui e pus deoparte, asta e. Are Bach ceva anume în părțile lente; au încercat mulți să-i prindă secretul, dar n-au fost în stare. E un fel de echilibru meșteșugit cu mare precizie între liniștea pe care o degajă o muzică așezată cuminte în forme și discursul dramatic profund, uneori tumultuos, ce ar putea fi ușor asociat melodramei. O dramă cumplită, cumpănită într-o formă perfectă, stăvilită de convenții. Demnitatea tristeții, cea întemeiată pe speranța regăsirii.

Pentru mine, acest adagio e un alt mod de a gândi Trinitate. Trei viori, într-o divină armonie. Restul e apropiere, comuniune, har.