Muzica, o nouă dimensiune (20) – Armonii pentru vremuri pandemice

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Compus de către Guillaume Dufay (1397-1474), motetul „O sancte Sebastiane” este compus în perioada ce a urmat Morții Negre din anii 1347-1351, mai precis în contextul unei epidemii în Ferrara, nordul Italiei (o zonă de intensă actualitate, după cum se știe).

E o rugăciune; unii se vor poticni când vor înțelege cine este „adrisantul”, dar eu zic că este posibil – trebuie să fie, atât timp cât suntem oameni și apropiem unii de alții (nu social) ca atare – să pricepem mai multe din auzirea ei.

Prin frumusețe spre speranță. Credința e doar un bonus.

Muzica, o nouă dimensiune (19) – Râdem, dar nu e râsul nostru

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Îndeobște, îl recunoaștem pe Mahler ca pe un maestru al mișcărilor lente. Ale sale langsam-uri, în special cele din simfoniile 4,5,6 și 9, sunt adevărate poeme ale regăsirii umanității, în cele mai intense expresii ale divinului (favoritul mei incontestabil, rămâne ultima parte din Simfonia a III-a, un curajos asalt hermeneutic muzical, spre a descifra iubirea …).

Dar Mahler are îl palmares și niște … glume (să le zicem așa, asta este). Cel din Simfonia a șasea e de poveste (te simți, la un moment dat, ca într-un desen animat cu Tom și Jerry). Pe cel din a doua simfonie – bazat pe istoria unui anume sfânt care, din lipsă de auditoriu, le predică peștilor, pentru ca, în final, chiar și aceștia să îi dea cu flit – vi l-am prezentat deja. Înainte de a-l prezenta pe cel de față, din a șaptea simfonie, vă sugerez doar o idee care cred că se răsfrânge asupra tuturor glumelor mahleriene (între care, să nu uităm nici Rondoul din Simfonia a IX, o desăvârșită mostră de starcasm muzical): nu știi niciodată cine râde și, la urma urmelor, ce este de râs. Ca și cum asta nu ar fi suficient, Mahler ne mai sugerează ceva, și poate că acest este și lucrul cel mai dureros pentru ascultător: râsul nostru, de cele mai multe ori, se termină prost. Uneori în depășirea măsurii, chiar în batjocură. În condescendență fariseică. În dispreț. În ură. Mai des decât ne dăm seama, în crimă. Râsul este una dintre cela mai puternice mijloace de propagandă ideologică din câte a inventat omul vreodată. De aceea, cu umorul nu e de glumit.

Glumele lui Mahler sunt asemenea unor trenuri care pleacă cu bine din gară pentru ca apoi, imprevizibil și inexplicabil, să deraieze de pe șine (vezi, poate de aia CFR-ul este una dintre cele mai bune poante românești), pentru face prăpăd în calea lor. Această piesă din Simfonia a VII-a ilustrează strălucit cele de mai sus. Lucrurile merg bine cam vreo trei minute, pentru ca apoi, grație unei măiestrii artisitice de geniu, Mahler să le deformeze și să le umple de toată nostalgia-amărăciunea-lehamitea vieții sale, una atât de puțin fericită.

Drumul de la râs la rânjet e tot mai scurt în zilele noastre. Iarăși, Mahler s-a întrecut pe sine, ilustrându-ne această idee în nu mai mult de zece minute de muzică. Cât un drum până la băcănie, pentru semințe.

Emoție de iarnă

Doi sunt oamenii care au știut să își încheie simfoniile ca nimeni alții, Mahler și Bruckner. Adevărați maeștri ai țesăturilor muzicale.

Acesta este finalul Romanticei lui Bruckner, în viziunea lui Celebidache, una care, probabil, răsună și în prezența lui Dumnezeu.

Cuvintele sunt de prisos, muzica domnește acum.

Fără regrete

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Nu cunosc vreo pagină muzicală care să îmbine mai dureros în curgerea ei, într-o desăvârșită disonanță, plăcerea de a trăi, de a gusta cu pasiune din bucuria iubirii, cu singurătatea, în special cu acea inefabilă dezolare ce izvorăște din experiența trădării venite din partea celei mai dragi ființe.

Mahler le-a gustat pe amândouă, în special în iubirea pentru Alma, soția sa. Dacă vreți doar bucurie în stare pură, ea este de găsit în cea de-a opta simfonie, dedicată Almei. Dacă e să îi alăturăm acesteia și amarul gust al decepției, ei bine, acest adagio o face într-un chip magistral.[1]

Simfonia a X-a a lui Gustav Mahler este un fel al lui Dumnezeu de a ne spune: am păstrat ce e mai bun pentru veșnicia alături de Mine. Gustați, nu e minunat? Dacă veți ajunge în prezența Mea, o să vă povestesc și restul …

Mă cuprinde, ascultând acest adagio, regretul că autorul nu a reușit să finalizeze decât această primă parte, restul simfoniei rămânându-ne doar sub formă de schițe. Dar sper să ajung și eu acolo, cu orice chip, să văd cum vor răsuna următoarele părți ale simfoniei, alături, de ce nu, de următoarele opusuri ale etenității.

Nu e nimic de povestit aici. Stranii disonanțe și țesături armonice. O muzică a altor lumi. Și o surprinză, așa cum doar Mahler știa să facă (vezi „strigătul” din cea de-a doua simfonie): lovitura de pumnal din secțiunea finală (începe într-o înșelătoare pace și solitudine, pe la 16:50, pentru a deveni o asurzitoare singurătate de la 17:30 mai departe) este menită să ne înghețe sângele în clocot. Asemeni unor săgeți bine meșteșugite, zgomotele seci ale trompetelor îi sfarmă ascultătorului armura, penetrându-i inima, sfârtecând ventricule, valve și mușchi, fără a putea să zădărnicească bătăile. Pasiune și dezolare.

Nu știu, va fi suferit mult Mahler, în iubire, în artă, în credință, dar în fiecare din astea – ne-o spune prin muzică, încă odată – n-a regretat nici o investiție, nici o clipă irosită, nici un zâmbet și nici o lacrimă …

[1] Ca să nu vă țin pe jar, o să vă spun doar că la un moment dat Mahler află de aventura extraconjugală a Almei cu arhitectul Walter Gropius, iar căsnicia lor trece prin momente extrem de dificile din această cauză. Împăcarea celor doi – chiar în condițiile „nerezolvării” idilei dintre Alma și Gropius – este datorată, se pare, consilierii oferite lui Mahler de către prietenul său, Zigmung Freud.

Crăciun mahlerian

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Mahler, depresivul compozitor de origini evreiești, a cărui convertire la creștinism, asemeni celei lui Mendelsohn, va rămâne un mister pentru curioși și cârcotași până în veșnicie … ce ar putea el să ne spună de Crăciun?

Am găsit două piese muzicale potrivite ocaziei; vi le dăruiesc cu mare plăcere.

Una este o parodie după prima parte din Simfonia a III-a. Tromboane, chestii. A se consuma ca atare. 🙂

Tot din Simfonia a III-a, în cincea parte, un cor îngeresc ne vorbește despre lucruri deloc simple: păcate grele, călcări de porunci, tot felul de lucruri care îi încrețesc Mântuitorului fruntea.

Este evidentă o notă de umor în discursul lui Mahler, în antiteză cu gravitatea subiectului. Dar poate că, uneori, singura șansă pe care le-o mai putem oferi acestor teme să ne scuture din simțiri este accea de a le lăsa să ne descrețească și nouă frunțile …

Pentru licuricii curioși, iată și o traducere în engleză a versurilor:

Three angels sang a sweet song,
with blessed joy it rang in heaven.
They shouted too for joy
that Peter was free from sin!
And as Lord Jesus sat at the table
with his twelve disciples and ate the evening meal,
Lord Jesus said: „Why do you stand here?
When I look at you, you are weeping!”
„And should I not weep, kind God?
I have violated the ten commandments!
I wander and weep bitterly!
O come and take pity on me!”
„If you have violated the ten commandments,
then fall on your knees and pray to God!
Love only God for all time!
So will you gain heavenly joy.”
The heavenly joy is a blessed city,
the heavenly joy that has no end!
The heavenly joy was granted to Peter
through Jesus, and to all mankind for eternal bliss.

 

 

Erbarme dich

Nu poți înțelege cu adevărat semnficațiile unui sacrificiu eliberator până nu sorbi și ultima picătură din paharul mizerabilei robii.

De aceea, privită din afară, prin ochi de spectator, mântuirea nu își depășește condiția de spectacol.

Am ajuns ca un spectacol pentru lume, zice apostolul.

Iar Mântuitorul a pregătit nu actori pentru o scenă, ci martori ai unei minunate realități.

„Priviți ce mi-a făcut Acesta! Oare nu cumva este El mult mai mult decât un om deosebit?”

Așa că nu ne învățăm unii pe alții, ci ne încolonăm spre a-I călca pe urme, pentru că acum știm încotro ne îndreaptă.

Căci cetățenia noastră este în Ceruri, mai zice.

De aceea, privită din interior, mântuirea își depășește întotdeauna condiția de moment providențial, decizie, ridicarea unei mâini, cufundarea etc.

Căci abia acum intuim cu adevărat – mă feresc a spune „înțelegem” – frumusețea harului ce ni s-a arătat, din care nu ne-am dori să irosim vreo picătură.

Muzica, o nouă dimensiune (18) – Cum arată o viață netrăită

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

V-am mai spus, înainte să fi fost înțărcat cinematograful ca artă, Gustav Mahler i-a scris deja muzica. Nu pot să îmi imaginez existența unor Williams, Silvestri sau Zimmer în afara acestei cauzalități artistice.

Un exemplu de manual este a doua simfonie a compozitorului evreu, Învierea. Durează cam vreo 90 de minute, cât un film decent din zilele noastre. De fapt, ea este un film, unul care se ascultă și se simte de dincolo de rațiune, direct în imaginație. Pe de altă parte, recunosc, îmi place să-i văd pe interpreți – dirijor, orchestră, soliști și cor – în timp ce o cântă. În final, dirijorul se transformă, de regulă, în înger, este transfigurat de miracolul speranței.

Până atunci, însă …

Partea a treia s-a dorit a fi o expresie muzicală a unei vieți lipsite de sens. Eu zic că i-a reușit lui Mahler exact ideea asta. Ascultând muzica, simți realmente cum trece o viață pe lângă tine.

O copilărie în care joaca și lipsa grijilor care-i consumă pe cei mari imprimă vieții un ritm de care nu te-ai despărți niciodată.

Apoi, de la o măsură la alta muzica devine tot mai casantă, mai rigidă, deși melodia își păstrează caracterul. Asta pentru că omul începe să viseze, să înfrunte viața. Îi vine să strige, parcă prea repede a intrat în vâltoare. Dar uită curând de asta, preocupat să-și făurească un destin; apoi se îndrăgostește, încă mai urmărește o destinație anume.

Un bob de înțelepciune, de cumpătare, de pricepere a rosturilor vieții? Ți-ai găsit!

Maturitatea deformează muzica vieții, melodia inițială e tot mai greu de regăsit printre ritmurile noi ale resemnării și înțelepțirii. Episodic, mai auzim armoniile de altă dată: copilul din fiecare om nu moare niciodată, nu?

Apoi totul crește, devine insuportabil și ajunge la paroxism: e strigătul. (Începe de pe la minutul 7, după un ultim răgaz de melancolie copilărească.)

În final, toate se liniștesc, poate pentru că vis al morții eterne este viața lumii întregi …

Ce este uimitor aici e faptul că pentru acest tablou atât de profund și de complex lui Mahler i-au fost suficiente zece minute de muzică. Da, e vorba de acel Mahler la care doar o parte a unei simfonii depășește în lungime orice lucrare clasică de gen. De data asta, însă, e scurt, concis, hotărât parcă să-și termine cât mai repede pledoaria:

Tot ce se poate spune despre o viață lipsită de sens se poate rosti în zece minute.

Eu cred că și așa a lungit-o prea mult.