Muzica, o nouă dimensiune (13) – Mahler: Andante moderato

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Compusă într-una dintre cele mai fericite perioade ale vieții compozitorului, Simfonia a VI-a de Gustav Mahler este, paradoxal, cea mai sumbră dintre toate lucrările sale. Acesta este și motivul, poate, adăugării numelui „Tragica” de către unii publiciști. Este greu de înțeles, în special ascultând ultima parte a simfoniei, ce va fi fost în mintea lui Mahler în acele vremuri: nu trecuse multă vreme de la căsătoria cu una dintre cele mai frumoase femei din Viena, Alma Schindler, și i se născuse cel de-al doilea copil. Este, de departe, cea mai dificilă secvență muzicală pe care a putut-o imagina acest compozitor, o înșiruire monstruoasă de imprecații, de zbateri, de zice și deziceri, fără o ordine anume și marcată sumbru de acele fatidice lovituri de ciocan … Se poate spune orice despre muzica aceea, numai că e frumoasă nu.

Pe de altă parte, Andante moderato este de o frumusețe copleșitoare, ireală: un adevărat regal liric. Atmosfera sa îmi aduce aminte de cea a unei plimbări printr-o pădure ruginită de zvonurile apropierii iernii. Timpul își pierde balanța judicioasei așezări pe gradații, devine imposibil de măsurat. Ideile muzicale sunt generoase, lungi precum acele cadre din Tarkovsky; asemeni rusului, Mahler este el însuși un sculptor în timp, însă nu prin intermediul poeziei imaginilor, ci prin geniala meșteșugire a nuanțelor și a jocului tonalităților. Dacă în cinema timpul este modelat în primul rând prin montaj, în muzica lui Mahler găsim țesătura ideilor muzicale, niciodată creionate în întregime, mai degrabă sugerate, totuși suficient de concrete pentru a crea contraste și dialoguri.

Aș asculta o astfel de piesă over and over again dacă viața n-ar însemna și altele pe lângă armoniile acestea venite parcă de pe alte tărâmuri …

P.S. Poate ieși ceva bun din Venezuela? Judecați voi înșivă. Omul nu se hrănește numai cu pâine, nu-i așa?

Anunțuri

Muzica, o nouă dimensiune (12)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

O piesă instrumentală pe care o regăsim în coloana sonoră a mai multor filme, între care aș aminti trei dintre acestea, Stranger Than Fiction (2006), Shutter Island (2010) și Arrival (2016). Poate părea puțin nedrept faptul că ea a ieșit atât de mult în evidență față de restul albumului, Blue Notebooks, dar asta poate că nu e altceva decât (încă) o ironie a vieții …

… sau o idee care ne scapă prea ușor printre degete.

Nu pot să nu mă întreb ce anume transmite această muzică pentru a fi atât de generos asociată unor astfel de filme. Poate că au aceste filme ceva în comun, o idee, o imagine anume, un gând. Nu le-am văzut pe toate, dar măcar în privința celor trei amintite mai sus pot să încerc a sugera un astfel de element comun: neliniștea celui pierdut într-o lume în care nu-și mai regăsește casa. Vedem oameni expuși unor lumi neobișnuite, reale sau imaginare, în care nu se pot integra decât prin renunțarea la un anume punct de sprijin, la un element de siguranță de care s-au atașat atât de mult, încât nu și-ar putea concepe viețile fără el. Neliniștea pe care o ilustrează a aceste filme este aceea a omului care încearcă să se redescopere pe sine ieșind din lumea sa, departe de casă. Este neliniștea străinului gol, vulnerabil, neputincios. E ușor să te bați cu pumnii în piept și să spui cine ești când ești pe pământul tău; ia treci nițel dincolo de gard, intră în necunoscut și spune-mi cum te cheamă, dacă îți mai dă mâna …

Muzica lui Max Richter, alăturată acestor filme, crează un dureros contrast între experiența trecerii printr-o lume a suferinței și cea a rămânerii – fie numai în plan afectiv – în bucuria de a iubi. Căci iubirea e liniște a sufletului. O liniște care crede totul, acoperă totul, chiar și cele mai zgomotoase țipete ale unei lumi atât de nebune. On the Nature of Daylight ne aduce aminte de această liniște a iubirii, una pe care o uităm lesne în acest păienjeniș de senzații, reacții, războaie, vești despre războaie sau, pur și simplu, zgomote. țipete, isterii …

P.S. Recomand spre vizionare cele trei filme, dar în special Stranger Than Fiction și Shutter Island, ambele subevaluate într-o lume suprasaturată de senzații supradimensionate, însă lipsite de conținut …

Muzica, o nouă dimensiune (11)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Probabil că nu sunt în toate mințile, veți zice, deja după primele secunde din derularea acestui videoclip. Cine mai dispune în ziua de azi de patru minute pentru a le cheltui pe acest bricolaj de mitologie yankee, cu motocicliști singuratici lăsând praf în urma lor pe șoselele Pennsylvaniei și blondine vaporoase suspinând în tocul ferestrei, cu plete înecate în fixativ și riff-uri simulate într-o tavernă prăfuită (ambianța ideală pentru a sugera eliberarea de ordinea tradițională a lumii), mă rog, cu toate cele ale unei întoarceri nostalgice spre un acasă paradisiac? Cine, hm? Fost-am înțărcați, cam de multișor. Nu ne mai duce nimeni pe noi cu din astea, să fie clar. Nici măcar cultura hard a zilelor noastre nu mai e în stare să țină piept dezordinii aduse în spațiul socio-cultural de acest tsunami virtual, căruia nu-i scapă distribuirii nici cel mai mărunt bob de impuls sau de feed-back (căci a vorbi de trăire, e deja prea mult să pomenim).

Totuși, nu vă grăbiți. E multă mitologie în discurs, una puțintel naivă, da. Profunzimea simbolurilor folosite nu o depășește pe cea a versurilor cântecelor lui Adi Minune. Totuși, repet, mai zăboviți un pic. E ceva ce (încă) mai găsim aici, ceva ce se pierde tot mai mult în imaginarul clipei: incorectitudinea construcției sale narative, vecină cu nesimțirea.

Se cântă bărbătește, despre un bărbat (mă rog, vocea lui Tom Keifer poate ridica unele sprâncene, dar e de-al nostru, garantez!). E o poveste simplă despre călătoria unui tânăr bărbat caucazian (candidatul ideal de erou al acelei Americi la care au visat votanții lui Trump), harnic (ies scântei acolo unde pune el mâna) și liber, printr-o lume ce nu are nevoie de intervenții exterioare pentru a fi just fine. O strângere bărbătească de mână între doi urmași vrednici de-ai lui Adam și … la drum, frate! Yeah: a man’s got to make his way!

Morile de vânt își văd de treaba lor, nu e nevoie de reglementări pentru a le face funcționarea corectă. Alimentarea de la pompa de benzină se face americănește, tot cum știm din filme; nu se eliberează bon fiscal, iar banii sunt încasați de o blondină misterioasă, martoră și ea a minunii trecerii unui astfel de bărbat de bărbat prin viață (privește în urma lui: unde mai găsește ea așa ceva?). Cei doi băieți îl sorb și ei din priviri, admirativ: când vor fi mari, se înțelege, vor fi și ca el. Motocicleta se strică – omul trebuie să ne arate că e capabil să facă față provocărilor vieții, nu? – dar în America aia pe care o știm noi (tot din filme, aste e …) întotdeauna se găsește un binevoitor să te ajute când faci autostopul ( se întâmplă să fie o camionetă din aceea, cum au oamenii muncitori și pragmatici …). Yeah: It’s the road I was meant to stay

Dar ajunge în sfârșit acasă, la o clădire din aceea în stil classic, visul de odinioară al fiecărui american cu scaun la cap, pentru care merita să muncești din greu (nu uitați de scântei!) sau să te îndatorezi pe viață. E praf peste tot, casa e o ruină: totuși ea îl aștepta acolo, credincioasă, liniștită, înțelegătoare. Convenția socială trebuia împlinită ca la carte: el trebuie să-și găsească drumul departe de casă, ca-n monomitul lui Campbell, iar ea să strălucească domestic.

Needless to say: iubirea descrisă aici e tradițională, hetero, în care bărbatul e subiect, călător prin lume (a man’s got to make his way, ni se repetă de mai multe ori), iar fata este obiect (așteaptă cuminte acasă, strălucitoare și cu brațele – metaforic vorbind – deschise). Cu happy end, neapărat.

Totuși, nu uită să precizeze bărbatul nostru, chiar dacă a găsit-o pe ea, așa cum trebuie, regulamentar: I’m on my way. Yeh, yeh, yeh! Calea bărbatului rămâne singura opțiune, restul e așteptare.

Cred că nepoții și nepoatele noastre când vor vedea aceste lucruri – presupunând că vor avea posibilitatea să acceseze în viitor astfel de avataruri ale înapoierii ideologice care a pus America pe picioare – vor întreba cu o sinceră uimire în glas, așa cum întrebam și noi pe vremuri cum se face că pământul e rotund: ”Papi, acolo zice de un bărbat care trebuie să-și vadă de drum. Dar … ce înseamnă aia bărbat?”.

I’m on my way … hă, hă, hă.

„Coming Home”
I took a walk down a road
It’s the road I was meant to stay
I see the fire in your eyes
But a man’s got to make his way
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home

I took a ride in a world
I’ll be spinnin’ for the rest of my life
I feel your heart beatin’ baby
ooo sometimes it cuts like a knife
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home

I’m coming home
Where your love tonight can shine on me
I’m coming home
Where your lovin’ arms can set me free

I took a walk down a road
It’s the road I was meant to stay
I see the fire in your eyes
But a mans got to make his way
So are you tough enough for my love
Just close your eyes to the heaven above
I’m coming home
I’m coming home

I’m coming home
Oh yea
I’m on my way
I’m coming home I’m coming home
Here we go ooo yea, ooo yea
I’m on my way

Come on baby, Come on
Let your love, shine on me
I’m on my way, Sing along
Shine on, Shine on, Shine on me
I’m on my way, Ahh yea
Shine on me
I’m on my way
I’m on my way
I’m on my way
I’m on my way

Ce vreau să fiu (1)

Voi rezista de data asta tentației de a vă vorbi despre „a doua” a lui Mahler, această epopee uimitoare a învierii; o voi face cu o altă ocazie. Acum vă voi îndrepta atenția spre altceva, spre un fel de devenire a trăirii: experiența prin care trece dirijorul Leonard Bernstein în timp ce, parcă, pictează cu sunete gândul veșniciei. E momentul și locul în care nu ai nici o altă șansă decât să te bucuri în credința ta. Fără efortul de imaginație la care ne îndemna John Lennon prin al său Imagine, ci prin trăire, prin actualizarea în planul experienței a realității materializării eternității în viața ascultătorului. Nu-ți imagina că există o lume mai bună, trăiește-o, e chiar aici, mai aproape decât ai crezut vreodată! E este o prefigurare a ceea ce va să vină, poți conta pe asta.

Dar Bernstein … Ia priviți-l! La un moment dat (3:14) parcă prinde aripi. Muzica începe să crească, dar nu atât în intensitate sonoră (deși va urma și asta, în mod natural), cât în capacitatea de a ne învălui ființele cu bucurie, cu speranță, cu frumusețea biruinței vieții. El este – sunt convins – în locul din care nu ar mai pleca niciodată. Căci pe acolo, preț de vreo opt minute, a poposit veșnicia.

Așa vreau să trăiesc armoniile credinței, cum își trăiește Berstein aventura mahleriană, să ajung să nu-mi mai pot dori altceva, precum Petru în fața Hristosului transfigurat. Nu e pentru fiecare zi, poate nici măcar pentru fiecare decadă a vieții, dar nu aș cârti pentru mai mult, credeți-mă …

Very leisurely. Never rush. Not this Christmas

Very leisurely. Never rush. Not this Christmas

Aceasta e indicația lui Gustav Mahler pentru partea secundă a celei de-a doua simfonii (”Resurection”): lăsați-o moale, fără grabă, încetișor … Cam așa cum, să recunoaștem, nu o mai facem de Crăciun, o zi sărbătorită la turație maximă, cu pedala de accelerație lipită de podea și peisajul din jur stilizat în motion blur.

Nu înțeleg această bucată muzicală într-o simfonie care proclamă puterea învierii. De fapt, nu-mi este clar nici la ce fel de înviere s-a gândit compozitorul evreu, încreștinat în condiții nu tocmai limpezi. E un ecou, zice el, al unor vremuri rememorate în fața nemiloasei despărțiri de cei ce pleacă dintre noi; mie îmi pare o promisiune a nașterii.

Căci orice naștere este o promisiune. Dumnezeu Și-a ținut-o pe-a Sa, în Pruncul născut din fecioară, în Betleem. E rândul nostru acum să modelăm sub pașii noștri contururile împlinirilor abia întrezărite în fiecare naștere de sus, în fiecare nou scâncet de nou născut în adierea vântului care bate, dar nu știi de unde vine, nici nu visezi încotro te duce …

Crăciun Fericit!

Muzica, o nouă dimensiune (10)

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Cu această primă parte a Simfoniei I își începe Gustav Mahler una din cele mai profunde aventuri simfonice din istoria muzicii. Orice asemănare a primelor măsuri cu cele din introducerea Simfoniei a IX-a de Beethoven nu cred că e întâmplătoare. Mahler preia ștafeta de la Maestru; o va duce mai departe înspre orizonturi muzicale pe care Titanul abia dacă le întrezărea, poate între ultimele cvartete, în special în Marea Fugă …

Este o piesă muzicală totuși de tranziție între un romantism bătrâior, oarecum depășit de spiritul veacului – Darwin, Wagner, Nietzsche –,  și o modernitate deschisă unor explorări de neînchipuit chiar în prag de secol XX.

Nu e lungă, să știți. N-aveți de ce să vă plângeți. Mahler poate mai mult de atât …

Rochia de nuntă. Sau, mă rog, de paradă …

Acest cântec nu e pentru urechi sclifosite.

Ca să îl înțelegeți mai bine, e nevoie să știți că el e o replică a lui Derek Webb la adresa uneia dintre nu puținele fantasmagorii care au vânturat prin imaginarul teologic al creștinilor de peste Ocean. Mai precis, e vorba de cartea lui Bruce Wilkinson, Rugăciunea lui Iaebeț. Da, aia care zice că Domnul va face cum îți dorește inimioara, doar îndrăznește. Și, desigur, folosește rugăciunea lui Iaebeț. Need I say more?

Dacă ți se pare a fi un cântec trist, atunci nu ești chiar pierdut …