De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.
Frumusețe neostentativă.
Așa aș descrie această mișcare, a doua, din Simfonia nr. 34 de Mozart. De fapt, termenul „mișcare” alăturat ei este impropriu, căci ea ne oferă înainte de orice un ispititor prilej de odihnă, ca printr-o scufundare liniștea unui lac dimineața, la mijitul soarelui. Pacea ei e molipsitoare: îți vine să le dai în trăznet pe toate cele ale traficului de zi cu zi (nu mă refer doar la șosele sau trotuare) și să te oprești, așa, ca-n Psalmi.
Să te oprești și să știi. Să nu pleci până nu ai ajuns la această cunoaștere intimă, profundă și de nezdruncinat, ca cea a unui martor al unei minuni: nu știi dacă să o spui mai departe, căci te vei face de râs, nu te va crede nimeni și vei avea multe de îndurat, dar nici nu poți să taci.
Asemeni lui Petru, când era pe munte, împreună cu Învățătorul, îți zici că nu vrei să mai pleci de acolo.
Căci n-ai nimic de dovedit nimănui, că nu lupți cu oamenii, că nu ești chemat să instaurezi sfinte ordini, ci să iubești până nu mai poți. Îți face bine să uiți, preț de o clipă măcar, de ambiții.
Da capo.
P.S. Toate „mișcările” secunde ale simfoniilor mozartiene dintre 30 și 35 sunt îmbibate cu această pace de necuprins. Prin contrast, în părțile lente ale ultimelor sale simfonii (în special ale ultimelor trei), Mozart anunță nori negri și grei. Totuși, ei se risipesc repede, finalurile fiind exuberante și nestăvilite în energia pe care ne-o transmit.
dyo 