ca să priceapă iapa

Ăștia, mă, care nu-ți spun cu ce Trump să votezi, dar te dumiresc fără preț de tăgadă că dacă nu gândești ca ei ți s-a defectat creștinismul …
De pildă, dacă te abții:
Sau dacă te dor și mâna și mintea când te gândești la The Chosen One, cel ce va face America dodoloață again:
Dar ce zic eu, iertare: a vorbi despre ambiguitate la evanghelici este ca și cum ai filozofa asupra efectelor dialecticii lui Hegel asupra pregătirii conservelor de iarnă fără a folosi oțet …

„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele

„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele

Una din tendințele care a provocat nu puține controverse, atât în lumea creștină, cât și în cea seculară, este aceea de a readuce în atenția publicului, prin filme, o cultură istorică reinterpretată în termeni moderni. Nimic nu a scăpat acestui veritabil val de demitologizare și desacralizare narativă, nici miturile păgâne, nici faptele istorice, nici marile lucrări literare clasice, nici evenimentele biblice, nici măcar poveștile pentru cei mici. Filme precum Clash of Titans (2010) și Thor: The Dark World (2011) au fost criticate din pricina inacurateții lor față de povestirile originale antice. Agora (2009), Grace of Monaco (2014) și The Imitation Game (2014) sunt doar câteva dintre exemplele de filme bazate pe fapte reale în care s-au constat distorsionări semnificative ale unor fapte istorice. Una din capodoperele literare ale culturii universale, Romeo și Julieta, cunoaște mai multe adaptări actualizate în contexte excentrice: Romeo + Juliet (1996), Tromeo and Juliet (1996), Gnomeo and Juliet (2011) și, în 2013, Warm Bodies (în care Romeo este un zombie!). Două dintre cele mai controversate filme ale anului 2014, Noah și Exodus: Gods and Kings, au fost întâmpinate cu numeroase critici din partea spectatorilor creștini din pricina modificărilor pe care autorii le-au adus istoriilor biblice. Reinterpretarea poveștilor pentru copii este singura care nu a produs controverse, noile povești ale Scufiței Roșii (Hoodwinked!), Albei ca Zăpada (Mirror Mirror) și ale Cenușăresei (Ever After) fiind în general bine primite atât de public, cât și de către critici.

Să observăm, în primul rând, că acest revizionism Citește în continuare „„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele”

Hermeneutica balonului rotund (8) – Argentina – Olanda

Va să zică, se poate ajunge campioană mondială la fotbal și fără a juca fotbal. Asta îmi confirmă că ne-am perfecționat într-atât de mult mijloacele de a nu-l lăsa pe adversar să joace, că nici nu mai contează ce jucăm. Că nu se plantează acolo în pământ, ca-n reclama Fifa, bucuria de a juca, democratizarea plăcerii de a alerag și șuta în bășica aceea rotundă, ci obsesia isteriei finale de la ridicarea trofeului în slavă. Să pleznească de ciudă capra vecinului, iar el să plângă până nu-l mai țin cămășile pentru onoarea ce care n-o va redobândi în veci. Trăiască partida! Rest in peace, biet joc cu balonul rotund …

Poate că nemții vor rupe vraja, altfel, la următoarea Cupă, vom ajunge să tranșăm problema direct la loviturile de departajare. Nici n-ar fi o dramă prea mare: am salva o mulțime de timp pentru Master Chefuri, pentru giumbușlucurile românilor talentați în de toate, pentru fenomenologia destinului Stelei lu` Becali și alte d`astea, mai de bun simț până la urmă …

P.S. Ș`am mai prins una după meciul ăsta, o ilustrație de predică. Asta facem și în dezbaterile noastre ”biblice”: cheltuim atâta energie în a dezavua teologia lui Nea Nu-Mi Place De El, că ajungem să nu mai știm, de fapt, ce mâncare de fazan o fi aia teologie. Antijocul în teologie, prin trageri repetate de non-argumente și faulturi pamfletare (tactice, desigur), naște zarzavagism de mahala.  Când modul nostru de viață este un permanent ”împotrivă” la toate câte ne agresează liniștea dogmatică, nu mai rămâne nici un ”pentru” pe care credința noastră să-l mărturisească lumii. Ș`aiasta-i mahalaua, frațicule!

Hermeneutica balonului rotund (7) – Olanda -Mexic

Nu am priceput, nu pricep și nu cred că voi înțelege vreodată: de ce considerăm că jucătorul care se aruncă în careu ca-n piscină, obținând (furând?) prin asta lovitura victorioasă pentru echipa sa, și-a făcut doar datoria de jucător și este amplasat cu indulgență deasupra oricărei ingerințe etice în evaluarea faptei sale, undeva într-un nor metafizic sportiv cu totul special, în timp ce singurul care este luat la bani mărunți pentru justețea cursului evenimentelor este arbitrul.

Și nu mai pricep ce e ăla ferplei. Un fel de Moș Crăciun, nu-i așa?

Hermeneutica balonului rotund (6) – Grecia – Coasta de Fildeș

Fraieri, ivorienii ăștia! Naivi, în sensul iliescian al cuvântului, au crezut că se joacă fotbal până la ultimul fluier al arbitrului, fără mingi blocate la colțul terenului, fără tăvăleli interminabile pe gazon, fără bubuieli prin tribune …

Au pus botul la reclamele Fifa, cele despre far-play bla, bla, bla. Cine dă doi bani pe ele? În mod sigur nu grecii. Nu când e în joc o calificare. Pentru că în timp ce prin minutul 92 ivorienii încă mai căutau să atace poarta adversă, în loc să pună rezultatul de pe tabelă la murat, Samaras se împiedică eroic în careu și păcălește o întreagă galaxie cu talentele sale. Tot un fel de Suarez, același tip de erou. Ziceți-mi că și grecul a procedat corect, că și un astfel de hocus-pocus este de îngăduit în fotbal: o să încep de acum a urmări doar partide de șah. Acolo n-ar trebui să fie loc pentru meandre etice, nu-i așa?

Probabil că trebuie să (mai) fie loc sub soarele Mondialului și pentru o echipă urâtă precum Grecia. Poate tocmai pentru ca la meciul următor să pot striga din toți plămâni, de să se audă până în Brazilia: ”Hai Costa Rica”!

Hermeneutica balonului rotund (5) – Anglia – Uruguay

Cad vitezele oștiri ale Europei una după alta. De data asta, spre deosebire de spanioli, engezii au pierdut într-o luptă adevărată. Recunosc, mi-ar fi plăcut, de dragul competiției, un rezultat de egalitate. Numai că, de data asta, Uruguay, condusă în atac de un Suarez în mare formă, a fost de neoprit. Am vizionat un meci fain, palpitant, ca un film din acelea la care te duci doar pentru a te destinde, pentru a uita vreme de o oră jumate de necazurile cotidiene.

Pentru mine, însă, câștigul adus de această încleștare este cu totul altul. El ține de reabilitarea unui tip de erou și a unui nume interesant al fotbalului de astăzi, cel al jucătorului care prin evoluția sa a avut un impact decisiv în stabilirea învingătoarei de astăzi.

Remarcam cu patru ani în urmă gestul la sacrificiu al lui Suarez de a-și salva echipa printr-un henț făcut pe linia porții în meciul de poveste cu Ghana, mărturie a unui tip de eroism străin veacurilor cavalerești trecute. Am rămas cu un gust amar atunci, iar în anii care au trecut nu l-am mai remarcat decât cu totul episodic pe atacantul lui Liverpool. Eu sunt de modă veche: nu cred că o victorie se obține cu orice preț, că cineva poate încălca cu bună știință regula jocului, în virtutea faptului că este dispus să suporte consecințele legii. Acest tip de etică îmi este străin. Încă mai tânjesc după confruntări supuse unor coduri de onoare absolute, transcendente aspirațiilor la ridicarea cupei deasupra capului. Sunt convins că acest mod de a privi viața își are propriile lacune, dar așa sunt eu și nu văd semne de schimbare în această privință.

De aceea, meciul din seara asta răscumpără într-un fel, măcar în inima mea dacă nu mai departe de atât, un caracter pitoresc, un jucător care poate că a descoperit acum, în deplinătatea maturității sportive, frumutețea reală a competiției, drumul spre victoria din conștiință, ca temelie a biruinței de pe teren. Mă rog, sunt cuvinte mari, poate că nu s-a întâmplat chiar așa. Poate că omul a prins o zi bună, fenomenală … și atât. Mi-e îmi place totuși să cred că Suarez a mai crescut în acești patru ani, nu doar ca jucător de fotbal, ci și ca erou. Sper din inimă să nu fiu contrazis de evoluțiile sale ulterioare la acest Mondial, câte or mai fi ele …

Hermeneutica balonului rotund (4) – weekendul conquistadorilor

Rămâne cum s-a stabilit de la bun început: autogoluri de poveste, tot mai multe lovituri de la 11 metri și, legitimat deja de împrejurări, sistemul Goal Line, cel care a produs și o primă victimă, micuțul Honduras. Ah, și să nu uit, un Messi căruia încă nu i-a trecut lehamitea de după micii de la București; cam de atunci maestrul nu mai e în apele lui, gura nu-i mai tace, mingea nu-l mai place … dar tot mai dă câte o boabă, asta ca să nu-l uităm cu totul.

Mi se pare că, oricât am da-o la scăldat cu globalizarea asta și cu valorile ce-i înmiresmează nurii, prietenii noștri de peste ape nu pun botul la toate: urăsc în continuare trădarea (vezi cazul Diego Costa), pun la îndoială imparțialitatea tehnicii (antrenorul Hondurasului a contestat validitatea golului marcat din acțiune de Benzema), amețesc mingile până ni să urăște și nouă de Cupa asta Mondială (Nigeria – Iran este, de departe, cel mai plicticos meci de până acum) și, dacă lupta o cere, fentează cu nonșalanță aspirațiile de fair-play și de pace între popoare ale forului mondial prin tot felul de tertipuri împotriva cărora încă tehnica zilelor noastre nu are leac.

Să ne mai mirăm că cele mai bătăioase echipe de până acum s-au dovedit a fi cele europene, singurele care par să fi înțeles că globalizarea în fotbal rămâne până la urmă o chestiune de ambiție sportivă? Să ne mai mirăm că acest lucru se întâmplă deși cele mai puțin omogene echipe din punct de vedere al naționalității sunt tot cele europene? Italia, Elveția, Spania, Germania, Franța, Anglia, Portugalia, Grecia – asta pentru că, să zicem, croații și bosniecii au scuzele lor contextualizate etnic – vin la Cupa Mondială și cu jucători naturalizați ( o excepție notabilă în spațiul european este Rusia). Din câte se pare Brazilia, Columbia, Honduras, Ecuador și Corea de Sud nu au nici măcar unul de acest fel. Fondul problemei este explicabil, dacă luăm în calcul imigrația, deși suspiciunile cu privire la onorabilitatea unor astfel de recrutări – poate neîntemeiate, malițioase – n-au lipsit. Cert este că un pui de roman precum Balotelli, un brazilian bine ibericizat precum Costa sau un teribil de bătăios Pepe dau cu adevărat sare și piper acestei globalizări care, altfel, ne-ar plictisi peste măsură …

… iar asta este pentru că, suspectez eu, Cupa Mondială nu este despre emoția ascultării imnului, despre a lupta pentru prestigiul țării tale, bla, bla, bla, ci despre performanță sportivă la cel mai înalt nivel. Celelalte sunt siropuri care, nu zic, își au rostul lor, dar numai dacă sunt consumate cu moderație …

Cea mai frumoasă priveliște a globalizării rămâne cea nepremeditată ideologic, restul e artificialitate fadă, fără fond, așa cum a fost și meciul dintre nigerieni și iranieni, aproape nul …