Hermeneutica balonului rotund (9) – Franța – Danemarca 0

Unul dintre motivele pentru care încă îmi place să urmăresc competițiile de fotbal la nivel de echipe naționale, printre altele, este și acela că ele scot adesea la lumină surprinzătoare confirmări socio-existențiale despre lumea asta nebună în care trăim.

Bunăoară, să luăm, de pildă, aceste nume: Iran și Maroc. Două echipe care au căzut la datorie; niște învinși. În special Marocul, care nu mai avea nici o motivație anume pentru a pune osul în ultimul meci, cel împotriva Spaniei, a dat dovadă de o abnegație admirabilă. Ambele echipe au dovedit sportivitate, jucând fotbal până în ultima clipă. Au fost eliminate, dar ne-au câștigat admirația.

Astăzi, Franța și Danemarca. Două reprezentante ale Europei post-creștine ne-au arătat ce le poate pielea. Zero. La zero. Never ending zero. Adică, mai pe șleau: lipsă de onoare și de bun simț, nesportivitate, non-combat. Un ”Na-ți-o ție, dă-mi-o mie” fără cap și coadă, fluierat copios, pe bună drepate, de un public plictisit. Iar Danemarca nu e la prima abatere (acel 2-2 cu Suedia de la Euro 2004, o rușine scandinavă, nedemnă de niște urmași ai vikingilor). Până și Arabia Saudită – Egipt, un alt meci „de umplutură”, a dat de pământ cu rușinea unor francezi ce au dovedit o crasă lipsă de rafinament într-ale farmecului jocului și a unor danezi care nu mai au în clin și mânecă cu etica protestantă.

Atât Franța, cât și Danemarca, s-au calificat. În ce privește respectul datorat acestor echipe, care sunt niște învingătoare, din partea mea nu se pune problema. Poate altădată, dar nu foarte curând.

Iar dacă zic că unii sunt musulmani, iar alții (post)creștini am dat cu parul au ba?

Reclame

Prioritățile de rigoare

Un simptom tipic maladiei care ne atrofiază capacitățile de a simți cu cei în nevoie, în vremuri în care toate cele ale lumii sunt afișate pe ecrane, în timp ce inimile ni se golesc de reale conținuturi, este ilustrat și de felul în care ne poziționăm ideologic în problema copiilor despărțiți de părinți, de către autoritățile americane. O facem cu fermitate, principial și cu simț de răspundere. Nu facem rabat la argumente și la discursuri convingătoare. Pentru că sunt o mulțime de lucruri extrem de importante de cântărit:

1) cine a început nebunia asta, Obama sau Trump

2) să decidem cine sunt ipocriții. Variante:

  1. trusturile de presă partizane (NY Times, The Guardian, Fox etc)
  2. creștinii evanghelici de rit texan
  3. cei militează împotriva avorturilor, dar …
  4. cei ce nu militează împotriva avorturilor, dar …

3) să decidem ce trebe făcut. Iarăși, variante:

  1. nu v-ați săturat de Trump, hm?
  2. cu legea nu te joci

Ar mai fi un lucru de pus la cale, de o importanță secundară: soarta acelor copilași. De acesta ne vom ocupa după ce le vor rezolva cum se cuvine pe cele de mai sus.

Alfie pentru ochi

Așadar, ați descoperit zilele astea ceea ce Orwell ne spusese de mult, dar n-am prea vrut să luăm aminte: statul este rece, lipsit de har, nemilos, ucigaș de speranțe. Nu-i stă în caracter. Problema nu este legată (doar) de conținutul ideologiei pe care o slujește; pur și simplu nu știe să se comporte altfel. O dă sus și tare cu legea, co conduitele reglementate, cu formele și formalitățile, asta e. Impersonal fiind, deși sunt niște oameni acolo, responsabili pentru fiecare mișcare de rotiță, nu înțelege nici măcar la nivelul celui mai elementar antropomorfism ideea de persoană.

Vrei să-ți dea iubire? Vrei să te înțeleagă? Vrei să-ți îngăduie nebunia cea frumoasă a harului de a fi părinte? Vrei să-ți dea speranță? În zadar le aștepți de la stat. Când vine vorba de cele ale iubirii, statul nu știe să facă altceva decât să dea o mulțime de legi și să ne învețe ce e corect și ce nu. Și să protejeze interese, așa cum știe el mai bine. Iar atunci când nu știe, mai ales când e vorba de interesul superior al copilului, o dă cu bâta-n baltă. Iese cu lacrimi și cu multă, multă durere.

Statul nu știe ce să facă cu viața (vă mai amintiți de omul acela mioritic, dat mort în acte, deși era încă viu, și silit să treacă, în ciuda evidențelor naturale, printr-un întreg proces birocratic al revenirii la viață?). Însă, asemeni firelor rebele de iarbă care ridiculizează pavajele de beton, cu tot cu erbicidele menite ale ucide înălțarea, viața sfidează sistemul. Cele patru/cinci zile ale lui Alfie, trăite în afara suportului artificial, sunt răspunsul vieții, blând și dureros deopotrivă, dat indiferenței unui angrenaj incapabil, în toată perfecțiunea lui, să le ofere unor părinți dreptul de a face tot ce depinde de un părinte pentru binele pruncului lor.

Nu căuta viață între cele moarte ale legii. Nu te aștepta ca statul să te învețe ce e viu și ce nu. Nu asta e menirea lui. Cel mult, în astfel de chestiuni, statul este un simplu agent constatator. Care, uneori, o mai dă și în bară, fără pic de grație. Căci statul poate fi inuman în ce face, tocmai pentru că e atât de omenesc în toace cele ce-i dau spor.

Ar fi alte locuri mai potrivite. Poate că ai uitat de ele.

Privește în jur, cu băgare de seamă, căci nici căldura umană, nici harul, nici mila și nici speranța n-au lipsit în aceste zile. Lasă statul într-ale sale și privește la cei, în felul lor nebunesc, ce a alunecate pe alocuri și în excese regretabile,  mărturisesc în felurite chipuri valoarea vieții. Această mărturie n-a pierit, trebuie doar să cercetezi cu atenție.

Oare care este sursa ei, te-ai întrebat?

Cine poate mărturisi cu adevărat viața? Cine o poate arăta?

Doar cel căruia i-a fost arătată, cum zice și apostolul. Restul sunt ideologii, dogme, politici. Nimicuri.

ca să priceapă iapa

Ăștia, mă, care nu-ți spun cu ce Trump să votezi, dar te dumiresc fără preț de tăgadă că dacă nu gândești ca ei ți s-a defectat creștinismul …
De pildă, dacă te abții:
Sau dacă te dor și mâna și mintea când te gândești la The Chosen One, cel ce va face America dodoloață again:
Dar ce zic eu, iertare: a vorbi despre ambiguitate la evanghelici este ca și cum ai filozofa asupra efectelor dialecticii lui Hegel asupra pregătirii conservelor de iarnă fără a folosi oțet …

„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele

„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele

Una din tendințele care a provocat nu puține controverse, atât în lumea creștină, cât și în cea seculară, este aceea de a readuce în atenția publicului, prin filme, o cultură istorică reinterpretată în termeni moderni. Nimic nu a scăpat acestui veritabil val de demitologizare și desacralizare narativă, nici miturile păgâne, nici faptele istorice, nici marile lucrări literare clasice, nici evenimentele biblice, nici măcar poveștile pentru cei mici. Filme precum Clash of Titans (2010) și Thor: The Dark World (2011) au fost criticate din pricina inacurateții lor față de povestirile originale antice. Agora (2009), Grace of Monaco (2014) și The Imitation Game (2014) sunt doar câteva dintre exemplele de filme bazate pe fapte reale în care s-au constat distorsionări semnificative ale unor fapte istorice. Una din capodoperele literare ale culturii universale, Romeo și Julieta, cunoaște mai multe adaptări actualizate în contexte excentrice: Romeo + Juliet (1996), Tromeo and Juliet (1996), Gnomeo and Juliet (2011) și, în 2013, Warm Bodies (în care Romeo este un zombie!). Două dintre cele mai controversate filme ale anului 2014, Noah și Exodus: Gods and Kings, au fost întâmpinate cu numeroase critici din partea spectatorilor creștini din pricina modificărilor pe care autorii le-au adus istoriilor biblice. Reinterpretarea poveștilor pentru copii este singura care nu a produs controverse, noile povești ale Scufiței Roșii (Hoodwinked!), Albei ca Zăpada (Mirror Mirror) și ale Cenușăresei (Ever After) fiind în general bine primite atât de public, cât și de către critici.

Să observăm, în primul rând, că acest revizionism Citește în continuare „„Alte măști – aceeași piesă” în cinemaul de toate zilele”

Hermeneutica balonului rotund (8) – Argentina – Olanda

Va să zică, se poate ajunge campioană mondială la fotbal și fără a juca fotbal. Asta îmi confirmă că ne-am perfecționat într-atât de mult mijloacele de a nu-l lăsa pe adversar să joace, că nici nu mai contează ce jucăm. Că nu se plantează acolo în pământ, ca-n reclama Fifa, bucuria de a juca, democratizarea plăcerii de a alerag și șuta în bășica aceea rotundă, ci obsesia isteriei finale de la ridicarea trofeului în slavă. Să pleznească de ciudă capra vecinului, iar el să plângă până nu-l mai țin cămășile pentru onoarea ce care n-o va redobândi în veci. Trăiască partida! Rest in peace, biet joc cu balonul rotund …

Poate că nemții vor rupe vraja, altfel, la următoarea Cupă, vom ajunge să tranșăm problema direct la loviturile de departajare. Nici n-ar fi o dramă prea mare: am salva o mulțime de timp pentru Master Chefuri, pentru giumbușlucurile românilor talentați în de toate, pentru fenomenologia destinului Stelei lu` Becali și alte d`astea, mai de bun simț până la urmă …

P.S. Ș`am mai prins una după meciul ăsta, o ilustrație de predică. Asta facem și în dezbaterile noastre ”biblice”: cheltuim atâta energie în a dezavua teologia lui Nea Nu-Mi Place De El, că ajungem să nu mai știm, de fapt, ce mâncare de fazan o fi aia teologie. Antijocul în teologie, prin trageri repetate de non-argumente și faulturi pamfletare (tactice, desigur), naște zarzavagism de mahala.  Când modul nostru de viață este un permanent ”împotrivă” la toate câte ne agresează liniștea dogmatică, nu mai rămâne nici un ”pentru” pe care credința noastră să-l mărturisească lumii. Ș`aiasta-i mahalaua, frațicule!

Hermeneutica balonului rotund (7) – Olanda -Mexic

Nu am priceput, nu pricep și nu cred că voi înțelege vreodată: de ce considerăm că jucătorul care se aruncă în careu ca-n piscină, obținând (furând?) prin asta lovitura victorioasă pentru echipa sa, și-a făcut doar datoria de jucător și este amplasat cu indulgență deasupra oricărei ingerințe etice în evaluarea faptei sale, undeva într-un nor metafizic sportiv cu totul special, în timp ce singurul care este luat la bani mărunți pentru justețea cursului evenimentelor este arbitrul.

Și nu mai pricep ce e ăla ferplei. Un fel de Moș Crăciun, nu-i așa?