Muzica, o nouă dimensiune (14) – Ce-mi spune iubirea

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

De voi ajunge vreodată pe pat de moarte, asta să-mi puneți spre ascultare, acest coral, parte finală a celei de-a treia simfonii a lui Gustav Mahler. Nu durează mult, cam vreo douăzeci de minte, așa că va trebui să îl setați pe „repeat”. Chiar după ce voi închide ochii, lăsați-mi trupul scăldat măcar pentru o singură dată în armoniile acestea, venite parcă de pe alte tărâmuri.

Tema muzicală nu e cine știe ce, iar linia melodică se așterne fără grabă, docilă, fără alternanțe de vreun fel; vă pot găsi cu ușurință prin muzica clasică a contemporanilor lui Mahler vreo douăzeci de melodii mult mai frumoase, poate mai ușor de asociat ideii de „dragoste”. Mai mult, datorită unor repetiții tonale, se crează și impresia unei anume monotonii, expresie a unei resemnări în fața inevitabilului, una pe care am mai simțit-o și la audierea acelui nefiresc Adagio ma non tanto din ultimul brandenburgic al lui Bach. Numai că, spre deosebire de Bach, Mahler ne oferă o rezolvare, finalul apoteotic, care poate doar în Învierea își mai găsește un corespondent într-ale măreției și simțirii.

Primele patru minute aparțin exclusiv instrumentelor de coarde, într-o țesătură de nuanțe și impresii, pregătind duioasa capitulare a suflătorilor în fața misterului pe care dragostea i-l descoperă, fără plată, celui ce renunță. Căci nu există iubire fără renunțare: ieși din timpul tău, din casa ta, din iluziile tale, din dreptul tău la fericire și te dărui necondiționat devenirii aproapelui. Iar asta înseamnă suferință. De la 9:19, cu toții par să intre pe acest drum ce pare fără întoarcere, dar și fără o destinație anume, al suferinței. Muzica se încarcă afectiv, căpătând chiar accente melodramatice, dar nu suntem abandonați în atmosfera unei drame copleșitoare (care ar transforma întreaga scenă într-o telenovelă muzicală), ci, trecând printr-un pasaj extrem de contrastant, suntem călăuziți spre acele clipe de liniște, când totul se condensează, asemeni unei raze de soare într-o picătură de rouă, în cântul unui flaut, căutând în liniștea creată de un tremolo discret, de către viori, aceeași iubire de odinioară. Iar finalul, în care trompetiștii își acoperă instrumentele cu bucăți de pânză, pentru a atenua sunetul emis și a-l domestici înainte de finalul triumfal (cu tobe!), ne trimite cu gândul la biruința iubirii, cea dincolo de toate patimile și suferințele îndurate.

Ce-mi spune iubirea? Că e mai mult decât faptă și că e dincolo de simțire: pur și simplu este un har imens să poți iubi, unul pentru care merită să dai tot ce ai spre a te bucura de el. Restul, făcute sau nefăcute, emoții, angajamente, declamații și afirmații, povești și simboluri, ritualuri și pietre de hotar, fapte ale firii, idei etc, etc, etc sunt efecte. Sau roade. Oricum, lucruri asupra cărora putem să luăm seama la vremea lor. Acum să ascultăm doar ce ne spune iubirea.

Anunțuri

Mijlocul este mesajul (14) – Regele Mihai

Cum era de așteptat, așa cum se întâmplă de fiecare dată când pleacă dintre noi câte un om care a lăsat niște urme mai de soi în conștiința românească, moartea Regelui Mihai se dovedește a fi un bun prilej pentru români de a-și etala cele mai fine apucături în materie de relaționare cu propriul imaginar istoric. Găsim de toate și, practic, se poate spune că de la venerarea vrednică poate doar de cele acordate sfinților la disprețul celui hrănit prea mult timp cu salam de soia nimic nu lipsește din meniu. Vor trece însă și astea. Rămâne, și pentru unii, și pentru ceilalți, ideea pe care o poartă cu sine această stranie istorie a regalității pe meleagurile noastre. Iar această idee nu va pieri lesne dintre noi, căci pe măsură ce trece timpul, vom resimți și mai dureros prăpastia ce desparte prezentul politic românesc de tot ceea ce înseamnă Regele Mihai pentru istoria noastră.

Nu mă pricep la istorie. Nu sunt sigur pe toate câte s-au întâmplat cam din vremea celui de-al doilea război până în contemporaneitate cu România noastră. Nu știu dacă toate câte le-a făcut Regele au fost menite binelui acestei țări. Nu e treaba mea să judec asta. Ce pot să fac eu acum este altceva: să-l citesc ca pe o epistolă și să încerc a învăța ceva, pentru mine și pentru cei ce gândesc asemenea.

Ce este „Regele Mihai”? Cam tot ce nu e politica românească din ziua de azi. E demnitate, bună creștere și eleganță a raportării la popor. Arătați-mi astfel de lucruri între parlamentarii și guvernanții noștri. Regele Mihai ne mărturisește despre o verticalitate a ființei și orientare a valorilor, lucruri pierdute în societatea românească pe drumul tranziției, cam de prin vremea despărțirii de Corneliu Coposu. În această vreme, tot mai mult, bășcălia a devenit pita noastră de zi cu zi, batjocura aerul pe care îl respirăm iar disprețul cronic pentru cel ce gândește altfel energizantul fiecărei dimineți.

”Băi, animalule!”? „Țigancă împuțită”? „Penală e mama dvs.”? Ca acestea găsim o mulțime între cei ce ne-au condus sau ne conduc acum. Pe ăștia fiecare dintre noi i-am cocoțat sus, cu mânuțele astea două. Problema este că în acest fel și noi suferim aceeași metamorfoză a apucăturilor. Ceea ce era inacceptabil odinioară, când încă mai prețuiam demnitatea umană învățată de la o generație la alta, este acum justificat din pricina scopurilor. Paradoxal, într-o lume în care se încearcă legiferarea protejării demnității ființei, sub toate aspectele, ne slobozim tot mai lesne baierele nesimțirii față de toți și de toate câte ne convin. „Regele Mihai” este despre cu totul altceva, oameni buni. Unii dintre noi, poate, pentru prima oară înțelegem ce înseamnă de fapt sânge albastru, dincolo de detalii genealogice și alte d`astea: e un mijloc de a privi lumea prin lentilele unor constrângeri care-l separă pe om de o existența comună, pur instinctuală, haotică adesea și lipsită de orizont a celui ce trăiește doar de dragul unor lozinci și idealuri exterioare. Sângele albastru este în primul rând un imperativ al asumării responsabilității de a fi om adevărat. Vedem asta și la Cel a cărui naștere o vom sărbători curând. Noblețea obligă, nu-i o vorbă goală. De aceea, pe Hristos îl găsim de fiecare dată acolo unde trebuie să fie, la momentul potrivit, făcând întotdeauna ceea ce este potrivit cu sfântu-I sânge.

Dacă în acest pustiu al conduitei responsabile „Regele Mihai” doar atât face, ne spune ce înseamnă să fii demn în fața unui popor pe care-l dorești să modeleze demnitatea ca mod de viață, de la mic la mare, pentru mine este suficient. „Regele Mihai” este oaza de bună creștere în care încă mai găsim împrospătare pentru ființele noastre măcinate de răutate, de necuviință și de lipsa unui minim autocontrol. Ce păcat că și de data asta ne trezim prea târziu! Ce jale că nici de data asta unii nu se vor trezi! Ce păcat că onoarea și penibilul își dau mâna încă odată peste lumea noastră, astfel că avem toate șansele să trecem fluierând peste încă o prețioasă lecție a recunoașterii și asimilării unor valori!

Rămânem cu regretele cele eterne. Mă lipsesc de așa ceva.

Hiena de la Auschwitz-Birkenau

Hiena de la Auschwitz-Birkenau

Pentru cel ce ar vrea să își facă o idee, măcar tangențial, despre sensul evaluării divine din cartea Facerii asupra condiției unei umanități care și-a pierdut reperele fundamentale ale existenței – au umplut pământul de silnicie, zic Scripturile – acest loc este o alegere cât se poate de inspirată. Îți vine greu să crezi că a existat așa ceva, că o astfel de silnicie este posibilă, că viața a bătut cu mult, în moduri ce nu pot fi măcar descrise, până și imaginația celor mai îndrăzneți creatori de filme. Dacă e adevărat că omul sfințește locul, să nu ne facem iluzii: omul îl poate și blestema, îl poate umple cu toată mizeria din inima-i. De data asta însă, evaluările de genul celor făcute pentru Cernobyl[1] nu-și au rostul, căci silnicia nu cunoaște nici timp, nici vindecare; pentru aceasta nici Dumnezeu nu a avut alte soluții de ostoire în afară de foc și pucioasă sau de apele nestăvilite ale potopului. Adevărate soluții finale, pentru probleme reale ale omului despărțit de sine și de Creatorul său.

Ce le (mai) rămâne oamenilor care trec printr-un astfel de loc? Victimelor li se ia totul (cu excepția atitudinii alese în fața ororii, spune Viktor Frankl). Dar nici cei din personalul taberei, de la comandant, la ofițeri, militari, gardieni și medici, nu ies cu ceva de acolo, căci golirea de tot ce este omenesc este, cred eu, mai dureroasă decât chiar pierderea propriului nume în favoarea unui număr, decât toate chinurile, ba chiar decât a vieții biologice însăși (un exemplu cutremurător este Irma Grese, o tânără gardiană nazistă, poreclită Hiena Auschwitzului, condamnată la moarte pentru crime împotriva umanității la numai 22 de ani).

Aceeași senzație de golire o am pășind pe poarta principală, pe sub acel cinic motto, de ale cărui conotații noi, cei ce am trăit sub auspiciile binecunoscutei ziceri a lui Engels „Munca l-a creat pe om”, nu suntem străini. Munca transformată în mesaj, capabilă prin ea însăși – fără a ține cont de obiectul ei, de rosturi, de împlinire, de retribuții etc – să ne atragă atenția asupra a ceea ce prețuim, libertatea, umanitatea, demnitatea … ah, mai bine mă opresc. Căci e ea însăși golită de tot ce e nobil în a munci, e hotar între iluzia de a trăi într-o lume normală și disperarea pe care o aduc în experiența umană ura de moarte, atât în obiectul ei, cât și în cel ce o cuibărește în noaptea propriei conștiințe.

000

Voi cei ce intrați aici, lăsați orice speranță. Sunt ispitit să mă gândesc că acest vers al lui Dante ar fi fost, dacă nu mai adevărat, măcar mai sincer pentru a fi ridicat deasupra acelei porți. Nu mă gândesc la speranța aceea care te ține în viață și te poate ajuta să treci chiar și prin așa ceva, de care pomenea și Viktor Frankl, ci la speranța pentru om, pentru ce a mai rămas în el din ceea ce i-a dat Dumnezeu. Dar, poate că e prea devreme pentru astfel de gânduri, când încă n-am văzut nimic …

Frapant, în timp ce pășesc prin camere sau pe culoarele pline de amintiri ale unor vremuri de care nimeni n-ar vrea să-și aducă aminte, totuși de care nimeni nu-și poate permite să uite, este să-mi conștientizez propria-mi tăcere. E liniște la Auschwitz. Ghizii șoptesc în microfoane, iar vizitatorii ascultă tăcuți în căști. Nimeni nu rostește un cuvânt. Afară plouă mărunt, în teamă parcă. Toate astea, nu doar din pricina respectului arătat față de un astfel de spațiu: pur și simplu nu ai ce spune, cuvintele se topesc în senzații inexprimabile și te simți neajutorat într-o lume pentru care nu ai fost creat și pe care nici n-ai vrea să o înțelegi. Nu poți rosti o acuză, vreun reproș, dar nici mângâieri sau consolări nu ai de dat. Nu te gândești nici la Hitler, nici la Schindler; oricâte nume ai avea în minte, de persecutori și călăi, sau ale victimelor (există o clădire ale cărei pereți sunt plini de fotografii, tăcute și acestea precum inimile noastre), totul pare să se reducă în experiența vizitatorului la omul cel de departe, atât de departe că nu se mai regăsește, nu mai știe cine este și ce este, nu mai știe nici măcar cum îl cheamă. Auschwitz este locul unde omul și-a pierdut numele, da, numele acela după care tânjea încă din vremea cărămizilor și a smoalei, în Câmpia Șinearului. A-ți pierde numele, înțeleg, asta este: să te pierzi pe tine, să nu mai știi ce faci, să nu mai înțelegi cui îi ești rob (rețineți acest gând pentru mai târziu, când îl voi pomeni pe Rudolf Hoss).

001r

Pe alocuri, îți vine a crede că omul a încercat cumva să concureze iadul. Buncărul SS este un exemplu în acest sens. Aici, pe lângă torturi, oamenii erau uciși prin înfometare. Nu era o demnitate oferită oricui; de ea se bucurau trădătorii, complicii încercărilor de evadare, cei prinși în aceste încercări, victimele unor experimente medicale. E adevărat, într-un astfel de foc se călesc sfinți, precum Maximilian Kolbe, preotul care a voluntariat să moară în locul unui deținut pe care nu îl cunoștea (inițial au încercat să îl ucidă prin înfometare, dar pentru că nu au reușit, se pare, până la urmă i-au injectat o otravă în sânge).

Cu greu aș putea încerca măcar să descriu senzația de dinaintea vizitării crematoriului de la Auswchwitz I, cel mic, în care au fost uciși „doar” vreo 60.000 de oameni. A fost reconstituit din rămășițele celui original, dar asta nu-l face mai puțin impresionant. Pentru câteva clipe mă întreb dacă voi putea face față celor ce mi se vor arăta înăuntru. Ghidul rămâne afară, nici măcar șoaptele sale nu-și mai au rostul acolo. Vizitatorii stau cuminți în rând. Intri pe o ușă îngustă. Da, nu e nimic de spus acolo. Totul se scrie pe retină. De teamă, parcă, mă gândesc să rețin această trecere și într-o fotografie. Un mormânt părăsit, un sicriu fără corpul celui îngropat … atât.

002r

Am senzația că a fost prea ușor. Îi privesc, la ieșire, pe cei ce stau la rând să intre, băieți, fete, vârstnici, albi, colorați, îmbrăcați sumar (e august, totuși) sau mai friguroși: toți au parcă același chip, multiplicat cumva pe toate fețele. E chipul resemnării în fața hienei urii față de oameni, ridicate la rang de ideologie. E chipul neputinței în fața unei istorii nerăscumpărabile de către om. E chipul memoriei care se întrupează într-o patologică teamă de transcendent, căci nimic nu poate fi mai mundan și mai concret în abjecție decât ceea ce s-a întâmplat acolo.

007

Auschwitz-Birkenau (sau Auschwitz II) este, în fapt, adevărata fabrică a morții, loc în care peste un milion de oameni au fost uciși în facilități special construite pentru acest scop. Hitleriștii le-au dinamitat atunci când, împinși de armatele rusești, au părăsit locația. De asemenea, au distrus și unele dintre depozitele de rămășițe umane colectate de la victime (păr, ochelari, dinți de aur etc). Totuși, au rămas suficiente urme ale oribilelor fapte petrecute aici. Fără un mare efort de imaginație se poate vedea intrarea în incinta culoarului de dezechipare (acea coborâre sinistră care îți strângea pielea pe tine urmărind The Schindler`s List), a camerei de gazare și a crematoriului. Ghidul ne spune că sunt locuri în zonă în care s-au găsit urme de cenușă rămasă în urma incinerărilor. Managementul rămășițelor tuturor celor care au fost sortiți a trece prin lagăr – spre muncă sau spre moarte – pare să fi ridicat provocări serioase responsabililor acestei operațiuni, iar unele lucruri s-au făcut în grabă. Crematoriile nu făceau față fluxului de cadavre furnizat de camerele morții, așa că unele trupuri au fost arse în afară, în condiții improvizate.

006

Iarbă, copaci, o întindere împrejmuită cu sârmă ghimpată. Aceeași liniște, deși aici, în aer liber, se vorbește cu voce normală. E pentru prima oară când privesc  în jur și nu sunt conștient de existența liniei orizontului. E ca și cum dincolo de acele garduri nu e nimic. Totul e aici, despre acum, despre cine suntem în aceste clipe. Nu-i judecăm pe alții, nu le plângem de milă nenorociților care au trecut pe aici, ci ne regăsim pe noi într-o iluzorie normalitate.

004

Un imens cimitir al speranțelor. O iluzie. Pentru că ori de câte ori te întrebi, prostit, năucit, uimit, revoltat sau, pur și simplu, curios, Cum au fost posibile toate astea? nu faci altceva decât să-ți dai pe față ignoranța sau incapacitatea de a (te) înțelege. Am văzut prea multe filme în care ni s-a spus că omul este bun, că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Ni s-au spus prea multe povești despre oameni capabili să făurească aici și acum Paradisul. Am lăsat atâtea nimicuri să ne umple viețile, încât nu mai înțelegem o iotă din ceea ce odinioară se numea păcat, nelegiuire sau silnicie. Ne lăsăm conduși prea lesne de ideologii, uitând cât de important este adevărul.

003

Aceasta nu mai e hiena de la Auschwitz. Acesta e demonul unei lumi care crede că tehnologia ne face liberi. Altă lozincă, aceleași efecte.

005

După război, Rudolf Hoss, primul comandant de la Auschwitz-Birkenau, a fost arestat și judecat pentru crime împotriva umanității. Cu câteva zile înainte de executarea sentinței (se înțelege, a fost condamnat la moarte), a cerut un duhovnic și și-a mărturisit păcatele. A scris trei scrisori, una către procuror, una soției sale și una adresată fiului său mai mare. În prima, își recunoștea vina. În a doua, mărturisea că și-a regăsit credința în Dumnezeu. În a treia, îi spunea fiului săi că cea mai mare greșeală pe care o făcuse a fost să nu evalueze în nici un fel prin filtrul propriei conștiințe ceea ce fusese învățat de către cei de deasupra lui în conducere.

Îl îndeamnă să devină o persoană care se lasă călăuzit de bunătate și umanitate.[2]

A fost executat prin spânzurare, pe 16 Aprilie 1947, la câțiva metri de primul crematoriu (Auschwitz I). Locul execuției a fost păstrat întocmai ca în acele vremuri. Până și cârligul de care a fost agățată funia e încă acolo.

Nimeni nu va ști să ne spună, în afară de bunul Dumnezeu, dacă Raiul a mai putut cerne ceva din viața sa. Hiena pătimirilor simțului dreptății din fiecare dintre noi nu lasă să se vadă prea mult în sită. Mai bine așa.

Dar cu o astfel de cernere fiecare dintre noi – torționari, victime, vizitatori – este dator.

[1] Unele estimări spun că trebuie să treacă vreo 20.000 de ani până ce oamenii vor putea din nou să locuiască în zona afectată de radioactivitate (https://en.wikipedia.org/wiki/Chernobyl_disaster#cite_note-TimeDisaster-78)

[2] Pentru detalii: https://www13.shu.edu/academics/theology/upload/mass-murderer-repents.pdf

Very leisurely. Never rush. Not this Christmas

Very leisurely. Never rush. Not this Christmas

Aceasta e indicația lui Gustav Mahler pentru partea secundă a celei de-a doua simfonii (”Resurection”): lăsați-o moale, fără grabă, încetișor … Cam așa cum, să recunoaștem, nu o mai facem de Crăciun, o zi sărbătorită la turație maximă, cu pedala de accelerație lipită de podea și peisajul din jur stilizat în motion blur.

Nu înțeleg această bucată muzicală într-o simfonie care proclamă puterea învierii. De fapt, nu-mi este clar nici la ce fel de înviere s-a gândit compozitorul evreu, încreștinat în condiții nu tocmai limpezi. E un ecou, zice el, al unor vremuri rememorate în fața nemiloasei despărțiri de cei ce pleacă dintre noi; mie îmi pare o promisiune a nașterii.

Căci orice naștere este o promisiune. Dumnezeu Și-a ținut-o pe-a Sa, în Pruncul născut din fecioară, în Betleem. E rândul nostru acum să modelăm sub pașii noștri contururile împlinirilor abia întrezărite în fiecare naștere de sus, în fiecare nou scâncet de nou născut în adierea vântului care bate, dar nu știi de unde vine, nici nu visezi încotro te duce …

Crăciun Fericit!

Mijlocul este mesajul (8) – „Sunt minoritar”

Se pare că sunt o mulțime de oameni din țara asta – peste trei milioane: unii deștepți, educați și cumsecade, echilibrați, alții mai răutăcioși, poate proști de-a binelea, chiar fanatici (în orice caz, toți normali) – care pretind aplicarea cu strășnicie a principiului „majoritatea decide, iar minoritatea se supune”, într-o problemă constituțională, orice „compromis” fiind exclus. Minoritarii n-au decât să plece acolo unde le sunt acceptate mofturile! Asta-i democrația!

Reacția minoritarilor? Niște fanatici …

Pe de altă parte:

Se pare că nu sunt puțini oameni – cam tot în jur de trei milioane, la care sunt adăugați cu generozitate cei ce nu au votat: aproape de peste tot în România, și de la oraș, și de la țară, și educați și ne – care în baza principiului „majoritatea decide, iar minoritatea se supune” vor să vadă un guvern condus de PSD, poate chiar de Dragnea, fără crâcnire din partea opozanților, căci orice compromis este exclus. Minoritarii nu au decât să emigreze! Asta-i democrația!

Reacția minoritarilor? Niște proști …

A fi minoritar înseamnă a interpreta lumea din afara ei, iar acest lucru întotdeauna deformează percepțiile. Doar atunci când scoatem capul la suprafață și ne amestecăm printre majoritari începem să vedem ce e bine

Problema, însă, dintotdeauna a fost că puțini oameni sunt pe această lume care să știe cu adevărat ce e bine.

Sunt niște minoritari, la rândul lor.

Trezirea din virtual

De o buna bucata de vreme, virtualul si-a facut loc in spatiul perceptiilor noastre asupra vietii, devenind el insusi o extensie a trairii plenare, chiar a unui anume paradis regasit. Iubirea, banul, religia, politica si sexul, alaturi de alte imagini ale omenescului, au inundat intinderea amorfa de pereti si pagini: cucerim si colonizam inca o Noua Lume, de data asta fara a fi nevoiti sa ucidem eventuali indigeni …

Ah, daca tot am mentionat uciderea, sa consemnam si faptul ca mai exista un pretendent la domnie in acest taram al simulatelor, unul in adevar de temut: moartea.

Caci pe Internet nu se moare, contul si avatarele supravietuiesc descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postarile si distribuirile traiesc mai departe, in virtutea energiilor create ale Retelei. Moartea circula pe Internet deghizata in straiele de parada ale trairii digitalizate si afisate ca obiect corespondent al minunii transcendentei firescului.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea inca trai dupa ce murim. Am putea sa postam pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, sa continuam sa dam Like-uri. Am putea, de ce nu, sa credem, sa iubim si sa speram, chiar dupa ce ultima lopata de pamant s-a asezat peste cosciugul nostru… Vom trai atat timp cat serverele vor fi in stare de functionare. Vesnic.

Dar tot amintirea nedigitalizata e mai frumoasa, adevarata! Ea se hraneste din sperantele, iubirile si credinta celor pe care i-ai modelat prin alergarea ta si care iti poarta faclia mai departe, spre slava lui Hristos, in slava.

Spunem atunci un NU iluziilor, prin credinta: La revedere, Filip! Odihneste-te in lumina far’ de inceput sau de asemanare a celui ce te-a chemat la tronu-I!

Sunt crestin – I Am A Christian

Cu bucurie și cu o foarte judicios ponderată mândrie (!) dau și eu de știre despre apariția cărții. Aici puteți citi povestea ei, mă rog, intriga, căci continuarea ne aparține fiecăruia dintre cei ce o deschid …

Persona

A iesit, in sfirsit, de la tipar cartea Sunt crestin (I Am A Christian), editata de Voicu Bojan si publicata de Editura Aqua Forte din Cluj. Volumul va putea fi comandat curind pe situl editurii.

Asa cum spuneam recent si pe Facebook, cartea, care nu apare inca pe situl editurii, este o lucrare colectiva, in limba romana si engleza (desi poza primita pe facebook arata doua copertem nu stiu inca cu siguranta daca este vorba de doua versiuni separate, una in romana si una in engleza, sau de o editie bilingva), care cuprinde 15 scurte marturii personale ale unor credinciosi, mai ales romani, care incearca sa raspunda la intrebarea ‘de ce sunt crestin?’

Iata lista integrala a autorilor, in ordinea alfabetica a numelor:

Andreea Sepi, Anne Garrett, Cristian Mihut, Danut Manastireanu,
Dionis Bodiu, Don Lothrop, Dorin Axente, Dorin Muresan,
Doru Pop, George Ille, Marius David Cruceru, Mihaela Ursa,
Silvian…

Vezi articol original 1.401 cuvinte mai mult