Fără regrete

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Nu cunosc vreo pagină muzicală care să îmbine mai dureros în curgerea ei, într-o desăvârșită disonanță, plăcerea de a trăi, de a gusta cu pasiune din bucuria iubirii, cu singurătatea, în special cu acea inefabilă dezolare ce izvorăște din experiența trădării venite din partea celei mai dragi ființe.

Mahler le-a gustat pe amândouă, în special în iubirea pentru Alma, soția sa. Dacă vreți doar bucurie în stare pură, ea este de găsit în cea de-a opta simfonie, dedicată Almei. Dacă e să îi alăturăm acesteia și amarul gust al decepției, ei bine, acest adagio o face într-un chip magistral.[1]

Simfonia a X-a a lui Gustav Mahler este un fel al lui Dumnezeu de a ne spune: am păstrat ce e mai bun pentru veșnicia alături de Mine. Gustați, nu e minunat? Dacă veți ajunge în prezența Mea, o să vă povestesc și restul …

Mă cuprinde, ascultând acest adagio, regretul că autorul nu a reușit să finalizeze decât această primă parte, restul simfoniei rămânându-ne doar sub formă de schițe. Dar sper să ajung și eu acolo, cu orice chip, să văd cum vor răsuna următoarele părți ale simfoniei, alături, de ce nu, de următoarele opusuri ale etenității.

Nu e nimic de povestit aici. Stranii disonanțe și țesături armonice. O muzică a altor lumi. Și o surprinză, așa cum doar Mahler știa să facă (vezi „strigătul” din cea de-a doua simfonie): lovitura de pumnal din secțiunea finală (începe într-o înșelătoare pace și solitudine, pe la 16:50, pentru a deveni o asurzitoare singurătate de la 17:30 mai departe) este menită să ne înghețe sângele în clocot. Asemeni unor săgeți bine meșteșugite, zgomotele seci ale trompetelor îi sfarmă ascultătorului armura, penetrându-i inima, sfârtecând ventricule, valve și mușchi, fără a putea să zădărnicească bătăile. Pasiune și dezolare.

Nu știu, va fi suferit mult Mahler, în iubire, în artă, în credință, dar în fiecare din astea – ne-o spune prin muzică, încă odată – n-a regretat nici o investiție, nici o clipă irosită, nici un zâmbet și nici o lacrimă …

[1] Ca să nu vă țin pe jar, o să vă spun doar că la un moment dat Mahler află de aventura extraconjugală a Almei cu arhitectul Walter Gropius, iar căsnicia lor trece prin momente extrem de dificile din această cauză. Împăcarea celor doi – chiar în condițiile „nerezolvării” idilei dintre Alma și Gropius – este datorată, se pare, consilierii oferite lui Mahler de către prietenul său, Zigmung Freud.

Cel mai de temut inamic

Se poate cunoaște cam totul despre noi, grație mijloacelor moderne de infiltrare și/sau supraveghiere a prezențelor noastre prin lume (dispozitive de localizare, camere video, filtre, urme păstrate pe servere etc). Totuși ceva încă le scapă celor de la Google ori de aiurea, iar moartea Cristinei ne confirmă acest fapt: pot ști multe despre noi – de la locuri vizitate, preferințe culinare, gusturi muzicale, pagini web vizitate, opțiuni politice, chiar și probleme de sănătate – dar încă nu sunt în stare să ne monitorizeze plecarea din această lume. Mici detalii, suficiente pentru a consfinți înfrângeri ale sistemului informațional: când, cum, de ce, unde …

Pot să ne evidențieze ultimele amprente ale trecerii noastre prin lumea algoritmilor și a pixelilor, pentru ca apoi, după ce în spațiul realului – datorită unei vecine îngrijorate, asta e – se va fi constatat o astfel de părăsire, să alăture prăpastiei morții un al doilea versant, cel al părerilor de rău sau, hai să nu fim atât de corecți chiar acum, al ipocriziei lumii celor aflați încă în status activ din punct de vedere medical.

Să poți să mori fără ca Google să aibă habar de asta. Să te sustragi, asemeni lui Truman, privirilor Rețelei, tocmai în fața genericului final. Să fii online, să ai un cont încă perceput ca activ, totuși să fii plecat dintre vii de ceva vreme. Grozavă (dar cât de periculoasă!) voluptate …

Oh, sunt convins că dacă și-ar pune mintea cu ea (cu moartea vreau să zic) inginerii ar putea să o domesticească și pe aceasta, sau măcar să simuleze domesticirea ei. Brățări electronice conectate la telefoane, dispozitive de monitorizare … știți voi. Însă tot ceva le-ar scăpa, căci mai există un dușman, la fel de temut, de fapt, atât de grozav, încât până și Scripturile ne vorbesc despre el în șoaptă și niciodată pe șleau: singurătatea. Tot un fel de moarte și aceasta. Sau, dacă vreți, un preaviz al ei.

Pe acest dușman, pentru că nu i-au dat de capăt, cu toate rețelele, conexiunile, fluxurile și punțile de comunicare pe care le-au întins în noi,[1] l-au ferecat în uitare. Trăim într-o uitare ce ne este administrată preventiv, ca un vaccin, pentru nu manifesta de capul nostru, oricum, tocmai acum, vreo patologie asociabilă singurătății. De aceea, poate, singurătatea este tratată ca un subiect tabu în zilele noastre. Mai lesne vorbim despre sex, despre moarte și despre orice altă perversiune a contemporaneității, decât despre acea stare pentru care, poate, ar trebui inventat un cuvânt nou, spre a o individualiza între avatarurile sihăstriei: de a fi copleșit cu o mulțime de prezențe, totuși atât de departe de viață.

În uitare ne șade biruința.

Și în tăcere.

Sssssst!

[1] Încă nu sunt pe deplin edificat cu privire la topografia actuală a viețuirii: sunt rețelele astea între noi, deasupra noastră …. Sau poate că noi înșine suntem una cu ele, căci ne-am lăsat emoțiile și trăirile convertite în date și împrăștiate în direcții pe care mintea nu le mai poate intui geometric, căci ar trebui să învățăm a gândi realitatea în straturi succesive de sfere aflate într-o neobosită mișcare.

Crăciun mahlerian

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Mahler, depresivul compozitor de origini evreiești, a cărui convertire la creștinism, asemeni celei lui Mendelsohn, va rămâne un mister pentru curioși și cârcotași până în veșnicie … ce ar putea el să ne spună de Crăciun?

Am găsit două piese muzicale potrivite ocaziei; vi le dăruiesc cu mare plăcere.

Una este o parodie după prima parte din Simfonia a III-a. Tromboane, chestii. A se consuma ca atare. 🙂

Tot din Simfonia a III-a, în cincea parte, un cor îngeresc ne vorbește despre lucruri deloc simple: păcate grele, călcări de porunci, tot felul de lucruri care îi încrețesc Mântuitorului fruntea.

Este evidentă o notă de umor în discursul lui Mahler, în antiteză cu gravitatea subiectului. Dar poate că, uneori, singura șansă pe care le-o mai putem oferi acestor teme să ne scuture din simțiri este accea de a le lăsa să ne descrețească și nouă frunțile …

Pentru licuricii curioși, iată și o traducere în engleză a versurilor:

Three angels sang a sweet song,

with blessed joy it rang in heaven.

They shouted too for joy

that Peter was free from sin!

And as Lord Jesus sat at the table

with his twelve disciples and ate the evening meal,

Lord Jesus said: „Why do you stand here?

When I look at you, you are weeping!”

„And should I not weep, kind God?

I have violated the ten commandments!

I wander and weep bitterly!

O come and take pity on me!”

„If you have violated the ten commandments,

then fall on your knees and pray to God!

Love only God for all time!

So will you gain heavenly joy.”

The heavenly joy is a blessed city,

the heavenly joy that has no end!

The heavenly joy was granted to Peter

through Jesus, and to all mankind for eternal bliss.

 

 

Referendumul cel mai mic sau răul cel mai mare?

Unii, și sunt convins că nu puțini, au ales ca mai degrabă să sancționeze corupția partidului care îl are în frunte pe Liviu Dragnea decât să sigileze Constituția cu un articol preventiv. E și aceasta o alegere, una riscantă și, poate, costisitoare, dar care merită apreciată ca atare. Căci nu știm când, cum și unde vor lovi progresiștii zilei de mâine – sau poate chiar de astăzi, mai pe înserate, căci tare grăbiți mai sunt – dar știm deja cât de grozav ne-a lovit corupția lui Liviu Dragnea și a clicii sale. Iar Legea lui Dumnezeu, invocată excesiv în aceste zile, s-ar putea să nu facă mare diferență între astfel de probleme.

Religia curată se cunoaște în cercetarea văduvelor și orfanilor, nu în sigilarea unor valori, fie acestea și sacre. Dacă e să învăț din fiecare palmă a istoriei, apoi cu această lecție rămân din acest referendum: suntem chemați să trăim cautând a tămădui și obloji ceea ce deja a fost infectat și e pe moarte, privind înainte prin credință la Cel ne este Învățător în toate și Domn peste toate. Și cu speranță. Poate că am vrut să le facem pe dos, să ne securizăm încredințările de mâine, uitându-le prea lesne pe acelea care s-au dovedit falimentare ieri.

Eu cred că același Domn care ridică prin alegeri oameni spre a stăpâni lumi, ridică prin și referendumuri idei care vor  stăpâni peste popoare.

Iar noi tot prin credință vom trăi pe mai departe, indiferent de cine vor fi acești stăpânitori sau de ideile care le mistuie măruntaiele.

Mai servește zilele astea cineva #farapenali?

Un DA, fără speranțe

Mă voi duce să votez, pentru că așa îmi spune conștiința. Pentru mine votul acesta este o mărturisire, una bazată pe încredințarea că nu-mi pot permite să pun sub semnul întrebării o ordine sacră, care îmi depășește priceperea și competențele. Pus în fața acestei alegeri – care nu mi se datorează, nu sunt unul dintre cei trei milioane de semnatari ai petiției – nu am altă opțiune. Nu cred că există „rău mai mic” în acest caz. Din păcate, nici nu cred că se poate vorbi despre un pustiu de bine ce ar rezulta în urma unei biruințe a celor ce doresc revizuirea.

Dimpotrivă, cred că această inițiativă pleacă de la o eroare strategică, bazată pe iluzia că vom putea „sigila” în texte de lege ce a unit Dumnezeu. Este posibil ca efectul să fie contrar celui scontat, vizibil într-o și mai mare înverșunare apostolilor ideologiei de gen împotriva medievalismului nostru (ce nedreaptă caracterizare!). În plus, au rămas niște portițe, țineți minte aceste cuvinte.

Mai grav mi se pare pustiul ce va să rămână în mărturisirea credinței noastre. Nu din cauza nesimțirii celor de la Papaya și a mesajelor de dispreț sau chiar de ură pe care le-am auzit în aceste zile la adresa creștinilor, ci din pricina incapacității pe care am dovedit-o în a ne asculta aproapele. Despre iubire creștină ce să mai vorbim, am pus-o în cui zilele astea și i-am lovit pe progresiști unde ne-am gândit că îi doare mai tare. De la noi Domnul cere mai mult decât de la o agenție de publicitate sau de la niște cântăreți precum Dan Teodorescu sau Andreea Bălan. Cel puțin, așa zice teologia, pentru că eu cred că nu de puține ori oameni „din lume” au articulat mesaje mai de bun simț decât (prea) mulți creștini verzi (nici nu mai contează aici culoarea confesională).

Așadar, DA. Dar nu-mi fac iluzii. Nu salvez familia, nici nu o protejez. Nu jubilez în caz de reușită a inițiativei, nici nu mă întristez în caz de eșec. Am lucruri mult mai bune de făcut în aceste zile, decât acela de a mă agăța de un text constituțional, și acela de o calitate juridică îndoielnică. Votez, așa cum zice domnul Papahagi, un ideal, conștient fiind de faptul că deși acest ideal ar putea fi cuprins în Constituția României, țara noastră va continua se îndepărteze, pe an ce trece,tot mai mult de el: stau dovadă în acest sens creșterea ratei concubinajului și a divorțurilor, în timp ce numărul de familii dezbinate, din diverse motive, este și el alarmant. Despre violență domestică nu vă mai spun, căci aveți cunoștință, nu?

Ca fapt divers, contabilizez în aceste ape tulburi un număr mai mare de prieteni pe Facebook (sâc!). În același timp, n-am dat nici un „unfriend”, deși nu au lipsit urările de bine venite din partea unora care zic că au aceeași credință cu mine. Să nu ni se țină la socoteală sângele vărsat în aceste zile pe câmpul de bătălie! Deși nu cred că merge așa de simplu …

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Mijlocul bate mesajul – Stephen Hawking

Am fost și eu, recunosc, unul dintre cei ce au urmărit cu mare interes – atât cât m-au ținut brăcinarii – evoluția ideilor sale, de la acea cuminte și scurtă Istorie a timpului (prima ediție), până la mult mai incisivul The Grand Design. Am văzut și filmul. J I-am citit unele dintre interviuri. Într-unul găsisem acea candoare a omului de știință depășit de anumite nuanțe ale vieții: „cred că suntem în stare să aflăm cum a apărut acest Univers, nu însă și de ce s-a căznit să apară” (îmi pare rău, am pierdut sursa, mă credeți pe cuvânt sau faceți cum credeți că e mai bine). O candoare, din păcate, ofilită încă de pe vremea în care începuse să presare în și mai scurta sa istorie a timpului (ediția revizuită a primei cărți) tot mai multe expresii de genul „putem presupune că”, semn că se plictisise și el de atâta fundamentare, în căutarea măreței teorii.

Iar teoria, asta e, se amână până la o dată ce va fi stabilită ulterior. Chiar îmi pare rău că Stephen n-a apucat-o, cum îmi pare rău și de faptul că n-a apucat să mărturisească învierea filozofiei, a cărei moarte, într-un exces ce s-ar fi dorit demn de arta lui Nietzsche, o decretase rezolut. Căci filozofia a înviat, trăiește bine mersi printre noi și își recrutează adepți pentru Marea Propovăduire pe toți pereții și ecranele lumii. Afișajul ne este gândirea, nu cea statică, așa cum era percepută până la apariția cinematografului, nici în mișcare, cum a fost privită până ce ne ieși wifi-ul în cale, ci hiper-reală, distributivă și distribuibilă (!). Între timp, ne aducem aminte de timp doar ocazional, cum ar fi acum, la moartea unui apostol al acestuia.

Se vor fi rugat mulți pentru sufletul lui. Știu că Ravi îl pomenea destul de des, cu speranță, în alocuțiuni. Acum or să-i hotărască destui – ca niște vrednici dumnezei – temperatura mediului în care își va petrece veșnicia. În final, numai Dumnezeu știe cum a pășit în acea lume a cărei existență i-a pus-o la-ncercare preț de aproape o viață de om.

Stephen a fost, îmi pare, o miză prea mare pentru o bătălie ce pare să-și fi pierdut în epoca noastră, a memorării și dezinformării, vitalitatea de odinioară. El este asociat în imaginarul zilei cu ambiția omului de a cuceri, prin forțe proprii, mintea lui Dumnezeu. Nu puțini sunt cei ce au tremurat – de emoție, de frică sau de ciudă – în fața perspectivei descoperirii totului. Dacă reușește, ce se va întâmpla cu noi? Dar cu credința noastră?

A biruit, într-un fel, moartea, sfidând cu încăpățânare previziunile sumbre ale medicilor. Sau, mai bine zis, Dumnezeu l-a ținut. Căci, iată, dacă există cineva care nu s-a temut de încăpățânarea lui Stephen, acesta în mod sigur este chiar Cel ce l-a ținut viu atâta vreme. Dumnezeu i-a dat zile, mai multe decât cei mai optimiști fii ai oamenilor. Nu s-a temut nici de gura lui, nici de mintea lui, nici de aura prometeică a aventurii sale printre noi. Cred că l-a păstrat în viață pentru noi, fricoșii lui preaiubiți. Prin el, ne-a testat anduranța la deconspirarea tainei, tocmai nouă, celor atât de siguri pe cele citite și auzite, nu cercetate. Sau, poate că Dumnezeu ne spune printr-un astfel de om că nu trebuie să ne frică de lume și de tainele ei, atât timp cât întotdeauna va exista înaintea ochilor noștri orizonturi de cucerit, căi de străbătut, taine de scos la lumină.

Dar este el un învins? După ce a survolat cu mintea-i găuri negre, spații, dar mai ales timpuri ce nu încap în orice tărtăcuță, s-ar părea că, vorba poetului, toată strădania asta tot între patru scânduri bine meșteșugite își găsește deznodământul. A vrut totul, dar s-a ales cu nimic. Așa să fie? Noi, cei ce credem că dincolo de cele patru scânduri mai există ceva, știm că nu-i așa. Căci, în final, fiecare va ajunge la dreapta cântăreală, acolo unde Domnul nostru le va judeca pe toate cele ascunse ale oamenilor și, cumva, nu vă poci spune de ce, mă îndoiesc că din acel trup slăbănog au ieșit prea multe la lumină, pentru ca oricare dintre noi să se poată hazarda într-o sentință. Ne-a spus despre găuri negre, câte în lună și în stele, dar despre golul din inima sa rareori a împărtășit, iar atunci când a făcut-o, a camuflat orice speranța sub crusta unui umor britanic, aparent cinic, menit să ascundă, nu să scoată în evidență convingeri intime. Numai Dumnezeu i-a cunoscut mintea cu adevărat. Noi rămânem cu cărțile.