Pentru cel ce ar vrea să își facă o idee, măcar tangențial, despre sensul evaluării divine din cartea Facerii asupra condiției unei umanități care și-a pierdut reperele fundamentale ale existenței – au umplut pământul de silnicie, zic Scripturile – acest loc este o alegere cât se poate de inspirată. Îți vine greu să crezi că a existat așa ceva, că o astfel de silnicie este posibilă, că viața a bătut cu mult, în moduri ce nu pot fi măcar descrise, până și imaginația celor mai îndrăzneți creatori de filme. Dacă e adevărat că omul sfințește locul, să nu ne facem iluzii: omul îl poate și blestema, îl poate umple cu toată mizeria din inima-i. De data asta însă, evaluările de genul celor făcute pentru Cernobyl[1] nu-și au rostul, căci silnicia nu cunoaște nici timp, nici vindecare; pentru aceasta nici Dumnezeu nu a avut alte soluții de ostoire în afară de foc și pucioasă sau de apele nestăvilite ale potopului. Adevărate soluții finale, pentru probleme reale ale omului despărțit de sine și de Creatorul său.
Ce le (mai) rămâne oamenilor care trec printr-un astfel de loc? Victimelor li se ia totul (cu excepția atitudinii alese în fața ororii, spune Viktor Frankl). Dar nici cei din personalul taberei, de la comandant, la ofițeri, militari, gardieni și medici, nu ies cu ceva de acolo, căci golirea de tot ce este omenesc este, cred eu, mai dureroasă decât chiar pierderea propriului nume în favoarea unui număr, decât toate chinurile, ba chiar decât a vieții biologice însăși (un exemplu cutremurător este Irma Grese, o tânără gardiană nazistă, poreclită Hiena Auschwitzului, condamnată la moarte pentru crime împotriva umanității la numai 22 de ani).
Aceeași senzație de golire o am pășind pe poarta principală, pe sub acel cinic motto, de ale cărui conotații noi, cei ce am trăit sub auspiciile binecunoscutei ziceri a lui Engels „Munca l-a creat pe om”, nu suntem străini. Munca transformată în mesaj, capabilă prin ea însăși – fără a ține cont de obiectul ei, de rosturi, de împlinire, de retribuții etc – să ne atragă atenția asupra a ceea ce prețuim, libertatea, umanitatea, demnitatea … ah, mai bine mă opresc. Căci e ea însăși golită de tot ce e nobil în a munci, e hotar între iluzia de a trăi într-o lume normală și disperarea pe care o aduc în experiența umană ura de moarte, atât în obiectul ei, cât și în cel ce o cuibărește în noaptea propriei conștiințe.
Voi cei ce intrați aici, lăsați orice speranță. Sunt ispitit să mă gândesc că acest vers al lui Dante ar fi fost, dacă nu mai adevărat, măcar mai sincer pentru a fi ridicat deasupra acelei porți. Nu mă gândesc la speranța aceea care te ține în viață și te poate ajuta să treci chiar și prin așa ceva, de care pomenea și Viktor Frankl, ci la speranța pentru om, pentru ce a mai rămas în el din ceea ce i-a dat Dumnezeu. Dar, poate că e prea devreme pentru astfel de gânduri, când încă n-am văzut nimic …
Frapant, în timp ce pășesc prin camere sau pe culoarele pline de amintiri ale unor vremuri de care nimeni n-ar vrea să-și aducă aminte, totuși de care nimeni nu-și poate permite să uite, este să-mi conștientizez propria-mi tăcere. E liniște la Auschwitz. Ghizii șoptesc în microfoane, iar vizitatorii ascultă tăcuți în căști. Nimeni nu rostește un cuvânt. Afară plouă mărunt, în teamă parcă. Toate astea, nu doar din pricina respectului arătat față de un astfel de spațiu: pur și simplu nu ai ce spune, cuvintele se topesc în senzații inexprimabile și te simți neajutorat într-o lume pentru care nu ai fost creat și pe care nici n-ai vrea să o înțelegi. Nu poți rosti o acuză, vreun reproș, dar nici mângâieri sau consolări nu ai de dat. Nu te gândești nici la Hitler, nici la Schindler; oricâte nume ai avea în minte, de persecutori și călăi, sau ale victimelor (există o clădire ale cărei pereți sunt plini de fotografii, tăcute și acestea precum inimile noastre), totul pare să se reducă în experiența vizitatorului la omul cel de departe, atât de departe că nu se mai regăsește, nu mai știe cine este și ce este, nu mai știe nici măcar cum îl cheamă. Auschwitz este locul unde omul și-a pierdut numele, da, numele acela după care tânjea încă din vremea cărămizilor și a smoalei, în Câmpia Șinearului. A-ți pierde numele, înțeleg, asta este: să te pierzi pe tine, să nu mai știi ce faci, să nu mai înțelegi cui îi ești rob (rețineți acest gând pentru mai târziu, când îl voi pomeni pe Rudolf Hoss).
Pe alocuri, îți vine a crede că omul a încercat cumva să concureze iadul. Buncărul SS este un exemplu în acest sens. Aici, pe lângă torturi, oamenii erau uciși prin înfometare. Nu era o demnitate oferită oricui; de ea se bucurau trădătorii, complicii încercărilor de evadare, cei prinși în aceste încercări, victimele unor experimente medicale. E adevărat, într-un astfel de foc se călesc sfinți, precum Maximilian Kolbe, preotul care a voluntariat să moară în locul unui deținut pe care nu îl cunoștea (inițial au încercat să îl ucidă prin înfometare, dar pentru că nu au reușit, se pare, până la urmă i-au injectat o otravă în sânge).
Cu greu aș putea încerca măcar să descriu senzația de dinaintea vizitării crematoriului de la Auswchwitz I, cel mic, în care au fost uciși „doar” vreo 60.000 de oameni. A fost reconstituit din rămășițele celui original, dar asta nu-l face mai puțin impresionant. Pentru câteva clipe mă întreb dacă voi putea face față celor ce mi se vor arăta înăuntru. Ghidul rămâne afară, nici măcar șoaptele sale nu-și mai au rostul acolo. Vizitatorii stau cuminți în rând. Intri pe o ușă îngustă. Da, nu e nimic de spus acolo. Totul se scrie pe retină. De teamă, parcă, mă gândesc să rețin această trecere și într-o fotografie. Un mormânt părăsit, un sicriu fără corpul celui îngropat … atât.
Am senzația că a fost prea ușor. Îi privesc, la ieșire, pe cei ce stau la rând să intre, băieți, fete, vârstnici, albi, colorați, îmbrăcați sumar (e august, totuși) sau mai friguroși: toți au parcă același chip, multiplicat cumva pe toate fețele. E chipul resemnării în fața hienei urii față de oameni, ridicate la rang de ideologie. E chipul neputinței în fața unei istorii nerăscumpărabile de către om. E chipul memoriei care se întrupează într-o patologică teamă de transcendent, căci nimic nu poate fi mai mundan și mai concret în abjecție decât ceea ce s-a întâmplat acolo.
Auschwitz-Birkenau (sau Auschwitz II) este, în fapt, adevărata fabrică a morții, loc în care peste un milion de oameni au fost uciși în facilități special construite pentru acest scop. Hitleriștii le-au dinamitat atunci când, împinși de armatele rusești, au părăsit locația. De asemenea, au distrus și unele dintre depozitele de rămășițe umane colectate de la victime (păr, ochelari, dinți de aur etc). Totuși, au rămas suficiente urme ale oribilelor fapte petrecute aici. Fără un mare efort de imaginație se poate vedea intrarea în incinta culoarului de dezechipare (acea coborâre sinistră care îți strângea pielea pe tine urmărind The Schindler`s List), a camerei de gazare și a crematoriului. Ghidul ne spune că sunt locuri în zonă în care s-au găsit urme de cenușă rămasă în urma incinerărilor. Managementul rămășițelor tuturor celor care au fost sortiți a trece prin lagăr – spre muncă sau spre moarte – pare să fi ridicat provocări serioase responsabililor acestei operațiuni, iar unele lucruri s-au făcut în grabă. Crematoriile nu făceau față fluxului de cadavre furnizat de camerele morții, așa că unele trupuri au fost arse în afară, în condiții improvizate.
Iarbă, copaci, o întindere împrejmuită cu sârmă ghimpată. Aceeași liniște, deși aici, în aer liber, se vorbește cu voce normală. E pentru prima oară când privesc în jur și nu sunt conștient de existența liniei orizontului. E ca și cum dincolo de acele garduri nu e nimic. Totul e aici, despre acum, despre cine suntem în aceste clipe. Nu-i judecăm pe alții, nu le plângem de milă nenorociților care au trecut pe aici, ci ne regăsim pe noi într-o iluzorie normalitate.
Un imens cimitir al speranțelor. O iluzie. Pentru că ori de câte ori te întrebi, prostit, năucit, uimit, revoltat sau, pur și simplu, curios, Cum au fost posibile toate astea? nu faci altceva decât să-ți dai pe față ignoranța sau incapacitatea de a (te) înțelege. Am văzut prea multe filme în care ni s-a spus că omul este bun, că nu mai are nevoie de Dumnezeu. Ni s-au spus prea multe povești despre oameni capabili să făurească aici și acum Paradisul. Am lăsat atâtea nimicuri să ne umple viețile, încât nu mai înțelegem o iotă din ceea ce odinioară se numea păcat, nelegiuire sau silnicie. Ne lăsăm conduși prea lesne de ideologii, uitând cât de important este adevărul.
Aceasta nu mai e hiena de la Auschwitz. Acesta e demonul unei lumi care crede că tehnologia ne face liberi. Altă lozincă, aceleași efecte.
După război, Rudolf Hoss, primul comandant de la Auschwitz-Birkenau, a fost arestat și judecat pentru crime împotriva umanității. Cu câteva zile înainte de executarea sentinței (se înțelege, a fost condamnat la moarte), a cerut un duhovnic și și-a mărturisit păcatele. A scris trei scrisori, una către procuror, una soției sale și una adresată fiului său mai mare. În prima, își recunoștea vina. În a doua, mărturisea că și-a regăsit credința în Dumnezeu. În a treia, îi spunea fiului săi că cea mai mare greșeală pe care o făcuse a fost să nu evalueze în nici un fel prin filtrul propriei conștiințe ceea ce fusese învățat de către cei de deasupra lui în conducere.
Îl îndeamnă să devină o persoană care se lasă călăuzit de bunătate și umanitate.[2]
A fost executat prin spânzurare, pe 16 Aprilie 1947, la câțiva metri de primul crematoriu (Auschwitz I). Locul execuției a fost păstrat întocmai ca în acele vremuri. Până și cârligul de care a fost agățată funia e încă acolo.
Nimeni nu va ști să ne spună, în afară de bunul Dumnezeu, dacă Raiul a mai putut cerne ceva din viața sa. Hiena pătimirilor simțului dreptății din fiecare dintre noi nu lasă să se vadă prea mult în sită. Mai bine așa.
Dar cu o astfel de cernere fiecare dintre noi – torționari, victime, vizitatori – este dator.
[1] Unele estimări spun că trebuie să treacă vreo 20.000 de ani până ce oamenii vor putea din nou să locuiască în zona afectată de radioactivitate (https://en.wikipedia.org/wiki/Chernobyl_disaster#cite_note-TimeDisaster-78)
[2] Pentru detalii: https://www13.shu.edu/academics/theology/upload/mass-murderer-repents.pdf
