Metehne cu iz proletar, pe vremuri de „solidaritate”

Nu pot să trec cu vederea frapanta asemănare a știrilor din media despre cei care într-un fel sau altul încalcă restricțiile autorităților pe perioada stării de urgență cu cele din vremurile comuniste, în care erau înfierați exemplar, în special prin intermediul presei scrise, cei ce încălcau felurite dispoziții, gândite și atunci „pentru binele poporului” (de pildă, cei ce făceau stocuri de produse raționalizate, precum zahăr, ulei și făină sau care fentau felurite restricții cu privire la animalele din gospodărie).

Oameni care ascundeau prin cămăruțe baxuri de ulei erau prezentați ca dușmani ai ordinii sociale și, în ultimă instanță, ai poporului nostru harnic și muncitor. Și rațional. Și ascultător, dragul de el.

Întreținerea unei oprobiu social față de cei ce nu se conformează normelor doctrinare dictate de sus este unul din instrumentele de bază în manualul de utilizare al oricărei ideologii. Indiferent de logica și de legitimitatea acestor norme și reglementări, comportamentele generate prin acest instrument scot în evidență ideologicul. Iar asta nu e bine. Există studii care o confirmă!

*

Disclaimer. Nu mă înțelegeți greșit: stați în casă. TOȚI. Nu vă prostiți, da? Iar cine nu ascultă de bunăvoie să plătească. Punct.

*

Acestea fiind zise, ca să nu am probleme în a fi perceput ca un „Gică-contra”, mă întreb ce utilitate socială pot avea astfel de știri care reactualizează acel tip de oprobiu proletar, în afară de cea de a-i învrăjbi pe oameni (în cazul nostru, pei cei docili și responsabili față de cei încă nu pricep gravitatea situației). Este întreținut un năduf colectiv împotriva unor chivuțe care se rătăcesc pe străzi în afara orelor regulamentare, a unor șmecherași care profită de pustiul de pe șosele pentru „a da ture” sau a fârtaților care nu pot trăi fără un mic și o bere savurate în plin colț de stradă.

Uneori, pe acest fond întreținut de gazetele și emisiunile informative ale zilei, sunt amplificate animozități, prejudecăți și chiar dușmănii sociale și inter-etnice. Că doar știm noi cine sunt ăia, nu-i așa?

Să simplificăm puțin:

Au încălcat legea? Caftiți-i regulamentar, domnilor polițiști! Cei mai mulți o merită, au căutat-o cu lumânarea.

Însă, dragi jurnaliști, mai lăsați-ne cu acest ton de rubrică „Așa nu” dintr-o gazetă de perete a unei uzine aflate pe loc fruntaș în îndeplinirea planului cincinal. Mai ales că ar fi o grămadă de „Așa nu” de remarcat și în ograda voastră în aceste zile. Să punem metehnele astea ideologice, moștenite din vremuri pe care unii dintre voi, din fericire, nu le-ați trăit, deoparte și să explorăm într-un mod mai serios, cât mai putem, ideea de solidaritate.

Politicienii au ratat-o deja. Voi, însă, ce veți face?

Pandemie de ideologie (5)

Nu mă mai poci opri din contemplarea limbajului folosit pe diversele canale care ne invadează în aceste zile viețile, cu vești fie proaste, fie rele de tot. De la rostirea cuvântului pandemie de către OMS nu ne mai săturăm din a inspira, fără mască, fiecare cuvințel. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm dacă nu cumva este o naivitate prea mare să credem că toate acestea nu vor avea efecte asupra minților noastre.

Căci limbajul este primul simptom al ideologicului ce se răspândește într-o comunitate. Infectează tot, răspândindu-se prin știri, comunicate, distribuiri și alte unidirecționale așa-zise comunicări. Pentru pandemia asta nu există nici vaccin, nici tratament, pentru că nu doare, așa că ne-am obișnuit cu ea, așa cum ne obinuim cu negii în dosul palmei. Se știe că ideologiile pot fi tratate cu indiferență, nu omoară; dacă te îngrijești de alte lucruri mai importante, prinzi și tu o pensie. Garantez.

Nu insist asupra faptului că încă nu știm ce ne-a lovit (coronavirusul, COVIDUL-19, SARS-ul), și că mulți dintre noi nu facem deosebirea între numele virusului și boala pe care acesta o provoacă. Treacă-meargă, ca la noi! E bine că, măcar de data asta, unii au descoperit diferența dintre o bacterie și un virus. Suntem pe calea cea bună (deși aseară o domnișoară cu glas cristalin ne vorbea despre oameni infestați cu coronavirus). În privința dulcelui nostru grai, hm, lucrurile încă sunt departe de o asimilare benignă.

Va să zică, în condițiile în care ni s-a spus că 30% dintre cei ce contactează virusul nu manifestă nici un simptom, iar 55% la sută manifestă o simptomatologie ușoară-medie, care se rezolvă fără intervenții grozave și, mai important, fără urmări, ni se spune în continuare despre cei testați și care au primit rezultate pozitive că sunt bolnavi de COVID-19. Termeni ca depistați pozitiv sau purtători nu au trecere. Oh, dacă am ști cu adevărat câte purtăm în noi! Iar asta fără să fim bolnavi, da?

Și dă-i cu îmbolnăvire, cu cazuri, cu boala provocată de coronavirus, la grămadă. Uneori am auzit cuvântul pacient, folosit pentru persoane care erau depistate pozitiv la teste. Cert este că fiecare persoană depistată pozitiv devine un (ne?)caz. Ce bine! Mulți oameni trec prin viață fără a avea vreodată șansa de a fi numiți cazuri. E un har unic, ce trebuie prețuit ca atare.

Dar și graba de a menționa comorbidități… Un fel de a ne spune că „oricum mureau”, nu foarte subtil. E contrabalansată de accentul bine meșteșugit pus pe „și tinerii se îmbolnăvesc”. Totuși, se spune că părinții și bunicii noștri alcătuiesc acum grupa de risc. Cine s-ar fi gândit cu vreo trei luni în urmă la astfel de structuri în societate? Ideologiile nu iartă, nici măcar pe timp de pandemie. Dimpotrivă.

Am descoperit un cuvânt nou; mă rog, ne-a fost descoperit: solidaritate. Acesta vine cam așa, românește: niște funcționari bine plătiți stau acasă pe salarii babane, 100%, garantându-li-se toate drepturile câștigate cu mult spor (ex. prelungirea valabilității tichetelor de vacanță), în timp ce unii norocoși din sectorul privat, dacă nu și-au pierdut slujbele între timp, să zică mersi pentru 75% din leafă, nu mai mult de cel mediu pe economie. Curat solidaritate!

Auzi, maică?  Cică se numesc restricții. Adică nu mai e voie de la stăpânire să curgă mai mult de trei oameni pe stradă, că se transmite virusul. Totuși, dacă găsesc o mașină, un microbuz, ceva, pot să stea și o sută, că sunt în siguranță. Secretul este, vezi bine: virusului nu-i plac înghesuielile în autobuz.

Astfel, ajungem la crunta zădărnicire. Mă abțin să vă spun mai multe despre zadarnica zădărnicire a unor zadarnice măsuri (aia cu dezinfectantele plasate la fiecare scară de bloc e de dimensiuni colosale), pentru că sunt binecrescut.

Ne e frică de frică, se pare. Unii o numim (sau o ascundem în spatele termenului) responsabilitate. Alții am auzit de unul, Hippocrate, căruia cică i s-ar fi făcut niscai juruințe. Soldați? Război? Autorități?

Niște cuvinte …

Chiar și cuvântul criză pare să ne fi scăpat de sub control, asta deși este posibil că nu vom ști niciodată cât din ceea ce numim astfel se datorează măsurilor reactive ale autorităților, care paralizează atâtea sectoare economice, și câte cu adevărat minusculului virus. Și da, control e un alt cuvânt foarte frumos de pronunțat în aceste zile. Asta ne-a rămas, pronunția corectă.

Creștini de toate confesiunile învață în aceste zile despre binefacerile părtășiei live. Despre biserică se vorbește ca despre fenomenologia proceselor cognitive senzoriale prin transformarea energiei din mediu în energie nervoasă. Adică nu mai știm ca despre ce. Dar vorbim. Din fericire, spre ciuda unora, s-a redescoperit pe alocuri frumusețea rugăciunii

În rest, noi, românii, le avem pe ale noastre cuvinte de dor și de durere: incompetență, clientelism, „dragi români”, dezastru, sănătate, Arafat, comitet, special(e), șpagă. Covidul va trece, însă de multe dintre aceste cuvinte nu ne vom despărți, căci ele sunt la fel de sigure pe plaiurile noastre precum moartea și taxele.

Pandemie de mitologie (4) – Izoleta

Puțini o spun, însă este posibil ca cei mai mulți dintre noi să resimțim disconfortul creat de acest mijloc de transfer: seamănă izbitor de mult cu un sicriu. Puțin importă detaliile (materialul folosit sau culoarea) atunci când forma obiectului cu care este transportată persoana infectată este similară coșciugului, iar libertatea de mișcare (!) nu diferă, în datele ei esențiale, de cea a unui cadavru.

Astfel, izoleta s-a îmbrăcat încă de la bun început cu acest stigmat al asemănării drumului pe care îl oferă cu cel al morții. Asta chiar dacă, se știe, nu toți cei ce au trecut printr-o izoletă au și decedat. Din fericire, mulți s-au vindecat între timp, iar sinistra călătorie rămâne o amintire de povestit la nepoți.

O repetiție generală, oferită ca bonus înainte de vreme, ca să știe omul cum va fi în ziua aceea? Pentru cei au gustat-o și au revenit în sferele noastre, probabil că da. Pentru noi, cei ce (încă) n-am transpirat în recipientul roșu, purtați de cei patru flăcăi îmbrăcați în alb, ca niște îngeri, pe un drum despre care nu știm dacă va fi cu bilet de întoarcere, disconfortul pomenit mai sus ne este deja peste puteri.

Pe mine să mă duceți, rogu-vă, într-un balon ca cele de bubble soccer. Pe socoteala mea: o să fac tot posibilul să nu vă rămân dator.

Pandemie de mitologie (3) – Mersul la biserică

Uneori, ne-o spun și Scripturile, lui Dumnezeu îi place să râdă. Râde de cei îngâmfați, de cei ce Îi contestă domnia sau chiar existența. Râde de cei ce se cred puternici și care se bizuie exclusiv pe propriile resurse, șamd.

Cred că râde, tot așa, cu multă poftă, de hermeneuticile noastre. Cred că o face cu lacrimi atunci când încercăm să explicăm acoperirea femeii sau să justificăm felurite practici. Dacă nu ar fi atât de tragice în pedanteria lor, cred că și tratatele noastre de teologie sistematică i-ar putea lesne servi pe post de bancuri.

Bunăoară, gândiți-vă numai la ironia acestor zile! Știm ce a spus Mântuitorul, că „acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.” (Matei 18:20). Știm și să interpretăm acest verset. E limpede, la mintea cucoșului! Ne adunăm într-un spațiu anume, de regulă dedicat acestui scop, în momente bine precizate, și pentru că o facem în Numele lui (nu ne întrebăm prea mult ce înseamnă asta, dar poate că nici nu este important), și miracolul are loc: El își face prezența. Chiar acolo, da?

He, he, și iată că veni corona. Ce mai freamăt! Ce mai zbucium! Clocotesc serverele de transmisiuni live, pe platforme din ce în ce mai performante. Oameni ai Domnului de toate confesiunile s-au adaptat fără crâcnire unei noi paradigme. Fie că predică în fața unei camere de luat vederi unui auditoriu anonim, fie că împărtășesc cu enoriașii prin intermediul unor platforme mai personale, precum Zoom, ei înțeleg și admit, cumva, că, deși nu este o situație de dorit, se poate și așa.

Dacă le-ai fi spus despre asta înainte de starea de urgență, sunt convins că mulți dintre ei ar fi fost în stare să o dovedească, biblic, că așa ceva este de neconceput. Dacă am fi pornit dezbateri pe tema asta, sunt convins că ele nu ar fi avut nici o șansă de finalizare într-o concluzie coerentă. Iată, însă, că un minuscul virus ne-a scutit de eforturi inutile și de pierderea aferentă de timp. Se poate și așa.

Nici nu mă mir de faptul că încă se mai găsesc creștini care nu concep cu nici un chip să renunțe la slujbele de duminică în biserici, în ciuda avertizărilor și dispozițiilor venite de la autorități. Paradigma spațială clasică ne joacă feste. Cum să predici fără să ai un amvon, iar auditoriul să fie prezent în mod fizic înaintea ochilor tăi? Cum să renunțăm la idee de loc, atunci când vorbim de un servicu divin? Cum să se mai împlinească, în condiții virtuale, promisiunea din Matei 18?

Înainte de a-I judeca pentru habotnicie sau alte cele, merită, zic eu, să reflectăm asupra seriozității provocării pe care a ridicat-o acest virus mărtuirisirii noastre.

Brrr, simțiți briza? Căci, chiar admițând că renunțarea la serviciile religioase clasice în favoarea celor din spațiul virtual constituie un compromis necesar, nicidecum o expresie a unei normalități, faptul că se poate și așa are implicații deranjante. Asta poate înseama, de pildă, că ar fi vremea să renunțăm la paradigmele clasice spațio-temporale în care am gândit lumea și, implicit, spațiul eclesial. Am plecat la drum cu hărți și reprezentări rupestre; în ciuda faptului că machetele existau și în vremuri străvechi, abia pe la începutul secolului XX omenirea a început cu adevărat să exploreze altfel spațiul (ah, Picasso!). Cinemaul, radioul, televiziunea și, mai târziu, gadgetul au adus în experiența creștinului o profunzime a câmpului eclesial nebănuită de marii predicatori ai veacurilor pre-moderne. Cuvântul putea străbate în termeni de simultaneitate spații ce nu mai puteau fi cuprinse cu ochii. Dar a fost nevoie de acest virus pentru a nu ne opri aici, pentru a ne lărgi și mai mult granițele percepțiilor.

Până acum, prin acolo ne refeream la locații ce pot fi referite prin coordonate GPS în care acei doi sau trei se adună în Numele lui Cristos, fie ele catacombe, locuințele unor creștini, case de rugăciune, biserici etc. Dar ce înseamnă acolo pe Messenger sau pe Zoom? Nu e simplu de dat un răspuns. Se pare că nici noi nu am fost pregătiți pentru această pandemie.

Până acum, grație tehnologiei, conținutul propovăduirii a  ajuns departe, aproape de marginile lumii. Remarcabil fapt, și-o fi zis Dumnezeu, dar insuficient. Cum ar fi ca nu doar datele și fluxurile live să circule prin rețelele digitale ale lumii, ci și Însuși Duhul Domnului să lucreze prin intermediul acestui sistem?

Căci, iată, părtășia de duminică dimineața pare să fie posibilă și prin medierea ecranelor, în același context binecuvântat de către Duhul lui Dumnezeu. Beat that.

Avem timp în aceste zile să căutăm un răspuns, o iluminare, o înțelegere a noii situații. Cert este că, pentru a găsi cu adevărat ceva, avem nevoie de renunțarea la unele paradigme ale trecutului. Ușor de zis; presimt că nu va fi deloc simplu.

Nici nu trebuie să fie, căci creștinismul este ușor de trăit, dar foarte complicat de așternut pe hârtie (și pe orice alt suport, de altfel).

 

Pandemie de mitologie (2) – Noua Ordine Mondială

Este de departe una dintre proiecțiile cele mai trăznite ale imaginarului de pandemie; puterea ei de seducție este atât de profundă, încât apostolii acestei vești nu tocmai bune sunt gata să plătească, asemeni sectanților, „martorilor” și altor categorii de propovăduitori de mâna a doua ai lumii, prețul derizoriului, al ridicolului chiar. Cu unele beneficii, e adevărat: s-ar părea că această imagistică „vinde” bine, iar paginile de internet care propagă în virtual vești apocaliptice prosperă într-o dureroasă voioșie. Se poate spune că așa cum odinioară sexul era un instrument bun în publicitate (între timp, el a devenit incorect, iar lucrurile s-au mai corectat din mers), isteria apocaliptică, din care face parte și acest „bau-bau” numit „Noua Ordine Mondială”, cu derivatele de rigoare (Guvernul Mondial etc.), asigură într-o măsură la fel de semnificativă un capital decent (sic!) de vizibilitate pentru cei ce o instrumentează.

Puțin importă faptul evident că actuala pandemie le-a adus aminte națiunilor de faptul că au granițe. Nici implozia răspunsului fiecărei țări în propria-i durere nu pare să conteze în mințile acestor oameni. Nici reîntoarcerile atâtor venetici în țările lor de baștină. Nici faptul că tot ce se întâmplă acum urmează, chiar dacă într-un mod inconștient și neasumat politic, o direcție anti-globalizare.

Dacă se poate descoperi un sens în tot acest haos, atunci acesta nu este unul unificator (nu încă), ci mai degrabă unul al divizării. Afectiv și ideologic, ne întoarcem în trecut. Fiecare neam se redescoperă pe sine în propria-i dramă, în eșecurile gestionării crizei, în micile răzvrătiri față de norme și recomandări universale, dar și în atitudinea față de vecini sau față de cei considerați vinovați de această stare de fapt. Pe străzi și în spitale răsună în difuzoare imnul național al fiecărei țări, nu Oda Bucuriei.

Să fie asta o simplă incapacitate a unora de a face față restricțiilor? Nu mă gândesc la acea furnicătură existențială de pe tălpi, care trebuie neapărat tratată cu o ieșire în parc, chiar de către cei ce ar trebui să stea în izolare. Mă gândesc la acea frică mai puternică decât chiar frica de moarte: teama de întoarcere la (un fel de) totalitarism. Este vehiculat Orwell. Sunt jelite libertăți. Este readus cipul în discuție. Controlul populației. Big Brother. Guvernul Mondial. Corporațiile. Doar spațiul de stocare al rețelei mai poate pune limite imaginației acestor oameni.

Dacă așa stau lucrurile, aș putea să înțeleg astfel de comportamente, fie și doar parțial.

Ne-am săturat de totalitarisme. Mă rog, nu toți: unii încă se mai mai joacă cu vise inflamabile.

De regulă, istoria ne învață ca haosul este urmat de ordine. Asta nu ar trebui să fie neapărat o veste bună.

S-ar părea că moara alarmiștilor nu a fost instalată pe un vad fără apă.

Nici chiar așa. Căci frica, atunci când este gestionată ideologic, aduce cu sine – tot istoria ne învață asta – cancerul și, odată cu el, moartea , hâda moarte a spiritului.

De aceea, mă grăbesc să zic: aș putea să le înțeleg, nu să le scuz. Poate că ar trebui să-mi revizuiesc exprimarea de mai sus: nu este „o simplă incapacitate”, ci o fobie, adică o afecțiune care se tratează prin instrumente specifice, ce țin de domeniul psihoterapiei. În acest caz, vom fi nevoiți să admitem faptul că o mulțime de oameni care au nevoie de tratament de specialitate sunt liberi între noi (din fericire, doar virtual) și infectează serverele și pereții cu gogorițe și fantasmagorii. Mă rog, este și aceasta o pandemie de rezolvat. La vremea ei.

Dar mi-e teamă, însă, că existența acestui construct ideologic nu poate fi explicată (doar) clinic, că este nevoie și de o radiografie ideologică a comunității în care el prinde țug. Ori, la fel ca în cazul coronavirusului, nici în acest domeniu nu suntem pregătiți să facem față unei pandemii. Să nu ziceți că nu v-am avertizat.

Dumnezeu în mâinile unor atei furioși

Există momente în viață când ni se oferă ocazia de a pricepe valoarea unor discursuri ale celor poziționați diferit în lumea asta mare a ideilor și credințelor într-o lumină mult mai caldă decât până acum. De pildă, citind postările mânioase ale unor Lucian Mândruță și Andrei Caramitru cu referire la credincioși, ți se face dor de idealismul benign al lui Dawkins, cel care ne îndemna să renunțăm la eresuri pentru a ne trăi viețile din plin, bucurându-ne de frumusețea aventurii pe care ne-o oferă științele (sunt curios cum mai funcționează îndemnul în aceste zile, dar … altădată). Despre Albert Camus, Steinhardt avea numai cuvinte de prețuire: aceștia sunt ateii cu care să tot ai parte la conversații despre rosturile lumii! Până și pe incisivul Christopher Hitchens l-am putut vedea, nu o singură dată, arătând un minim (sau chiar mai mult) respect celor cu care se duela în dezbateri (de exemplu, față de John Lennox).

În schimb, cei doi cavaleri menționați mai sus își înțeleg altfel menirea de a fi lumini ale rațiunii între noi. Îi enervează faptul că unii oameni se roagă. Nici măcar nu se mai pune problema unde, în biserică sau în cămăruța proprie: faptul că alți oameni se așează pe genunchi în invocarea divinității le crește temperatura sângelui până la punctul de fierbere. Gândire liberă în stare pură, am putea zice, cu ironie. Dar eu aleg să nu fiu ironic în acest momente(!).

Iar asta pentru că este dreptul oricărei ființe de a crede și de a exprima opinii raționale, precum aceea că a fi credincios înseamnă a avea creierul gol (fapt care explică incapacitatea sa de a gândi) și a trăi într-o stare de îndobitocire, fiind un exemplu de pus în dicționar în dreptul cuvântului „prostie”. Acum, dacă tot am scris acest cuvânt, eu cred că aceasta s-a distribuit democratic prin toate spațiile ideologice; n-o fi prostia unora dintre creștini mai cu moț decât cea a celor care apreciază niște personalități precum Bach, Dostoievski sau Pasteur, pentru a ni le vinde ideologic, sterilizate de contextele în care au operat și ambalate în așa fel încât credințele lor să nu mai fie vizibile publicului larg.

Ce merită să observăm și să reținem din această întâmplare simplă este patologia care naște astfel de comportamente și care, de pildă, îl face pe Lucian Mândruță, un om ce părea a fi destul de moderat în exprimare (mă refer în special la prestațiile sale live), să urle la adresa unui interlocutor într-o convorbire radiofonică, asta pentru că în loc să caută să rezolve problema COVID-ului în propria-i casă, alege, neproductiv și inutil, să se roage pentru rezolvarea crizei. Este o patologie modelată ideologic, într-un spațiu în care dogma izbăvitoare strălucește atât de putenic în creierul omului – plin sau gol, chiar nu contează – pentru a produce un comportament ce exclude orice altă tatonare a terenului; în acest context, dogma îi transformă pe cei ce gândesc altfel în paraziți, uneori chiar în dușmani (Lucian Mândruță nu a trecut încă la acest stadiu, dar nu mai are mult; Caramitru este, cred eu, o cauză pierdută). Iar dogma, trebuie spus, este fundamentată rațional – fie științific, fie istoric, fie statistic, fie factual, fie biblic (!) – atât de bine, încât orice discuție pe marginea ei este pierdere de vreme, iar cei ce o contestă nu pot fi priviți altfel decât retardați față de norma instaurată.

De aceea, în cercul propriei sale judecăți, mânia lui Mândruță este sfântă, iar orice asemănare cu alte mânii, religioase sau laice, care adus atât suferință peste oameni de-a lungul veacurilor nu este întâmplătoare. Problema este dacă om ca el, inteligent și cultivat, va reuși vreodată să iasă din acel cerculeț, pentru a înțelege în ce postură ridicolă s-a așezat prin discursul său.

Mă rog pentru el să reușească.

Pandemie de mitologie (1) – „Nimic nu va mai fi ca înainte”

Se aud din diferite direcții mesaje de acest fel, care prevăd faptul că această plagă venită peste omenire va constitui un punct de cotitură în istorie, ceva similar cu „11 Septembrie”, de pildă. Unele chiar licitează pași apocaliptici, împreună cu mitologia aferentă: Noua Ordine Mondială, microcipurile, semnul fiarei șamd.

În ecranizarea Evangheliilor realizată de Zeffirelli, există la un moment dat o replică a lui Matei, fostul vameș, dată lui Petru, despre cum va fi viața lor de acum încolo, acum că au început să îl urmeze pe Isus. „Nimic nu va mai fi ca înainte” zice (parafrazat) Matei, citind cu o grozavă și deloc plauzibilă acuratețe vremea căreia îi era martor.

Spre deosebire de alții, eu nu știu să citesc vremurile în felul acesta. Mi-e greu să încerc numai a anticipa vreo modificare radicală în mersul lumii noastre, cu atât mai puțin să mă hazardez în a prefigura direcții. Dacă e să rămân în ce știu și în ce am învățat până acum, apăi, da, „toată lumea zace în cel rău”.[1] Nu cred că această realitate se schimbă; s-ar putea, însă, ca ea să fie îmbrăcată în straie ideologice diferite în anii ce vor veni.

Nici o problemă: năravurile noastre se vor adapta fiecărei situații în parte.

Totuși, de ce „nimic nu va mai fi ca înainte”? Avem în față un produs mitologic straniu, în care sesizăm o ușoară nostalgie a unor vremuri ce ni se păreau mult mai simple și (implicit) mai bune, amestecată cu o teamă față de un viitor incert (moare planeta), dar și cu o insatisfacție față de un prezent lânced din punct de vedere ideologic. Lânced e un cuvânt blând, dar nu e vreme de nuanțări acum. Realitatea este că această insatisfacție începe să producă efecte: suntem mult mai vulnerabili emoțional în fața ofertelor de schimbare a macazului, fie că sunt ele „de nerefuzat”, fie că ne este (încă) permis a le spune „pas”.

Omul mileniului trei nu (mai) este religios, ci ideologic.

Se explică și nostalgia butonului de „Reset”, prezent pe majoritatea gadgeturilor: ne întoarcem la setările din fabrică și încercăm o nouă încărcare a sistemului. Poate, asemeni acestor gadgeturi, va funcționa mai bine, fără fițe, fără nervi, fără mari revoluții. Dar „Reset” este el însuși un produs al imaginarului nostru. Putem să îl apăsăm până sar siguranțele din tabloul principal, căci inerția gândului iminentei pieiri este mult prea mare. Ș-atunci, nu, nu este adevărat că „nimic nu va fi ca înainte”. Noi vom fi la fel.[2]

[1] 1 Ioan 5:19

[2] În secvența de film amintită mai sus Matei sugera și schimbarea lor, a martorilor acelor evenimente, ca parte a măreței reașezări a lumii prin venirea Mântuitorului între oameni