Trăim într-o cultură orientată generațional. Înțelegem lumea, o ordonăm și o modelăm folosindu-ne de acest sens, dinspre părinți înspre copii.
Până în modernitate omenirea s-a complăcut într-o paradigmă culturală în care bărbatul era cel ce privește, el fiind subiectul creator, iar femeia era privită ca obiect de studiu și de inspirație. Întreaga noastră cultură era una a bărbatului care privește.[1]
Lucrurile s-au mai schimbat în ce privește bărbatul și femeia. În schimb, nu același lucru se poate spune despre faptul că privim lumea cu ochi de părinți.
Poate că avem și scuza conferită de percepția curgerii timpului. Este firesc – nu-i așa? – să ne ordonăm semnificațiile folosindu-ne de succesiunea naturală a generațiilor. Totuși, cred că este bine, din când în când, să răsturnăm căruța, să vedem ce iese. Pentru că, nu de puține ori, lucrurile stau pe dos, dar noi nu le vedem, fiind prea preocupați să trăim cu capul în nori și cu picioarele pe pământ.
Bunăoară, suntem suprasaturați de imaginea creată în conștiința publică de Pilda fiului risipitor, însoțită de cortegiul interpretărilor și dramatizărilor ei, încât uităm că în viață adesea întâlnim și o altă tristă realitate de familie. Și tații pot să risipească.
Preocupați de bătăliile lor, de lucrări și de zidiri mărețe, de creații uimitoare, de cununi ale desăvârșirii, adesea tații uită și ei de averea pe care le-o vor lăsa copiilor lor, risipind-o înainte de vreme. Tot pe plăceri. Dacă nu cheltuiesc pe lucruri imorale, dacă nu risipesc doar bani, ci și timp, este pentru că undeva, în afară, este ceva mai important decât moștenirea. Sau, dacă se amăgesc cu scuza că „pentru copiii mei strâng și mă lupt”, nu-și dau seama că există moșteniri mai de preț decât lucrurile materiale.
Dacă este așa, probabil că întreaga indulgență manifestată față de fiul risipitor, în atâtea predici, cântece și scenete, se poate întoarce din belșug și peste tați. Căci și tații, asemenii fiilor, au nevoie de har, de iertare, de o a doua șansă. Și ei se pot dezmetici din alergarea lor nebună pentru a și- întoarce inimile spre cei lăsați în urmă, dar care ar trebui să le-o ia înainte.
Iar dacă fiul va alege să taie vițelul cel gras în cinstea întoarcerii tatălui, să nu luăm asta ca pe ceva ce ni se cuvine. Căci brațele sale deschise sunt și brațele lui Dumnezeu. Dumnezeu ne iartă nu doar ca un tată, ci și ca un copil. Dar asta e o taină ce nu se argumentează cu versete, ci cu Duh și înțelepciune. E inima de copil a lui Dumnezeu. Pe aceea, doar tații o cunosc. Prin pocăință.
Ar fi păcat să nu fie așa. De ce să se bucure doar fiii de bucuria dezmeticirii?
[1] Această realitate este evidentă și în primul secol de cinema; abia în acest mileniu femeile au pătruns cu adevărat în această industrie și au început să ne ofere și alte priviri prin film.
dyo 