Experiență hermeneutică, mistică și evanghelică deopotrivă

Dacă ai putea să îți imaginezi – dar asta numai dacă poți și te țin brăcinarii – un fel de Sola Patristica, abordată pe principii hermeneutice de genul celor utilizate de către evanghelici, cum ar fi, să zicem, metoda inductivă, dogma literalistă si alte ingrediente de acest fel, atunci am putea discuta cu adevărat. Ecumenic, da? Dar mai bine nu. Pentru că, astfel, patricismul îmi apare cel puțin la fel de nepractic și dăunător experienței hermeneutice a credinciosului precum este pentru evanghelic biblicismul …

Mi-a rămas în minte o zisă de-a lui Pleșu, vorbind despre documentarea făcută la cartea sa cu Pildele: i-a fost foarte greu să găsescă comentarii ortodoxe pe subiect. Există o mulțime de omilii și vorbe cu tâlc, însă nu exegeze după gustul omului modern (occidentalizat, va zice prietenul nostru ortodox, fără a înțelege nici el mai multe din aceste tălmăciri). Asta spune multe despre ethosul ortodox, unul pasiv, în care dinamica lăuntrică este cea căutată cu prioritate. Mistica este, după mine, tocmai povestea unei dinamici interioare, de neînțeles din lumea noastră exteriorizantă, în care contabilizăm ciocniri între corpuri și traiectorii pe sisteme de coordonate spațiu-timp.

De aceea, pentru ortodox, hermeneutica se potrivește ca nuca-n perete, în ideea de apropierii de textele sfinte. Hermeneutica este acțiune, activitate, ostenire, ciocnire, confruntare, palme și pumni, iar abia la sfârșit – ține minte: ăsta este un secret grozav, neștiut de evanghelici – vine odihna cea mare (care, să fie clar, nu înseamnă înțelegere, ci doar asimilarea sfintelor cuvinte, asemeni pâinii). Puțini sunt cei ce ajung la faza asta în studiul lor, căci sunt prea grăbiți să-și termine schițele de predică, devoționalele sau eseurile pentru gazetă. De aia nici nu o s-o găsești prin manualele de specialitate, crede-mă.

Revenind, însă, tocmai din acest motive, atunci când ortodoxia iese din acest spațiu mistic și se amestecă cu pretenții de tot felul în dinamica celor ce se întâmplă în cetate ea ajunge să fie (mă vor scuza acum prietenii ortodocși pentru franchețe) respingătoare: ostenirea în câmpul studiului noetic nu îi vine bine.

Există, așa cum am văzut în destule ocazii, diferențe enorme în trăirea ortodoxă de mănăstire și cea din vâltoarea citadină. Diferența esențială între cele două, cred eu, ne-o dă acțiunea. Credinciosul de rând plătește prețul hermeneuticii de toate zilele și o face în valută forte: activitate vizibilă, facere de cărămizi din lut și paie, beculețul măreței iluminări … Dar străzile tot pustii și întunecate sunt. Iar ei tot osteniți. Așa, ca să se învețe minte să nu umble după năluci.

De aici și concluzia aceea, care pentru evanghelic e otravă: nu, nu este posibilă umblarea în aceeași lumină fără retragere din lume. De aceea există calea monahală, pentru a urma o cale mai bună decât altele înspre o desăvârșită unire cu Hristos (asta am aflat-o de la un preot-profesor universitar la o facultate ortodoxă, nu vine de la mine).

Așadar, există o condiție necesară, insuficientă și, de obicei, nenegociabilă unei mistici de calitate: amplasamentul. În ortodoxie nu e totuna unde te afli, confesional, geografic si, uneori, chiar temporal, în vederea unei reale și profunde întâlniri cu dumnezeirea. Pe acest fond s-a înrădăcinat practica tărâmurilor sfinte (Athos este, probabil, cel mai cunoscut exemplu), greu accesibile mirenilor, ca să nu mai vorbim de comportamentul față despre cei amplasați greșit dpdv dogmatic. Accentul pe organizarea spațiului obligă și la un anumit tip de relaționare cu cel diferit, unul care îl poate șoca pe cel nepregătit cu astfel de lucruri. Nu o să uit niciodată privirile unor călugări de la o mănăstire pe care am vizitat-o în adolescență; pe atunci nu eram nici credincios, nici necredincios, ci pur și simplu necopt pentru o alegere; totuși eram acolo în calitate de ortodox nominal, iar prezența mea acolo era percepută ca a unui străin, unul venit să tulbure o ordine pe care ei s-au nevoit să o păstreze astfel timp de sute de ani, indiferent de vremuri.

S-au păstrat și în evanghelism reminiscențe ale unui astfel de ethos al spațiului; una dintre cele mai evidente este legată de obsedanta folosire a expresiei „Casa Domnului” (clădirea), pentru unii singurul loc unde frații au cu adevărat părtășia aceea divina. O alta este dată de cultul amvonului. Nu în ultimul rând, se dovedește faptul că evanghelicul crede tot mai mult în aranjamente interioare; în unele dintre ele este zugrăvită, cu tot mai mult curaj, câte o cruce, lucru de neconceput cu vreo câteva decenii în urmă.

Oricum, avantajul evanghelicului este, de departe, acela de a trece prin exact aceeași experiență hermeneutică fie că este în fața Scripturii, în vizionarea unui film oarecare, în urmărirea unei reclame sau a unui show de televiziune, în participarea la un concert etc. Să văd eu cine ne poate propune un misticism mai profund!

Ca niște miei în mijlocul lupilor

Ne este peste puteri – într-ale minții sau într-ale inimii – să fim dogmatici și plini de bunătate în același timp. În omenia noastră, însă, putem oscila: uneori suntem rigizi precum niște litere sculptate în eternitate, alteori îi îmbrățișăm pe cei ce au nevoie de o atingere, cu întreaga noastră ființă, uitând de diferențe.

De aceea ni-i greu să pricepem unele excese davidice („Zdrobește-le, Doamne, dinții din gură!”) sau pauline. Paradoxul împlinirii poruncii domnești – aia cu „mergeți” – stă în faptul că mântuirea prin credință se rostește printre dinți odată cu „schilodescă-se odată cei ce vă tulbură”. Cum este posibil așa ceva?

Ei bine, aceasta nu e o lecție de găsit în manuale sistematice sau cursuri de ucenicie standardizată, precum multele pe care le avem în lumea noastră îmbibată în armonii pocăiești, ci este o abilitate care se dobândește prin muncă asiduă în seceriș. Mulți nu o vor înțelege, dar asta poate că și din invidie, pentru că nu e de nasul lor. La urma urmelor, e duhovnicească, ne depășește și expertiza și priceperea.

Ș-atunci să învățăm de la Învățător, pășind pe urmele Sale.

… cu singurătatea pe singurătate călcând …

„Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”

Nu se poate gândi o singurătate mai profundă în dimensiuni și semnificații decât cea a Mântuitorului pe cruce. Ni se oferă, iată, nu doar în iubire, în iertare, în slujire sau în prietenie un model. Bine ne-ar prinde să fi luat seama la fiecare dintre acestea, la vremea potrivită. De ce, oare, nu suntem la fel de receptivi în a învăța din singurătatea Lui?

Dispreț și părăsire din partea mulțimilor: sunt două ingrediente ce pot conferi oricărei solitudini duhoarea aducătoare de moarte a singurătății. Pe de altă parte, cei apropiați sunt și ei risipiți, stingheri, inabordabili. Nici o speranță de găsit dinspre lumea oamenilor. Acesta este prețul împlinirii dreptății prin bunătate. Puțini sunt dispuși să îl plătească.

Pe cât de mare este acest preț, pe atât de mare este puterea dobândită.

Mieii sunt întotdeauna singuri, pierduți spre a fi găsiți, iar lupii știu asta și le e frică.

Pe ceilalți – fantome, șoricei, licurici, bursuci, îngeri – îi găsești pe stadioane, în săli de conferințe, în congregații vibrante. E și acolo un fel de putere manifestată, dar de o cu totul altă natură.

În definitiv, fiecare umblă după harul care i s-a dat. Acest lucru este bun.

Așadar, acestea trei ne rămân într-ale mărturisirii: dogma, bunătatea și singurătatea. Dar cea mai minunată dintre ele este singurătatea. Numai cine o paște o cunoaște.

Crăciun mahlerian

De nepovestit, ea, muzica, este în sine o poveste,
în care personajul principal este ascultătorul,
iar tăcerea sa cea mai desăvârșită intrigă
din câte s-au gândit vreodată.

Mahler, depresivul compozitor de origini evreiești, a cărui convertire la creștinism, asemeni celei lui Mendelsohn, va rămâne un mister pentru curioși și cârcotași până în veșnicie … ce ar putea el să ne spună de Crăciun?

Am găsit două piese muzicale potrivite ocaziei; vi le dăruiesc cu mare plăcere.

Una este o parodie după prima parte din Simfonia a III-a. Tromboane, chestii. A se consuma ca atare. 🙂

Tot din Simfonia a III-a, în cincea parte, un cor îngeresc ne vorbește despre lucruri deloc simple: păcate grele, călcări de porunci, tot felul de lucruri care îi încrețesc Mântuitorului fruntea.

Este evidentă o notă de umor în discursul lui Mahler, în antiteză cu gravitatea subiectului. Dar poate că, uneori, singura șansă pe care le-o mai putem oferi acestor teme să ne scuture din simțiri este accea de a le lăsa să ne descrețească și nouă frunțile …

Pentru licuricii curioși, iată și o traducere în engleză a versurilor:

Three angels sang a sweet song,
with blessed joy it rang in heaven.
They shouted too for joy
that Peter was free from sin!
And as Lord Jesus sat at the table
with his twelve disciples and ate the evening meal,
Lord Jesus said: „Why do you stand here?
When I look at you, you are weeping!”
„And should I not weep, kind God?
I have violated the ten commandments!
I wander and weep bitterly!
O come and take pity on me!”
„If you have violated the ten commandments,
then fall on your knees and pray to God!
Love only God for all time!
So will you gain heavenly joy.”
The heavenly joy is a blessed city,
the heavenly joy that has no end!
The heavenly joy was granted to Peter
through Jesus, and to all mankind for eternal bliss.

 

 

Creștin sau creștinoid?

E greu, să recunoaștem, a ne păstra capul pe umeri în zile ca acestea. Suntem injectați cu stimuli informaționali, fără contenire: cu cât sunt mai minimaliști în mijloacele lor de programare, cu atât mai eficienți în a produce deșertăciune. Un mediu infect, cel puțin la fel de nociv precum cel pe care ni l-am amenajat în jurul nostru, este cel în care ne ducem distribuirile de toate zilele, zâmbăreții și comentariile de rai și de iad. Cum să mai reziști? Cum să rămâi, totuși, întreg?

Să nu-ți pierzi capul, nici atunci când ai învins, dar nici atunci când ai pierdut o bătălie: pare tot mai dificil de împlinit un astfel de deziderat, sub potopul de săgeți arzătoare ale pixelilor nemiloși. Să nu te lași furat de gândul răzbunării, ca să răspunzi unei palme primite cu un croșeu nimicitor (nici măcar în mintea-ți însetată după dreptatea aplicată altora …), nici nu mai pare atât de nobil într-un ethos îmbibat până la refuz într-o manie a auto-victimizării vrednică de niște studii clinice de specialitate, nici vorbă de alăturarea sa ideii de mărturie creștină.

Nu-i vorbă, s-au găsit soluții de coabitare cu această stare de fapt.

Fiți înțelepți ca șerpii, blânzi ca porumbeii și feroce asemeni lupilor, asta este deviza ce străluce dinspre lumea prea multor mărturisitori de Evanghelie. O crasă incapacitate de a răspunde întunericului fiind lumină – nu doar pretinzând-o la purtător, ca pe un breloc – se face cunoscută tot mai mult, împrăștiată fără rușine pe pereți, categorisită fiind ca sfântă și dreaptă lucrare. O conduită instinctuală, de hienă, care trădează o sete nepotolită de sânge, de dinți zdrobiți (ca în acel psalm, da) și de ură față de cel năpăstuit de patimi ne face vrednici de disprețul lumii, nu pricina lui Cristos, ci exclusiv din vina noastră. Iar El nu ne-a cunoscut, căci nici noi nu am căutat a-L cunoaște, ci L-am folosit ca pretext pentru a ne exorciza acea frică ancestrală, de care nimeni n-a fost în stare să ne vindece, frica de a nu face față vieții.

Căci am ajuns ca gunoiul acestei lumi, pentru că nimic nu strălucește în noi. Mințim ca să putem trăi. Dar asta numai viață nu mai este. Creștinism nici atât.

Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

Ce vrem să vedem în filme și ce nu: Este The Shape of Water un film corect politic?

Cristian Tudor Poescu zice că da, eu zic că … nu prea.

Da, avem un personaj de culoare (cel interpretat de Octavia Spencer), numai că, după normele de incluziune și promovare a diversității el nu aduce corectitudine pe ecrane: este un personaj secundar, pus în slujba definirii celor principale, în cazul nostru, o femeie latino și un bărbat caucazian. Nu o întrece în complexitate pe nici una dintre madamele consacrate încă de pe vremea lui Gone with the Wind, știți acele femei de casă care se îngrijeau de copii albi și imaculați, e un personaj de „recuzită”. Nu vrea nimic, nu evoluează, cu contează.

Recunosc, aș fi putut paria pe prezența unui gay în film, pentru diversitate. Plutește în aer, prin mai toate filmele. De departe, aici pare a fi pariul câștigat de către LBGT;  un film care respiră „queer”, o scrisoare de dragoste către comunitatea în speță etc. Așa este, deși nu prea văd de ce Giles, personajul interpretat de Richard Jenkins, ar avea cu ce să afirme o anume mândrie. Giles este, așa cum e descris în film, un om bun la inimă, sensibil, timid, inofensiv, pe de altă parte, e profund complexat și așezat cu fața spre trecut, incapabil să ne indice spre ceva anume cu care să ne rămână în amintire. Faza cu meșa amintește mai degrabă de rolul decorativ al LGBT-ilor din filmele anilor 90`, când aceștia parcă ne erau arătați în filme precum câinii dresați la colț de stradă: amuzament. Kakaia mândria?

Că veni vorba, caucazieni cuminți și respectuoși ce sunteți, i-ați văzut pe rușii din film? Aceleași reprezentări stereotipe care au făcut deliciul majorității filmelor din perioada rece. Să înțeleg că atunci când vine vorba de reprezentarea dușmanului de clasă punem corectitudinea în cui, nu?

A face un film în care personajul principal se prezintă ca o persoană cu disabilități este din perspectiva distinsului CTP, parte a problemei, adică a infamei corectitudini. Eu, unul, nu-mi pot închipui filmul altfel, ca poveste de dragoste dintre o femeie ca oricare alta (scuze!) și o creatură fantastică. Tocmai în asta stă ideea filmului, să descoperim o relație modelată nu de cuvinte rostite, ci de gânduri exprimate prin descoperirea unui mod propriu de a comunica. Nu asta face orice iubire, hm?

Observați că nici nu mă ating de corectitudinea filmului față de caucazieni, care – păcatele lor – mai sunt pe deasupra și familiști tradiționali, și care au mai citit câte una-alta de prin Scripturi. Până la urmă, corectitudinea este în ochiul celui ce interpretează, nu în altă parte.

H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua: