Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

Reclame

Ce vrem să vedem în filme și ce nu: Este The Shape of Water un film corect politic?

Cristian Tudor Poescu zice că da, eu zic că … nu prea.

Da, avem un personaj de culoare (cel interpretat de Octavia Spencer), numai că, după normele de incluziune și promovare a diversității el nu aduce corectitudine pe ecrane: este un personaj secundar, pus în slujba definirii celor principale, în cazul nostru, o femeie latino și un bărbat caucazian. Nu o întrece în complexitate pe nici una dintre madamele consacrate încă de pe vremea lui Gone with the Wind, știți acele femei de casă care se îngrijeau de copii albi și imaculați, e un personaj de „recuzită”. Nu vrea nimic, nu evoluează, cu contează.

Recunosc, aș fi putut paria pe prezența unui gay în film, pentru diversitate. Plutește în aer, prin mai toate filmele. De departe, aici pare a fi pariul câștigat de către LBGT;  un film care respiră „queer”, o scrisoare de dragoste către comunitatea în speță etc. Așa este, deși nu prea văd de ce Giles, personajul interpretat de Richard Jenkins, ar avea cu ce să afirme o anume mândrie. Giles este, așa cum e descris în film, un om bun la inimă, sensibil, timid, inofensiv, pe de altă parte, e profund complexat și așezat cu fața spre trecut, incapabil să ne indice spre ceva anume cu care să ne rămână în amintire. Faza cu meșa amintește mai degrabă de rolul decorativ al LGBT-ilor din filmele anilor 90`, când aceștia parcă ne erau arătați în filme precum câinii dresați la colț de stradă: amuzament. Kakaia mândria?

Că veni vorba, caucazieni cuminți și respectuoși ce sunteți, i-ați văzut pe rușii din film? Aceleași reprezentări stereotipe care au făcut deliciul majorității filmelor din perioada rece. Să înțeleg că atunci când vine vorba de reprezentarea dușmanului de clasă punem corectitudinea în cui, nu?

A face un film în care personajul principal se prezintă ca o persoană cu disabilități este din perspectiva distinsului CTP, parte a problemei, adică a infamei corectitudini. Eu, unul, nu-mi pot închipui filmul altfel, ca poveste de dragoste dintre o femeie ca oricare alta (scuze!) și o creatură fantastică. Tocmai în asta stă ideea filmului, să descoperim o relație modelată nu de cuvinte rostite, ci de gânduri exprimate prin descoperirea unui mod propriu de a comunica. Nu asta face orice iubire, hm?

Observați că nici nu mă ating de corectitudinea filmului față de caucazieni, care – păcatele lor – mai sunt pe deasupra și familiști tradiționali, și care au mai citit câte una-alta de prin Scripturi. Până la urmă, corectitudinea este în ochiul celui ce interpretează, nu în altă parte.

H.R. Patapievici – Ce sunt creștinii?

O prezentare extrem de interesantă pe o temă de mare actualitate. Lumea seculară, s-ar părea, nu ne dă pace, nu ne mai (re)cunoaște, nu mai vrea să știe cine suntem. Dar, noi, noi știm cine suntem? H.R. Patapievici construiește cu o migală demnă de un predicator evanghelic, pe puncte și subpuncte, un tablou al identității creștine de care, pe deoparte, putem fi mândri, iar pe de altă parte, putem să ne folosim pentru a ne înțelege mărturia într-o lume care arată tot mai puțin cum ne-ar plăcea nouă să fie.

Trebuie cât mai curând să pun mâna pe scrisoarea aia către Diognet!

De la Forumul Dialogos, luați, cu răbdare și atenție:

Prima Parte:

Partea a doua:

Eu cred că Dumnezeu preferă postmodernismul – un remix personal

Mie asta îmi spune clipul celor de la Taxi, realizat după o rețetă deja consacrată: mixul de vedete, dintr-o paletă diversă de domenii, care ne spun același lucru over and over again, ca să pricepem cât mai bine ce e de priceput, adică ceea ce trebuie să credem și noi. Prin asta se crează iluzia acoperirii maxime în spațiul culturii noastre, căci între Mircea Cărtărescu și Andreea Esca, nu prea mai ai cum să mai identifici eventuale găuri negre – vocile celor care poate că nu văd smerenia prin filtrele viselor arhitecturale care bântuie din vreme în vreme nopțile ortodoxiei românești.

Dar acest mix este chiar mai profund decât pare; Citește în continuare „Eu cred că Dumnezeu preferă postmodernismul – un remix personal”

O Biserică pentru colectiv

„… ci îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei …”

Apostolul Pavel, în scrisoarea sa către corinteni

Nu pot băga mâna-n foc pentru așa ceva, e doar o intuiție: cred că în orice alt veac diferit de al nostru, începând din vremea apostolică și până către modernitatea târzie, comportamentul celor adunați în clubul Colectiv la acel concert rock ar fi fost considerat de către Biserică, indiferent de denominațiune sau culoare confesională, ca fiind sub influența duhurilor demonice. Cred că majoritatea Părinților Bisericii nu s-ar fi jenat să spună lucrurilor pe nume despre toate manifestările alea. Astăzi, majoritatea canalelor media implică faptul că cei ce fac astfel de afirmații au concepții învechite, vrednice de Evul mediu, cu totul scandaloase în raport cu bunul simț al contemporaneității. Să fie asta doar o simplă nepotrivire de context?

Dar astea-s detalii; problema de fond este Citește în continuare „O Biserică pentru colectiv”

Coincidentia mărturisirii dialectice

Problema de fond a răspunsului pe care Biserica îl are de oferit celor care încearcă să deslușească sensuri spirituale în drama Colectiv este una care scoate în mod strălucit în evidență nevoia de primenire a discursului teologic pe înțelesul celor sătui de prea multe cuvinte. Marca înregistrată a momentului este paradoxul; trebuie să poți rosti – limpede, dar bine temperat – că un club în care se cântă heavy-metal, într-o atmosferă precum cea pe care am văzut-o în filmele care circulă pe rețele, Citește în continuare „Coincidentia mărturisirii dialectice”

Pledoarie pentru o cultură a dialogului (10) – Principiul de incompatibilitate al Sfântului Benjamin Right

Despre ce ar putea vorbi un ortodox cu un evaghelic atunci când meandrele concretului îi conduc la o sfântă coliziune (părtășie?) față în față, unul cu excentricitățile celuilalt?

Să zicem că au rămas blocaţi în lift, doar ei. Până să vină mecanicul de întreţinere …

Despre ce ar putea ei vorbi? Despre un milion de lucruri: despre Joha, despre Ponta, despre ISIS, despre PIB, despre Steaua lui Gigi, despre noul cod rutier, despre Victor şi Bianca, despre talentele românilor, despre Simona Halep, despre gogonele, despre Patimile lui Gibson, despre Michael Jackson, despre cutremur, despre violatorii din Vaslui, despre emigranți, despre Violetta, despre Obama, despre problema romilor, despre Calea Victoriei, despre Casa Poporului, despre traficul de pe DN1, despre bloguri, despre MTU, despre vreme, despre …

Există totuşi o excepţie, una singură: nu pot conversa despre interpretarea unui pasaj din Scriptură. Nope. Exclus. Aici se rupe filmul.

De ce? E foarte simplu: ortodoxul nu interpretează textul (a făcut Biserica deja asta, în locul său). Pe de altă parte, evanghelicul ar putea să-l interpreteze, dar demersul său este unul ilicit. Primul nu s-ar atinge de de grădina Domnului măcar cu o floare, celălat îi pliveşte înţelesurile diafane folosind ditamai târnăcopul.

Ce-i de făcut?

Ar putea să citească împreună Festinul Ciorilor …