Recomandare pentru cunoscători – The Straight Story (1999)

Recomandare pentru cunoscători – The Straight Story (1999)

David Lynch nu este între regizorii mei favoriți; dimpotrivă, chiar aș putea spune că-mi pare a avea un stil de exprimare insipid, lipsit de profunzime. Recunosc, pe vremea adolescenței am urmărit cu sufletul la gură Twin Peaks, dar acum, că m-am făcut om mare, nu mă găsesc plăcere în astfel de povești. Au urmat apoi un Wild at Heart sau Fire Walk With Me, cu totul aiuristice.

Dar The Straight Story, ei bine, este o minunăție, un film din galeria celor pe care cineva le-ar putea păstra în amintire ca pe niște întâlniri divine. Este unul dintre acele rare filme care se poate recepționa în moduri diferite, ca mesaj (deși este ultimul lucru pe care i l-aș face acestui film, să-l abordez ca pe o predică), ca parabolă, ca idee cinematografică sau ca mărturie.

Privindu-l ca pe o parabolă, spectatorul ar putea să se regăsească pe sine în povestea filmului: o ființă fragilă, măcinată de neputințe, străbătând o lume nebună și mult prea rapidă pentru el, călare pe o mașină de tuns iarba. Depășit de veac, dar aflat la drum spre o destinație bine precizată, poate că și creștinul s-ar putea recunoaște în acel încăpățânat bătrânel, pe care nimic și nimeni nu-l poate întoarce din ale sale. Iar capătul drumului este ceva important; călătoria asta nu e un moft, nici o expresia unei ambiții deșarte, căci pentru eroul nostru ea are virtuți mântuitoare. La capăt îl așteaptă ceva, un lucru după care tânjim cu toții, fie că ne dăm seama, fie că nu. Nu vi-l spun, descoperiți-l, nu este deloc dificil.

Privind șoseaua întinsă până hăt spre orizont, printre holde mănoase și păduri parcă pictate de maeștrii ai altor veacuri, pe superba muzică a lui Angelo Bandalamenti, îți vine greu a crede că același regizor a realizat și Mulholland Drive, unul dintre cele mai reprezentative expresii ale postmodernismului în cinematografie.  Din acel film nu poți extrage un sens, o semnificație, un înțeles. Dimpotrivă, The Straight Story este un „road movie” care ne propune o lume și o poveste verticalizate de simboluri și metafore vechi de când lumea: călătoria, obstacolele, destinația, împlinirea de la capătul cursei. Nu lipsește iconografia împrumutată din filmele western, cu silueta călătorului deplasându-se peste orizont, în lumina apusului …

the-straight-story

Într-o lume în care este prea mic – față de ceilalți, față de cer, față de tot ceea ce știe el despre Univers –  prin aceste lucruri omul își afirmă măreția. O pledoarie greu de exprimat în cuvinte pentru căutarea și descoperirea măreției vieții prin purcedea la un drum, știți voi, drumul acela unic, al fiecăruia dintre noi, cu care îi suntem datori omeniei pe care o pretindem, indiferent de crezuri și speranțe.

Ș-apoi … ce frumos este acest film să-l privești pur și simplu, nu pentru a pricepe ceva anume, ci savurând privilegiul de a fi martorul vieții lui Alvin! Ca să înțelegi, de fapt, că ești martorul propriei tale perindări printr-o lume care ar trebui să te sperie nu prin răutatea ei, ci prin imensitate. Căci răutatea poate fi învinsă, prin iubire, prin jertfire de sine, prin speranță, dar imensitatea lumii rămâne pentru fiecare dintre noi ca o provocare existențială nerezolvată: cum să facem ca pașii noștri să nu se piardă, ci să conteze?

Hm?

E un lucru hotărât, am zis: The Straight Story are tot ce-i trebuie pentru a fi un film de Top 10 personal, măcar pentru o vreme, din viața oricărui iubitor de film. Și, deși este povestea unui bătrân pensionar, cred că e un film pentru tineri, așa că mă bucur că nu am amânat vizionarea lui. E un film de văzut acum. Vi-l recomand.

Dacă sunteți tineri, desigur, altfel este ok să continuați cu filme de Oscar. Sau cu Las Fierbinți, că nu e mare diferența.

Reclame

Pastilă de cultură cinematografică – Ashes and Diamonds

Pastilă de cultură cinematografică – Ashes and Diamonds

Ashes and Diamonds (1958) își merită aprecierea și recunoașterea, fără dar și poate, între cele mai bune filme ale lui Andrzej Wajda și chiar ale cinematografiei poloneze (una de calibru, să recunoaștem). Tributar sub multe aspecte tehnicilor și mijloacelor de expresie ale filmului american (pe alocuri am recunoscut miresme ce mi-au adus aminte de Citizen Kane, al lui Orson Welles), filmul ne propune totuși un discurs bine articulat și individualizat, în special datorită atmosferei „neamericane” pe care filmul o degajă, datorită coloanei sonore, dar și elementelor metaforice din registre cu totul diferite la care regizorul polonez la care face apel.

Fără alte introduceri, iată un scurt periplu:

Este vorba despre un film care nu are nimic realist în el …

totul este compoziție …

screenshot (326)
Nu e Tarkovski, vă asigur.

jocuri de lumini și umbre…

007a
Mișcarea umbrelor pe tavan, o posibilă aluzie la un context relativist, în orice caz haotic, în care se poartă discuția între personaje

008a008b

008c
O „invazie” a luminii; cel ce trăiește în întuneric nu știe ce să facă.

009a

009b
De ce în direcția asta? Poate pentru că „oamenii au urât lumina” …

interpretare actoricească în registre excesiv expresive …

006006b006c

gesturi nefirești …

screenshot (319)
Criminalul își îmbrățișează victima; da, sunt focuri de artificii în fundal!

scenariu „tras de păr” …

002a

002b
Vânătorii de greșeli ar putea semnala o mie de erori în secvența din care am decupat aceste cadre, dar ar rata, cu siguranță, ideea …

abundență de coduri …

005a

005b
Superbă utilizare a oglinzii pentru a scoate în evidență profunzimea conflictului dintre cele două personaje!

și de elemente iconografice …

001
Crucifixul inversat: e ceva putred în toată Europa, nu doar în Danemarca …
screenshot (316)
Zbigniew Cybulski, are tot ce-i trebuie unui rebel precum cei întruchipați odinioară de James Dean, atât pe ecran, cât și în realitate (a murit prematur și în condiții tragice, asemeni actorului american).

Tocmai de aceea Ashes and Diamonds trebuie văzut, pentru că este genul de film care ne aduce aminte ce este cinematografia: o fabrică de lumi, de idei și de mărturii. La început am fost nedumerit, nu am înțeles ce văd, abia după ce s-a terminat am înțeles ce privilegiu mi s-a dat.

*

Războiul tocmai a luat sfârșit. Germania a capitulat. Să strigăm „Ura”? Mda, unii petrec de minune (petrecerea este un alt motiv narativ exploatat cu măiestrie de către cineaști, vezi Balul Pompierilor sau Viridiana). Numai că bucuria polonezilor (și nu numai a alor, dar acum asta ne aduce Wajda în discuție) pare una a inconștienței: bătălia nu s-a sfârșit. Pentru o vreme, gloanțele vor continua șă șuiere pe la urechile celor care cred că au ieșit din coșmar. Și chiar dacă armele vor fi așezate în rastel, un alt război ne va încovoia pentru multă vreme de acum încolo destinele, cel ideologic. Un război pentru care numeni nu s-a pregătit, pentru că nu a fost timp. Tinerii, învățați să tragă cu arma, să ucidă, să se împotrivească asupritorilor, se trezesc acum că nu mai știu ce altceva pot să facă, că nu au habar cum să-și ordoneze viețile, că nu mai știu în ce să creadă. Crucifixul inversat indică spre o lume întoarsă pe dos față de moștenirea religioasă în care s-au născut. Dumnezeu e mort, iar Biserica Sa este o ruină: ce ne-a mai rămas?

Cei mai maturi, pe de altă parte, sunt nostalgici, împietriți parcă sub impresia ororilor care le-au furat tinerețile și a irosirii în războaie pe care nu și le-au dorit. Nu mai găsesc resurse pentru amerge înainte, cel mult mai pot să se ascundă. Unii dintre ei, își caută izbăvirea în ocuparea unui loc căldicel în noua orânduire: altă iluzie! Ploaia din jurul lor nu face decât să le amintească de deșertul pe care îl poartă în inimi. O romanță, poate un cântec bine zis, din ăla, patriotic, îi va scoate din letargie … Credeți?

Ce să facem cu toată cenușa asta? Unde să căutăm diamantele?

Vă las vouă plăcerea de a răspunde acestor întrebări, urmărind un film dintr-o cu totul altă lume. Iată de ce nu-mi fac griji, vă mai spun odată: oricât se vor căzni cineaștii americani să îi facă în ciudă lui Mike Pence, există o mulțime de filme bune de văzut, realizate de oameni care nu și-au sacrificat conștiințele pe altarul ideologiilor zilei.

Updated

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Așa că știu că nu trebuie să știu nimic.

E ceva.

Cumințenia sărutului

De pe vremea când nu conta cui îi aparține Cumințenia, nici dacă e urâtă sau frumoasă:

”… departe de a fi o operă izolată, Cumințenia pământului se înrudește de aproape cu motivul brâncușian al sărutului care, este știut, culminează artisticește prin realizarea, în 1938, a Porții sărutului. Într-un asemenea context se impune să privim Cumințenia și nu referind-o hazardat la idolii din insule îndepărtate … Cumințenia pământului reprezintă, clar și distinct, omul luat ca ființă generică. Brâncuși a esențializat păsările cerului reducându-le la un elan fusiform, a esențializat cocoșul reducându-l la un strigăt vestitor de lumină, a esențializate peștele, foca, broasca țestoasă, într-un continuu efort demiurgic de însușire artistică a lumii, de decantare a ei. Înaintea tuturor acestor opere însă, Brâncuși ne-a dat o imagine esențializată a omului: Cumințenia pământului. Trebuie să ne-o închipuim, pentru- a-i pătrunde semnificațiile, așezată între celelalte viețuitoare, ca reprezentantă a unei specii aparte. Trebuie să ne-o inchipuim într-o imaginară arcă a lui Brâncuși, sculptură între sculpturi, tronând parcă în mijlocul animalelor. Dacă, în viziunea lui Brâncuși, celelalte viețuitoare sunt expresia unui elan vital instinctiv (aerian, acvatic sau terestru) omul apare ca o ființă puternic interiorizată. El s-a desprins pe sine de natură, nu se mai confundă cu ea, acum stă în fața ei … Atitudinea Cumințeniei este totodată … una de înfrigurare. Înscriindu-se între coordonatele timpului și spațiului cosmic, viața își simte precaritatea. Dar sculptura lui Brâncuși nu are nimic cu angoasa existențialistă. În timp ce gândul Cumințeniei caută sensuri fundamentale, trupul ei, ascultînd legile firii, s-a împlinit pentru dragoste. Iată de ce Cumințenia – imagine a omului generic – a trebuit să fie o femeie. Ne întoarcem astfel din nou la identitatea de sens din ciclul sărutului. Brâncuși a așezat Sărutul, semn al perenității umane, deasupra unui mormânt; mai presus de moarte, ca o replică dată morții.”

Ion Pogorilovschi, Ansamblul sculptural Brâncuși de la Târgu Jiu (Iași: Junimea, 1976), 191

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Într-o epocă în care virtualul ne separă tot mai mult de materialitate, de realitatea fizică înconjurătoare, și într-un veac în care le judecăm pe toate prin intermediul unor procedee mediate (reportaje, fotografii, clipuri video) nu cred că ne-ar strica să ne aducem aminte, măcar vremelnic, de țărâna din care am fost zămisliți. Simțim tot mai puțin pământul sub picioare, nu mai mergem pe el,  ci plutim serafic deasupra a toate, din pricina prea multor aripi pe care ni le-am confecționat. Din acest motiv, simțim puțin și percepem monstruos, trăim într-o cronică înstrăinare de codru, de râu și de ram. Toate gunoaiele sub care sufocăm frumusețile patriei nostre sunt o dovadă, între cele mai vulgare, în acest sens. Nu mai suntem în stare să admirăm un apus de soare fără un aparat foto la îndemână. Nici măcar să ne raportăm într-un mod decent la un act de normalitate culturală nu mai știm, în absența acelei odihne de odinioară, acum  uitată pe deplin.

De aceea, eu cred că orice demers care se pune în calea înstrăinării noastre de codru, odinioară fratele nostru, este meritoriu și trebuie sprijinit. Este și cazul campaniei de achiziție a sculpturii lui Constantin Brâncuși, Cumințenia Pământului.

Nu știu să o explic. Nu pretind că îi înțeleg lui Brâncuși intenția artistică, ideea originară. Pentru mine, această sculptură reprezintă un simplu și elementar paradox: deși titlul ei mă trimite cu gândul la o formă de percepție – sau de exprimare de sine? – a materialului, ea îmi înfățișează pur și simplu o ființă umană, o femeie. Doar atât.

Ah, dar e un simbol, nu pricepi? Poate. Pentru mine, însă, e un semnal de alarmă, căci nu înțeleg cum vine asta, despre ce cumințenie poate fi vorba. Pământul nu e cuminte, e mort: cum îl pun așa stă. Eu îl modelez, eu îi spun ce formă să ia, eu îl pun să muncească pentru mine. Apoi, dacă am timp, mă uit la toată lucrarea pe care am făcut-o. Atunci – abia atunci – încep să văd dacă pământul e, în adevăr, cuminte …

… asta dacă nu cumva, în timp ce lucram de zor, fără să iau seama la viața din mâinile mele, i-am împrumutat și lui o fărâmă din nemernicia mea.

Iluzi3

Atunci când judecăm misiunea bisericii prin prisma strategiei folosite și nu prin influența pe care o are în societate, e posibil ca activitatea ei să semene mai mult cu cea a unui partid politic decât cu cea a unei comunități preocupate de mântuirea oamenilor. Să nu uităm, însă, că asta e doar o suprapunere înșelătoare de percepții, supusă unor fatalități de ordin pur cronologic și biografic: căci după roade (efecte) vom fi recunoscuți, nu după felul în care am dat în floare după ce primăvara și-a intrat pe deplin în drepturi.

Profeții exceselor

Profeții exceselor

Karl Marx, Gustav Mahler, Amedeo Modigliani, Franz Kafka și Woody Allen. Ce-ar putea avea în comun aceștia, exponenți ai unor mijloace de expresie atât de diferite? Păi, în primul rând, sunt cu toții evrei.

Mai interesant, însă, este mesajul lor de fond, pe care ni l-au transmis, fiecare în felul său unic, atenționâd asupra unei patologii a excesului în specializarea culturii pe domenii distincte. Fiecare ne vorbește despre un „prea mult” în care omenirea a alunecat, fără voia ei, din pricina lipsei unui mijloc patentat de autoevaluare și de corectare a derapajelor. Fiecare ne atrage atenția să nu luăm lucrurile așa cum ni se prezintă, să nu numim excesul realitate, să nu privim muntele de reziduri ale percepției, pe care noi înșine l-am creat, ca pe o fatalitate. Fiecare ne-a învățat să recunoaștem viața ca o suprafață a ficțiunii, nu un vis al morții eterne, ci al aspirațiilor umane pentru cele făr` de timp.

Prea multă filozofie, ne spune Marx. Ați pierdut, undeva pe drum, sensul ei, puterea de a produce idei în acțiune. O fi Hegel captivant în gândirea-i, mai ales atunci când e servit la o halbă de bere în răcoarea unui local din Barnberg, dar ați uitat că toate sunt nu atât idei, cât mijloace. Lăsați-o mai moale cu filozofia, e periculoasă. Asemeni religiei, ea doar amețește. Fiți atenți la mijloace!

6286174
Sursa: goodreads.com

Prea multă muzică și prea puțin sens al acesteia, este mesajul lui Mahler. Vă mulțumiți cu prea puțin dacă doar ascultați. De aceea melodiile voastre sunt atât de scurte. Debarasați-vă de atâta muzică și ascultați-mi interminabilele-mi simfonii! Căci atunci când muzica este doar o idee ce poate fi isprăvită în doi timpi și trei mișcări … pierdeți esența însăși a auzirii. Muzica e sens, iar sensul, pentru a putea fi înțeles cum se cuvine, cere timp. Fiți atenți la timp, la sensul acestuia, în timp ce trăiți o simfonie!

V-ați uitat la atâtea portrete, e rândul lui Mogdiliani să ne spună, încât ați uitat că niciodată nu veți vedea în ele chipuri, ci liniile trasate de artist. Vedeți ce vrem noi să desenăm. Dacă vreți portrete adevărate, n-aveți decât să vă uitați la fotografii. E cazul să fiți atenți la mine! Să nu vă scape din ochi mâna artistului!

red-headed-girl-in-evening-dress-1918.jpg!Large
Sursa: wikart.org

Oameni buni, prea multă literatură citiți. Din această cauză, ne spune Franz Kafka, ați uitat de absurdul ce pândește în spatele fiecărei „realități” înșirate grațios, după toate rigorile artei scrisului, în opere literare care ne relatează o mulțime de povești interesante. E vremea să vă eliberați de robia posibilului și a imaginabilului, ca să înțelegeți cât de infamă e deșertăciunea buchisirii pe drumul fără speranță unei perpetue rearanjări a lumii, fără rost, fără viziune, doar pentru a citi pentru a o mia oară încă o lume, încă o iubire, încă un proiect de salvare a lumii. Fiți atenți la absurd! Gustați-l! Abia atunci veți simți cu adevărat realitatea.

kafka1410s_620_620_100
Sursa: themalaymailonline.com

Ați văzut prea multe filme, este ideea cinematografică a majorității producțiilor lui Woody Allen. V-ați îngrășat creierele cu opulența mitologică a unor lumi create spre a fi năruite, pentru ca apoi să fie clădite din nou, toate acestea fiind rânduite robiei sfântului final fericit. Nu există nici realitate, nici ficțiune, nici finaluri fericite, ci doar filme. Vei alege întotdeauna între iluzii. Filmul bate viața. Ești pe cont propriu, așa că nu pot să îți spun ce pericol te paște, ci te avertizez doar: Fii atent! (E avertismentul cu care începe The Purple Rose of Cairo.)

purple_rose_ending
Sursa: denofgeek.us

Mi se pare mie, sau evreii ăștia s-au săturat din nou de prepelițele și de mana pustiei moderniste, iar acum tânjesc mai abitir ca niciodată după țara promisă a bunului simț metafizic (și dialectic), singura rămasă neadjudecată de vreo nație anume până acum …