Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski

Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski

Cu greu se poate găsi în lumea filmului o expresie mai contrariantă – din perspectivă structurală, conceptuală, tehnică, de limbaj artistic sau, pur și simplu, de context al apariției sale[1] – decât Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski. Aproape că nu poți spune ce este. Dacă îl numești „serial de televiziune” îi faci o nedreptate, pentru că nu are un corespondent de gen pe măsură; totuși, a fost realizat după canoane ce au în vedere distribuția sa prin intermediul televiziunii, cum ar fi cel al raportului de imagine, adaptat ecranelor TV ale vremii și nu pentru a fi proiectat în cinematografe (deși au existat și distribuțin de acest fel, chiar în Stale Unite). De fapt, nu e un serial din acela care te ține în suspans de la un episod la altul pentru că fiecare final te lasă în coadă de pește și ești curios ce se întâmplă mai departe; după fiecare vizionare a unui film din serie, însă, îți dorești să vezi și pe următorul, chiar dacă cele zece episoade nu sunte legate între ele și pot fi vizionate în orice ordine. Nu e „un film adevărat”, totuși nimic din ceea ce caracterizează un film de cinema (în afară, binențeles, de lungimea unui episod) nu îi este străin.

12

Poate că „film de tranziție” s-ar potrivi mai bine, având în vedere că prin Dekalog Kieślowski pășește în lumea filmului de cinema, în care va așeza niște incontestabile capodopere, așum sunt  The Double Life of Veronique (1991) și filmele din trilogia Three Colors (1993–1994).

Nici titlul, Dekalog, nu ne face viața mai ușoară, când vine vorba de a a înțelege sensurile acestor zece filme.  Prima ispită, alimentată și de realitatea incontestabilă a relației dintre aceste filme și Cele zece porunci, este să trasăm corespondențe, ca la grădiniță, între fiecare film și porunca la care el se referă. Roger Ebert consideră acest demers o pierdere de vreme; parțial, acest lucru este adevărat, pentru că, în timp ce se poate realiza o corespondență decentă între fiecare film și una dintre porunci, implicațiile fiecărei povești cinematografice propuse de Kieślowski sunt mult mai largi (acest fapt este evident în primele două episoade, dar nu numai în acestea).

Dar cuvântul „decalog” mai are un sens, unul derivat din cel clasic, e adevărat, însă suficient de viguros încetățenit între noi, așa cum s-a întâmplat și cu alte cuvinte ( vă mai aduceți aminte când vorbeam cu totii despre un „xerox”, când ne refeream la o copie a unui document sau la un „IBM” / „aibiem” când vorbeam despre un computer personal?). Întâlnim, așadar, diferite expresii derivate: „decalogul medicului”, sau al învățătorului, sau al altor categorii socio-profesionale. Doamna Monica Macovei a lansat la un moment dat un „decalog al politicianului”. Toate derivă din ideea originală, cea din Biblie: sunt zece porunci esențiale pentru a te ridica la înălțimea unei chemări identitare, fie ea de om în poporul lui Dumnezeu (în cazul biblic), fie de medic, învățător, politician ș.a.m.d.

14

Citește în continuare „Sacrul și umanul : Dekalogul lui Krzysztof Kieślowski”

Recomandare pentru cunoscători – The Straight Story (1999)

Recomandare pentru cunoscători – The Straight Story (1999)

David Lynch nu este între regizorii mei favoriți; dimpotrivă, chiar aș putea spune că-mi pare a avea un stil de exprimare insipid, lipsit de profunzime. Recunosc, pe vremea adolescenței am urmărit cu sufletul la gură Twin Peaks, dar acum, că m-am făcut om mare, nu mă găsesc plăcere în astfel de povești. Au urmat apoi un Wild at Heart sau Fire Walk With Me, cu totul aiuristice.

Dar The Straight Story, ei bine, este o minunăție, un film din galeria celor pe care cineva le-ar putea păstra în amintire ca pe niște întâlniri divine. Este unul dintre acele rare filme care se poate recepționa în moduri diferite, ca mesaj (deși este ultimul lucru pe care i l-aș face acestui film, să-l abordez ca pe o predică), ca parabolă, ca idee cinematografică sau ca mărturie.

Privindu-l ca pe o parabolă, spectatorul ar putea să se regăsească pe sine în povestea filmului: o ființă fragilă, măcinată de neputințe, străbătând o lume nebună și mult prea rapidă pentru el, călare pe o mașină de tuns iarba. Depășit de veac, dar aflat la drum spre o destinație bine precizată, poate că și creștinul s-ar putea recunoaște în acel încăpățânat bătrânel, pe care nimic și nimeni nu-l poate întoarce din ale sale. Iar capătul drumului este ceva important; călătoria asta nu e un moft, nici o expresia unei ambiții deșarte, căci pentru eroul nostru ea are virtuți mântuitoare. La capăt îl așteaptă ceva, un lucru după care tânjim cu toții, fie că ne dăm seama, fie că nu. Nu vi-l spun, descoperiți-l, nu este deloc dificil.

Privind șoseaua întinsă până hăt spre orizont, printre holde mănoase și păduri parcă pictate de maeștrii ai altor veacuri, pe superba muzică a lui Angelo Bandalamenti, îți vine greu a crede că același regizor a realizat și Mulholland Drive, unul dintre cele mai reprezentative expresii ale postmodernismului în cinematografie.  Din acel film nu poți extrage un sens, o semnificație, un înțeles. Dimpotrivă, The Straight Story este un „road movie” care ne propune o lume și o poveste verticalizate de simboluri și metafore vechi de când lumea: călătoria, obstacolele, destinația, împlinirea de la capătul cursei. Nu lipsește iconografia împrumutată din filmele western, cu silueta călătorului deplasându-se peste orizont, în lumina apusului …

the-straight-story

Într-o lume în care este prea mic – față de ceilalți, față de cer, față de tot ceea ce știe el despre Univers –  prin aceste lucruri omul își afirmă măreția. O pledoarie greu de exprimat în cuvinte pentru căutarea și descoperirea măreției vieții prin purcedea la un drum, știți voi, drumul acela unic, al fiecăruia dintre noi, cu care îi suntem datori omeniei pe care o pretindem, indiferent de crezuri și speranțe.

Ș-apoi … ce frumos este acest film să-l privești pur și simplu, nu pentru a pricepe ceva anume, ci savurând privilegiul de a fi martorul vieții lui Alvin! Ca să înțelegi, de fapt, că ești martorul propriei tale perindări printr-o lume care ar trebui să te sperie nu prin răutatea ei, ci prin imensitate. Căci răutatea poate fi învinsă, prin iubire, prin jertfire de sine, prin speranță, dar imensitatea lumii rămâne pentru fiecare dintre noi ca o provocare existențială nerezolvată: cum să facem ca pașii noștri să nu se piardă, ci să conteze?

Hm?

E un lucru hotărât, am zis: The Straight Story are tot ce-i trebuie pentru a fi un film de Top 10 personal, măcar pentru o vreme, din viața oricărui iubitor de film. Și, deși este povestea unui bătrân pensionar, cred că e un film pentru tineri, așa că mă bucur că nu am amânat vizionarea lui. E un film de văzut acum. Vi-l recomand.

Dacă sunteți tineri, desigur, altfel este ok să continuați cu filme de Oscar. Sau cu Las Fierbinți, că nu e mare diferența.

Pastilă de cultură cinematografică – Ashes and Diamonds

Pastilă de cultură cinematografică – Ashes and Diamonds

Ashes and Diamonds (1958) își merită aprecierea și recunoașterea, fără dar și poate, între cele mai bune filme ale lui Andrzej Wajda și chiar ale cinematografiei poloneze (una de calibru, să recunoaștem). Tributar sub multe aspecte tehnicilor și mijloacelor de expresie ale filmului american (pe alocuri am recunoscut miresme ce mi-au adus aminte de Citizen Kane, al lui Orson Welles), filmul ne propune totuși un discurs bine articulat și individualizat, în special datorită atmosferei „neamericane” pe care filmul o degajă, datorită coloanei sonore, dar și elementelor metaforice din registre cu totul diferite la care regizorul polonez la care face apel.

Fără alte introduceri, iată un scurt periplu:

Este vorba despre un film care nu are nimic realist în el …

totul este compoziție …

screenshot (326)
Nu e Tarkovski, vă asigur.

jocuri de lumini și umbre…

007a
Mișcarea umbrelor pe tavan, o posibilă aluzie la un context relativist, în orice caz haotic, în care se poartă discuția între personaje

008a008b

008c
O „invazie” a luminii; cel ce trăiește în întuneric nu știe ce să facă.

009a

009b
De ce în direcția asta? Poate pentru că „oamenii au urât lumina” …

interpretare actoricească în registre excesiv expresive …

006006b006c

gesturi nefirești …

screenshot (319)
Criminalul își îmbrățișează victima; da, sunt focuri de artificii în fundal!

scenariu „tras de păr” …

002a

002b
Vânătorii de greșeli ar putea semnala o mie de erori în secvența din care am decupat aceste cadre, dar ar rata, cu siguranță, ideea …

abundență de coduri …

005a

005b
Superbă utilizare a oglinzii pentru a scoate în evidență profunzimea conflictului dintre cele două personaje!

și de elemente iconografice …

001
Crucifixul inversat: e ceva putred în toată Europa, nu doar în Danemarca …
screenshot (316)
Zbigniew Cybulski, are tot ce-i trebuie unui rebel precum cei întruchipați odinioară de James Dean, atât pe ecran, cât și în realitate (a murit prematur și în condiții tragice, asemeni actorului american).

Tocmai de aceea Ashes and Diamonds trebuie văzut, pentru că este genul de film care ne aduce aminte ce este cinematografia: o fabrică de lumi, de idei și de mărturii. La început am fost nedumerit, nu am înțeles ce văd, abia după ce s-a terminat am înțeles ce privilegiu mi s-a dat.

*

Războiul tocmai a luat sfârșit. Germania a capitulat. Să strigăm „Ura”? Mda, unii petrec de minune (petrecerea este un alt motiv narativ exploatat cu măiestrie de către cineaști, vezi Balul Pompierilor sau Viridiana). Numai că bucuria polonezilor (și nu numai a alor, dar acum asta ne aduce Wajda în discuție) pare una a inconștienței: bătălia nu s-a sfârșit. Pentru o vreme, gloanțele vor continua șă șuiere pe la urechile celor care cred că au ieșit din coșmar. Și chiar dacă armele vor fi așezate în rastel, un alt război ne va încovoia pentru multă vreme de acum încolo destinele, cel ideologic. Un război pentru care numeni nu s-a pregătit, pentru că nu a fost timp. Tinerii, învățați să tragă cu arma, să ucidă, să se împotrivească asupritorilor, se trezesc acum că nu mai știu ce altceva pot să facă, că nu au habar cum să-și ordoneze viețile, că nu mai știu în ce să creadă. Crucifixul inversat indică spre o lume întoarsă pe dos față de moștenirea religioasă în care s-au născut. Dumnezeu e mort, iar Biserica Sa este o ruină: ce ne-a mai rămas?

Cei mai maturi, pe de altă parte, sunt nostalgici, împietriți parcă sub impresia ororilor care le-au furat tinerețile și a irosirii în războaie pe care nu și le-au dorit. Nu mai găsesc resurse pentru amerge înainte, cel mult mai pot să se ascundă. Unii dintre ei, își caută izbăvirea în ocuparea unui loc căldicel în noua orânduire: altă iluzie! Ploaia din jurul lor nu face decât să le amintească de deșertul pe care îl poartă în inimi. O romanță, poate un cântec bine zis, din ăla, patriotic, îi va scoate din letargie … Credeți?

Ce să facem cu toată cenușa asta? Unde să căutăm diamantele?

Vă las vouă plăcerea de a răspunde acestor întrebări, urmărind un film dintr-o cu totul altă lume. Iată de ce nu-mi fac griji, vă mai spun odată: oricât se vor căzni cineaștii americani să îi facă în ciudă lui Mike Pence, există o mulțime de filme bune de văzut, realizate de oameni care nu și-au sacrificat conștiințele pe altarul ideologiilor zilei.

Updated

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Așa că știu că nu trebuie să știu nimic.

E ceva.

Cumințenia sărutului

De pe vremea când nu conta cui îi aparține Cumințenia, nici dacă e urâtă sau frumoasă:

”… departe de a fi o operă izolată, Cumințenia pământului se înrudește de aproape cu motivul brâncușian al sărutului care, este știut, culminează artisticește prin realizarea, în 1938, a Porții sărutului. Într-un asemenea context se impune să privim Cumințenia și nu referind-o hazardat la idolii din insule îndepărtate … Cumințenia pământului reprezintă, clar și distinct, omul luat ca ființă generică. Brâncuși a esențializat păsările cerului reducându-le la un elan fusiform, a esențializat cocoșul reducându-l la un strigăt vestitor de lumină, a esențializate peștele, foca, broasca țestoasă, într-un continuu efort demiurgic de însușire artistică a lumii, de decantare a ei. Înaintea tuturor acestor opere însă, Brâncuși ne-a dat o imagine esențializată a omului: Cumințenia pământului. Trebuie să ne-o închipuim, pentru- a-i pătrunde semnificațiile, așezată între celelalte viețuitoare, ca reprezentantă a unei specii aparte. Trebuie să ne-o inchipuim într-o imaginară arcă a lui Brâncuși, sculptură între sculpturi, tronând parcă în mijlocul animalelor. Dacă, în viziunea lui Brâncuși, celelalte viețuitoare sunt expresia unui elan vital instinctiv (aerian, acvatic sau terestru) omul apare ca o ființă puternic interiorizată. El s-a desprins pe sine de natură, nu se mai confundă cu ea, acum stă în fața ei … Atitudinea Cumințeniei este totodată … una de înfrigurare. Înscriindu-se între coordonatele timpului și spațiului cosmic, viața își simte precaritatea. Dar sculptura lui Brâncuși nu are nimic cu angoasa existențialistă. În timp ce gândul Cumințeniei caută sensuri fundamentale, trupul ei, ascultînd legile firii, s-a împlinit pentru dragoste. Iată de ce Cumințenia – imagine a omului generic – a trebuit să fie o femeie. Ne întoarcem astfel din nou la identitatea de sens din ciclul sărutului. Brâncuși a așezat Sărutul, semn al perenității umane, deasupra unui mormânt; mai presus de moarte, ca o replică dată morții.”

Ion Pogorilovschi, Ansamblul sculptural Brâncuși de la Târgu Jiu (Iași: Junimea, 1976), 191

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Cumințenia pământului și nemernicia oamenilor

Într-o epocă în care virtualul ne separă tot mai mult de materialitate, de realitatea fizică înconjurătoare, și într-un veac în care le judecăm pe toate prin intermediul unor procedee mediate (reportaje, fotografii, clipuri video) nu cred că ne-ar strica să ne aducem aminte, măcar vremelnic, de țărâna din care am fost zămisliți. Simțim tot mai puțin pământul sub picioare, nu mai mergem pe el,  ci plutim serafic deasupra a toate, din pricina prea multor aripi pe care ni le-am confecționat. Din acest motiv, simțim puțin și percepem monstruos, trăim într-o cronică înstrăinare de codru, de râu și de ram. Toate gunoaiele sub care sufocăm frumusețile patriei nostre sunt o dovadă, între cele mai vulgare, în acest sens. Nu mai suntem în stare să admirăm un apus de soare fără un aparat foto la îndemână. Nici măcar să ne raportăm într-un mod decent la un act de normalitate culturală nu mai știm, în absența acelei odihne de odinioară, acum  uitată pe deplin.

De aceea, eu cred că orice demers care se pune în calea înstrăinării noastre de codru, odinioară fratele nostru, este meritoriu și trebuie sprijinit. Este și cazul campaniei de achiziție a sculpturii lui Constantin Brâncuși, Cumințenia Pământului.

Nu știu să o explic. Nu pretind că îi înțeleg lui Brâncuși intenția artistică, ideea originară. Pentru mine, această sculptură reprezintă un simplu și elementar paradox: deși titlul ei mă trimite cu gândul la o formă de percepție – sau de exprimare de sine? – a materialului, ea îmi înfățișează pur și simplu o ființă umană, o femeie. Doar atât.

Ah, dar e un simbol, nu pricepi? Poate. Pentru mine, însă, e un semnal de alarmă, căci nu înțeleg cum vine asta, despre ce cumințenie poate fi vorba. Pământul nu e cuminte, e mort: cum îl pun așa stă. Eu îl modelez, eu îi spun ce formă să ia, eu îl pun să muncească pentru mine. Apoi, dacă am timp, mă uit la toată lucrarea pe care am făcut-o. Atunci – abia atunci – încep să văd dacă pământul e, în adevăr, cuminte …

… asta dacă nu cumva, în timp ce lucram de zor, fără să iau seama la viața din mâinile mele, i-am împrumutat și lui o fărâmă din nemernicia mea.

Iluzi3

Atunci când judecăm misiunea bisericii prin prisma strategiei folosite și nu prin influența pe care o are în societate, e posibil ca activitatea ei să semene mai mult cu cea a unui partid politic decât cu cea a unei comunități preocupate de mântuirea oamenilor. Să nu uităm, însă, că asta e doar o suprapunere înșelătoare de percepții, supusă unor fatalități de ordin pur cronologic și biografic: căci după roade (efecte) vom fi recunoscuți, nu după felul în care am dat în floare după ce primăvara și-a intrat pe deplin în drepturi.