Să mai faci ce zice Papa?

Depinde, desigur, de ce zice Papa să faci. Sau de ce zice un jurnalist despre ce zice Papa să faci. Sau despre ce zice un jurnalist care a preluat de la un alt jurnalist o știre despre ce zice Papa să faci. Ș.a.m.d.

Căci bulgărele informațional cam așa se rostogolește:

Papa zice:
să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, un scandal pentru cei ce îi compară pe catolici cu ateii.

Ce a înțeles unul:
Papa zice:
să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, poate chiar mai rău decât un ateu.

Altul a preluat:
Papa zice:
 să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, căci vei ajunge mai rău decât un ateu.

Ș-apoi altul:
Papa zice:
un catolic care trăiește o viață dublă e mai rău decât un ateu.

Ș-altul:
Papa zice:
mai bine ateu decât un catolic care trăiește o viață dublă

De aici … sky is the limit.

De pildă:
Papa zice:
Nu e atât de rău să fii ateu, căci …

De ce nu:
Papa zice:
Cel mai bine în zilele astea, ca să fii un bun catolic, este să fii ateu.

*

… sau poate că cel mai bine ar fi să cauți să asculți ce zice Papa cu urechiușele tale, că e mai sigur.

Nimic (dar aproape totul) despre cele de taină

Adam și Eva, ni se spune, erau goi în grădină. Mă rog, în absența oricăror ochi indiscreți, asta nici nu era o mare problemă. Nu ne-ar fi greu să acceptăm și faptul că microclimatul Edenului era acordat nevoilor lor biologice: temperatură potrivită, un soare nu foarte arzător, o briză de seară răcoritoare. Lipsea și competiția – în vremuri ca acelea nu aveai pe cine să oftici cu țoalele tale de firmă.

Înțelegem, oricum, că a fost o vreme în istorie când îmbrăcămintea îi era pur și simplu fără de folos omului. Să umbli prin lume acoperit doar de propria-ți piele, asemeni tuturor celorlalte vietăți de pe pământ, părea a fi un lucru de bun simț. Într-un astfel de univers omul nu avea nevoie de extensii, iar relația sa cu mediul se întemeia pe senzația directă, nemediată, în stare naturală. Oricum, astăzi lucrurile nu (mai) funcționează în acest fel.

Să amintim și faptul că nu omul este creatorul primelor extensii ale ființei, hainele. Ni se spune că după căderea în păcat Dumnezeu Însuși este Cel ce le-a confecționat primilor oameni îmbrăcămintea primordială. De atunci, însă, se poate spune că omul și-a învățat lecția, a luat aminte la Domnul său și nu mai prididește în a acoperi fiecare neputiință a ființei sale, în muncă, în deplasare sau în comunicare, cu o nouă extensie. Suntem, orice s-ar spune, din neamul Său.

Iar o extensie este, în același timp, un act de agresiune și o recunoaștere (deloc umilă, cel mai adesea doar subînțeleasă) a unor limite ale umanului. Hainele ne ridică deasupra altora, în același timp ne acoperă goliciunea. Gadgeturile ne potențează puterea de calcul, totuși ele ne umilesc prin posibilitatea de a efectua operații care ne depășesc capacitățile imediate de judecată. Mijloacele de transport moderne ne ajută să facem lumea mai mică, în timp ce îi lasă în urmă până și pe cei mai rapizi dintre noi. Deep Blue, computerul care l-a pus în încurcătură pe Kasparov, e în aceași timp un semn al triumfului rațiunii umane și un act de capitulare în fața unei rațiuni obscure, de dimensiuni încă nebănuite, chiar mai de temut decât aceasta.

Îmi pare că și Biblia are un rol similar în viețile unora dintre noi. E o extensie care ne descoperă, simultan, Citește în continuare „Nimic (dar aproape totul) despre cele de taină”

Exercitiu de respiratie

Nevoia imperioasa, irezistibila si, uneori, chiar spirituala (ca perceptie) de „a da share” la fiecare fapt marunt al vietii – ce mananc, ce beau, pe unde umblu, cat imi este tensiunea, ce-mi face odrasla – e un semn de capitulare tacuta, indiscreta si cu totul lipsita de eroism in fara vietii insasi, cea pe care o invatasem odinioara tocmai in astfel de fapte. Apoi, aceasta nevoie capata rang de necesitate. Nu a decretat nimeni asta, dar cu totii ne comportam ca si cum n-am mai putea trai in afara acestui schimb de neinchipuit pana nu demult.

Viata se metamorfozeaza pe nesimtite in imaginea ei; de aceea, a posta, respectiv, a survola devin pentru noi respiratie: inspiram adanc in piept imagini ale unor vieti de aiurea, pentru ca apoi sa expiram ceea ce prisoseste neimplinirii din fiecare traire proprie. Gadgetul este al doilea plaman pe care l-am dobandit, iar Like-ul e oxigen virtual, nu altceva.

Urmeaza, dupa ce memoria si respiratia au fost deja transferate pe aparate, sa vedem ce ne facem in privinta simtirii. Poate ca Inside Out nu e chiar atat de fantezist precum pare la prima vedere …

Trezirea din virtual

De o buna bucata de vreme, virtualul si-a facut loc in spatiul perceptiilor noastre asupra vietii, devenind el insusi o extensie a trairii plenare, chiar a unui anume paradis regasit. Iubirea, banul, religia, politica si sexul, alaturi de alte imagini ale omenescului, au inundat intinderea amorfa de pereti si pagini: cucerim si colonizam inca o Noua Lume, de data asta fara a fi nevoiti sa ucidem eventuali indigeni …

Ah, daca tot am mentionat uciderea, sa consemnam si faptul ca mai exista un pretendent la domnie in acest taram al simulatelor, unul in adevar de temut: moartea.

Caci pe Internet nu se moare, contul si avatarele supravietuiesc descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postarile si distribuirile traiesc mai departe, in virtutea energiilor create ale Retelei. Moartea circula pe Internet deghizata in straiele de parada ale trairii digitalizate si afisate ca obiect corespondent al minunii transcendentei firescului.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea inca trai dupa ce murim. Am putea sa postam pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, sa continuam sa dam Like-uri. Am putea, de ce nu, sa credem, sa iubim si sa speram, chiar dupa ce ultima lopata de pamant s-a asezat peste cosciugul nostru… Vom trai atat timp cat serverele vor fi in stare de functionare. Vesnic.

Dar tot amintirea nedigitalizata e mai frumoasa, adevarata! Ea se hraneste din sperantele, iubirile si credinta celor pe care i-ai modelat prin alergarea ta si care iti poarta faclia mai departe, spre slava lui Hristos, in slava.

Spunem atunci un NU iluziilor, prin credinta: La revedere, Filip! Odihneste-te in lumina far’ de inceput sau de asemanare a celui ce te-a chemat la tronu-I!

Hyper-anxietate

Dacă mi-e teamă de un lucru cu privire la lumea virtuală, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga realitate din juru-i, referită, trăită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o în adevăr, adică în cea mai reală dintre realitățile acestei lumi, pentru aservi apoi ca paradigmă a experienței divinului, asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care vorbesc teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate iar istoria nu este altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în carea ne-a adus pofta nestăvilită după iluzii. De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.

Primejdia distribuirii propovăduirii

Cred că un punct de cotitură de o importanță majoră pentru istoria evanghelismului contemporan, comparabil, poate, în efecte doar cu revoluția carismatico-mediatică ce a avut loc în cea de-a doua parte a secolului XX, va fi acela în care credincioșii vor conștientiza cu adevărat că a distribui și a propovădui nu sunt nici măcar pe departe același lucru.

Distribuirea este, ca mijloc, o slujbă de intermediar, asemeni celei a speculanților din piețe: pur și simplu omul dă mai departe ce a primit, o expresie a unei realități ce nu îi aparține. Adevărul e doar în trecere prin viața sa, el tu este un angrosist în cele ascunse ale lui Dumnezeu, nu un ucenic al lui Hristos. Pe când propovăduirea, în esența ei, anunță o realitate care deja  a produs niște efecte ireversibile în inima și în viața credinciosului, o multiplicare organică a vieții lui Dumnezeu în oameni, în poporul Său.

Distribuirea este, așadar, fierbinte, pentru că amplifică niște afecte, dar invită la pasivitate, fiind prin excelență un act mecanic, repetitiv, sistematizabil în patterns, analitics etc. Propovăduirea, însă, este rece, pentru că se bazează pe joasa definiție a mărturisirii (nu a vederii), astfel că ea îl pune pe ascultător în fața alegerii de viață și de moarte. E asemeni circulației sângelui într-un trup, adică viață.

–––––––––––

Distribuie dacă îți place această postare!

Într-o doară virtuală

Prin anii 50`, Andre Bazin încă se mai amăgea cu gândul că din pricina caracterului mecanic al procesului înregistrării de imagini, discursul cinematografic ar avea o șansă de a pretinde în mod pertinent realismul exprimării. S-a dovedit ulterior, cu vârf și îndesat, că e o iluzie, pentru că nici o mașină nu lucrează de de capul ei, e întotdeauna cineva în spatele obiectivului care să decide CE și CUM se va filma … Mai mult, s-au descoperit între timp și tehnici de manipulare grozave, așa că, practic, nu mai există limite în această ofensivă debordantă a simulacrelor împotriva realității, așa cum o înțelegeam odinioară. O dovadă în acest sens stă și faptul că în ziua de astăzi partea de post-procesare a unui film este considerabil mai consistentă decât cea de filmare propriu-zisă a cadrelor. Rezultatul: Citește în continuare „Într-o doară virtuală”