Codița câinelui

L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.

Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat  la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …

Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]

Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii.  Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!

Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.

Haț!

[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific

Voiaj de plăcere

Nu dăm înapoi de la nimic: orice, numai să simțim că nu ni s-au luat hățurile din mână. Nici măcar nu contează încotro ne îndreptăm, biciul să fie în mâna noastră. Dii!

De aceea, de pildă, ne place să trăim într-un mediul propice consiprațiilor, reale sau imaginare, nu contează. Căci rostul de căpătâi al unei teorii a conspirației nu este să ne furnizeze o informație folositoare despre cine trage sforile din umbră și cu ce scop, nu, nu, nu, ci doar de a menține vie în spațiul public iluzia că lucrurile sunt sub control. Când conspirațiile vor înceta să existe, vom fi ai nimănui. Nu se poate să nu știi la mâna cui ești, din pricina cui ți-e atât de bine sau, dimpotrivă, cine este vinovat pentru suferința ta.

Suntem asemeni pasagerilor unei trăsuri gonind printre umbrele copacilor, sporovăim câte în lună și în stele despre vizitiu, despre slujba sa, despre cine l-a angajat … Nu se pune problema să verificăm dacă în adevăr cineva stă pe capră și mână caii, faptul că trăsura e în mișcare ne e suficient. Cât timp putem vorbi despre el, ca și cum ar fi acolo, putem spune că noi suntem în control.

E și asta o teorie, îngăduiți-mă! Totul e sub control …

mai iute ca gândul

mai iute ca gândul

În contextul în care toate sunt făcute să circule între noi, cu viteze tot mai mari și în special prin mijloace vizuale, hermeneutica, privită ca spațiu al înțelegerii unui conținut anume, devine desuetă, inutilă, dăunătoare chiar. Nu ai timp, totul curge prea repede: blochezi rândul, nu vezi? Dacă pentru postmodern totul era interpretare, începând cu realitatea însăși, pentru omul zilei de astăzi totul este flux de date. Informația care curge, aceasta e realitatea. Hermeneutica e statică, în orice caz mult prea lentă, de aceea trebuie să moară. Nu cei ce interpretează lumea dețin acum puterea, ci ce ce distribuie cât mai mult, acolo unde trebuie.

Căci a vedea este a înțelege.

Hypersacru

Dacă, așa cum observa Eliade, în experiența omului modern sacrul era camuflat în vechi comportamente – moștenite de la strămoși care încă mai credeau într-o verticalitate a temeliilor lumii – adaptate noilor contexte în care el trăiește (vizibile pe la saloane auto, gale festive și alte evenimente de acest fel sau prin cultura super-eroilor), acum asistăm la o și mai profundă dizolvare a sa în uitare. Cât timp modernitatea a păstrat în spațiul culturii și gândirii predilecția pentru spații și locuri (prin cubisme, pointilisme și perspectivisme etc), respectiv, postmodernitatea pentru vremuri și ordinea lor (gândiți-vă numai la câtă narațiune s-a scris pentru a se jongla fie cu călătoria în timp, fie cu smotoceii cauzalităților), sacrul încă era real. Măcar ca potențial, ca experiență, dacă nu ca extensie a realității.

Dar hyper-modernitatea zilei de astăzi, năpădită de pereți pixelați și cronologii virtuale, nu știe nici de loc, nici de timp. Totul este oriunde și aici, totuși nicăieri, oricând și acum, totuși nicicând. Nu mai e loc de sacru într-un astfel de peisaj. Percepțiile noastre despre locuri și momente sunt alterate de această invazie în experiența de zi cu zi a unei lumi imposibil de intuit și reprezentat pe un sistem de coordonate.

Camuflajul sacrului a fost dat la o parte, însă în absența acestuia el n-a devenit mai vizibil, dimpotrivă. Paradoxul este tot mai dificil de asimilat: toate ne sunt la un click distanță, tot mai îndepărtate. Tot ce există este acolo, neapărat, inclusiv transcendența. Căci dincolo de pixeli și de (mega)octeți e rețeaua, cu inepuizabilele-i jocuri de asociere și amprentare a realului. Pe Internet sacrul însuși, ca posibilitate, ca deschidere spre lumea de dincolo de orizonturi – nu doar Dumnezeu, cum pretindea Baudrillard – e hyperreal: plin de informație, abundent în stimuli, neobosit creator de contexte și pretexte, dar lipsit de semnificație. Opulent, în toată goliciunea lui.

Astfel, putem spune doar că sacrul există. Restul e tăcere …

… și multă, foarte multă (re)distribuire. Câte puțin, din tot ce n-avem, ca să ajungă la tătă lumea.

Să mai faci ce zice Papa?

Depinde, desigur, de ce zice Papa să faci. Sau de ce zice un jurnalist despre ce zice Papa să faci. Sau despre ce zice un jurnalist care a preluat de la un alt jurnalist o știre despre ce zice Papa să faci. Ș.a.m.d.

Căci bulgărele informațional cam așa se rostogolește:

Papa zice:
să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, un scandal pentru cei ce îi compară pe catolici cu ateii.

Ce a înțeles unul:
Papa zice:
să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, poate chiar mai rău decât un ateu.

Altul a preluat:
Papa zice:
 să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, căci vei ajunge mai rău decât un ateu.

Ș-apoi altul:
Papa zice:
un catolic care trăiește o viață dublă e mai rău decât un ateu.

Ș-altul:
Papa zice:
mai bine ateu decât un catolic care trăiește o viață dublă

De aici … sky is the limit.

De pildă:
Papa zice:
Nu e atât de rău să fii ateu, căci …

De ce nu:
Papa zice:
Cel mai bine în zilele astea, ca să fii un bun catolic, este să fii ateu.

*

… sau poate că cel mai bine ar fi să cauți să asculți ce zice Papa cu urechiușele tale, că e mai sigur.

Nimic (dar aproape totul) despre cele de taină

Adam și Eva, ni se spune, erau goi în grădină. Mă rog, în absența oricăror ochi indiscreți, asta nici nu era o mare problemă. Nu ne-ar fi greu să acceptăm și faptul că microclimatul Edenului era acordat nevoilor lor biologice: temperatură potrivită, un soare nu foarte arzător, o briză de seară răcoritoare. Lipsea și competiția – în vremuri ca acelea nu aveai pe cine să oftici cu țoalele tale de firmă.

Înțelegem, oricum, că a fost o vreme în istorie când îmbrăcămintea îi era pur și simplu fără de folos omului. Să umbli prin lume acoperit doar de propria-ți piele, asemeni tuturor celorlalte vietăți de pe pământ, părea a fi un lucru de bun simț. Într-un astfel de univers omul nu avea nevoie de extensii, iar relația sa cu mediul se întemeia pe senzația directă, nemediată, în stare naturală. Oricum, astăzi lucrurile nu (mai) funcționează în acest fel.

Să amintim și faptul că nu omul este creatorul primelor extensii ale ființei, hainele. Ni se spune că după căderea în păcat Dumnezeu Însuși este Cel ce le-a confecționat primilor oameni îmbrăcămintea primordială. De atunci, însă, se poate spune că omul și-a învățat lecția, a luat aminte la Domnul său și nu mai prididește în a acoperi fiecare neputiință a ființei sale, în muncă, în deplasare sau în comunicare, cu o nouă extensie. Suntem, orice s-ar spune, din neamul Său.

Iar o extensie este, în același timp, un act de agresiune și o recunoaștere (deloc umilă, cel mai adesea doar subînțeleasă) a unor limite ale umanului. Hainele ne ridică deasupra altora, în același timp ne acoperă goliciunea. Gadgeturile ne potențează puterea de calcul, totuși ele ne umilesc prin posibilitatea de a efectua operații care ne depășesc capacitățile imediate de judecată. Mijloacele de transport moderne ne ajută să facem lumea mai mică, în timp ce îi lasă în urmă până și pe cei mai rapizi dintre noi. Deep Blue, computerul care l-a pus în încurcătură pe Kasparov, e în aceași timp un semn al triumfului rațiunii umane și un act de capitulare în fața unei rațiuni obscure, de dimensiuni încă nebănuite, chiar mai de temut decât aceasta.

Îmi pare că și Biblia are un rol similar în viețile unora dintre noi. E o extensie care ne descoperă, simultan, Citește în continuare „Nimic (dar aproape totul) despre cele de taină”

Exercitiu de respiratie

Nevoia imperioasa, irezistibila si, uneori, chiar spirituala (ca perceptie) de „a da share” la fiecare fapt marunt al vietii – ce mananc, ce beau, pe unde umblu, cat imi este tensiunea, ce-mi face odrasla – e un semn de capitulare tacuta, indiscreta si cu totul lipsita de eroism in fara vietii insasi, cea pe care o invatasem odinioara tocmai in astfel de fapte. Apoi, aceasta nevoie capata rang de necesitate. Nu a decretat nimeni asta, dar cu totii ne comportam ca si cum n-am mai putea trai in afara acestui schimb de neinchipuit pana nu demult.

Viata se metamorfozeaza pe nesimtite in imaginea ei; de aceea, a posta, respectiv, a survola devin pentru noi respiratie: inspiram adanc in piept imagini ale unor vieti de aiurea, pentru ca apoi sa expiram ceea ce prisoseste neimplinirii din fiecare traire proprie. Gadgetul este al doilea plaman pe care l-am dobandit, iar Like-ul e oxigen virtual, nu altceva.

Urmeaza, dupa ce memoria si respiratia au fost deja transferate pe aparate, sa vedem ce ne facem in privinta simtirii. Poate ca Inside Out nu e chiar atat de fantezist precum pare la prima vedere …