mai iute ca gândul

mai iute ca gândul

În contextul în care toate sunt făcute să circule între noi, cu viteze tot mai mari și în special prin mijloace vizuale, hermeneutica, privită ca spațiu al înțelegerii unui conținut anume, devine desuetă, inutilă, dăunătoare chiar. Nu ai timp, totul curge prea repede: blochezi rândul, nu vezi? Dacă pentru postmodern totul era interpretare, începând cu realitatea însăși, pentru omul zilei de astăzi totul este flux de date. Informația care curge, aceasta e realitatea. Hermeneutica e statică, în orice caz mult prea lentă, de aceea trebuie să moară. Nu cei ce interpretează lumea dețin acum puterea, ci ce ce distribuie cât mai mult, acolo unde trebuie.

Căci a vedea este a înțelege.

Hypersacru

Dacă, așa cum observa Eliade, în experiența omului modern sacrul era camuflat în vechi comportamente – moștenite de la strămoși care încă mai credeau într-o verticalitate a temeliilor lumii – adaptate noilor contexte în care el trăiește (vizibile pe la saloane auto, gale festive și alte evenimente de acest fel sau prin cultura super-eroilor), acum asistăm la o și mai profundă dizolvare a sa în uitare. Cât timp modernitatea a păstrat în spațiul culturii și gândirii predilecția pentru spații și locuri (prin cubisme, pointilisme și perspectivisme etc), respectiv, postmodernitatea pentru vremuri și ordinea lor (gândiți-vă numai la câtă narațiune s-a scris pentru a se jongla fie cu călătoria în timp, fie cu smotoceii cauzalităților), sacrul încă era real. Măcar ca potențial, ca experiență, dacă nu ca extensie a realității.

Dar hyper-modernitatea zilei de astăzi, năpădită de pereți pixelați și cronologii virtuale, nu știe nici de loc, nici de timp. Totul este oriunde și aici, totuși nicăieri, oricând și acum, totuși nicicând. Nu mai e loc de sacru într-un astfel de peisaj. Percepțiile noastre despre locuri și momente sunt alterate de această invazie în experiența de zi cu zi a unei lumi imposibil de intuit și reprezentat pe un sistem de coordonate.

Camuflajul sacrului a fost dat la o parte, însă în absența acestuia el n-a devenit mai vizibil, dimpotrivă. Paradoxul este tot mai dificil de asimilat: toate ne sunt la un click distanță, tot mai îndepărtate. Tot ce există este acolo, neapărat, inclusiv transcendența. Căci dincolo de pixeli și de (mega)octeți e rețeaua, cu inepuizabilele-i jocuri de asociere și amprentare a realului. Pe Internet sacrul însuși, ca posibilitate, ca deschidere spre lumea de dincolo de orizonturi – nu doar Dumnezeu, cum pretindea Baudrillard – e hyperreal: plin de informație, abundent în stimuli, neobosit creator de contexte și pretexte, dar lipsit de semnificație. Opulent, în toată goliciunea lui.

Astfel, putem spune doar că sacrul există. Restul e tăcere …

… și multă, foarte multă (re)distribuire. Câte puțin, din tot ce n-avem, ca să ajungă la tătă lumea.

Să mai faci ce zice Papa?

Depinde, desigur, de ce zice Papa să faci. Sau de ce zice un jurnalist despre ce zice Papa să faci. Sau despre ce zice un jurnalist care a preluat de la un alt jurnalist o știre despre ce zice Papa să faci. Ș.a.m.d.

Căci bulgărele informațional cam așa se rostogolește:

Papa zice:
să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, un scandal pentru cei ce îi compară pe catolici cu ateii.

Ce a înțeles unul:
Papa zice:
să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, poate chiar mai rău decât un ateu.

Altul a preluat:
Papa zice:
 să nu mai fii un catolic care trăiește o viață dublă, căci vei ajunge mai rău decât un ateu.

Ș-apoi altul:
Papa zice:
un catolic care trăiește o viață dublă e mai rău decât un ateu.

Ș-altul:
Papa zice:
mai bine ateu decât un catolic care trăiește o viață dublă

De aici … sky is the limit.

De pildă:
Papa zice:
Nu e atât de rău să fii ateu, căci …

De ce nu:
Papa zice:
Cel mai bine în zilele astea, ca să fii un bun catolic, este să fii ateu.

*

… sau poate că cel mai bine ar fi să cauți să asculți ce zice Papa cu urechiușele tale, că e mai sigur.

Nimic (dar aproape totul) despre cele de taină

Adam și Eva, ni se spune, erau goi în grădină. Mă rog, în absența oricăror ochi indiscreți, asta nici nu era o mare problemă. Nu ne-ar fi greu să acceptăm și faptul că microclimatul Edenului era acordat nevoilor lor biologice: temperatură potrivită, un soare nu foarte arzător, o briză de seară răcoritoare. Lipsea și competiția – în vremuri ca acelea nu aveai pe cine să oftici cu țoalele tale de firmă.

Înțelegem, oricum, că a fost o vreme în istorie când îmbrăcămintea îi era pur și simplu fără de folos omului. Să umbli prin lume acoperit doar de propria-ți piele, asemeni tuturor celorlalte vietăți de pe pământ, părea a fi un lucru de bun simț. Într-un astfel de univers omul nu avea nevoie de extensii, iar relația sa cu mediul se întemeia pe senzația directă, nemediată, în stare naturală. Oricum, astăzi lucrurile nu (mai) funcționează în acest fel.

Să amintim și faptul că nu omul este creatorul primelor extensii ale ființei, hainele. Ni se spune că după căderea în păcat Dumnezeu Însuși este Cel ce le-a confecționat primilor oameni îmbrăcămintea primordială. De atunci, însă, se poate spune că omul și-a învățat lecția, a luat aminte la Domnul său și nu mai prididește în a acoperi fiecare neputiință a ființei sale, în muncă, în deplasare sau în comunicare, cu o nouă extensie. Suntem, orice s-ar spune, din neamul Său.

Iar o extensie este, în același timp, un act de agresiune și o recunoaștere (deloc umilă, cel mai adesea doar subînțeleasă) a unor limite ale umanului. Hainele ne ridică deasupra altora, în același timp ne acoperă goliciunea. Gadgeturile ne potențează puterea de calcul, totuși ele ne umilesc prin posibilitatea de a efectua operații care ne depășesc capacitățile imediate de judecată. Mijloacele de transport moderne ne ajută să facem lumea mai mică, în timp ce îi lasă în urmă până și pe cei mai rapizi dintre noi. Deep Blue, computerul care l-a pus în încurcătură pe Kasparov, e în aceași timp un semn al triumfului rațiunii umane și un act de capitulare în fața unei rațiuni obscure, de dimensiuni încă nebănuite, chiar mai de temut decât aceasta.

Îmi pare că și Biblia are un rol similar în viețile unora dintre noi. E o extensie care ne descoperă, simultan, Citește în continuare „Nimic (dar aproape totul) despre cele de taină”

Exercitiu de respiratie

Nevoia imperioasa, irezistibila si, uneori, chiar spirituala (ca perceptie) de „a da share” la fiecare fapt marunt al vietii – ce mananc, ce beau, pe unde umblu, cat imi este tensiunea, ce-mi face odrasla – e un semn de capitulare tacuta, indiscreta si cu totul lipsita de eroism in fara vietii insasi, cea pe care o invatasem odinioara tocmai in astfel de fapte. Apoi, aceasta nevoie capata rang de necesitate. Nu a decretat nimeni asta, dar cu totii ne comportam ca si cum n-am mai putea trai in afara acestui schimb de neinchipuit pana nu demult.

Viata se metamorfozeaza pe nesimtite in imaginea ei; de aceea, a posta, respectiv, a survola devin pentru noi respiratie: inspiram adanc in piept imagini ale unor vieti de aiurea, pentru ca apoi sa expiram ceea ce prisoseste neimplinirii din fiecare traire proprie. Gadgetul este al doilea plaman pe care l-am dobandit, iar Like-ul e oxigen virtual, nu altceva.

Urmeaza, dupa ce memoria si respiratia au fost deja transferate pe aparate, sa vedem ce ne facem in privinta simtirii. Poate ca Inside Out nu e chiar atat de fantezist precum pare la prima vedere …

Trezirea din virtual

De o buna bucata de vreme, virtualul si-a facut loc in spatiul perceptiilor noastre asupra vietii, devenind el insusi o extensie a trairii plenare, chiar a unui anume paradis regasit. Iubirea, banul, religia, politica si sexul, alaturi de alte imagini ale omenescului, au inundat intinderea amorfa de pereti si pagini: cucerim si colonizam inca o Noua Lume, de data asta fara a fi nevoiti sa ucidem eventuali indigeni …

Ah, daca tot am mentionat uciderea, sa consemnam si faptul ca mai exista un pretendent la domnie in acest taram al simulatelor, unul in adevar de temut: moartea.

Caci pe Internet nu se moare, contul si avatarele supravietuiesc descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postarile si distribuirile traiesc mai departe, in virtutea energiilor create ale Retelei. Moartea circula pe Internet deghizata in straiele de parada ale trairii digitalizate si afisate ca obiect corespondent al minunii transcendentei firescului.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea inca trai dupa ce murim. Am putea sa postam pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, sa continuam sa dam Like-uri. Am putea, de ce nu, sa credem, sa iubim si sa speram, chiar dupa ce ultima lopata de pamant s-a asezat peste cosciugul nostru… Vom trai atat timp cat serverele vor fi in stare de functionare. Vesnic.

Dar tot amintirea nedigitalizata e mai frumoasa, adevarata! Ea se hraneste din sperantele, iubirile si credinta celor pe care i-ai modelat prin alergarea ta si care iti poarta faclia mai departe, spre slava lui Hristos, in slava.

Spunem atunci un NU iluziilor, prin credinta: La revedere, Filip! Odihneste-te in lumina far’ de inceput sau de asemanare a celui ce te-a chemat la tronu-I!

Hyper-anxietate

Dacă mi-e teamă de un lucru cu privire la lumea virtuală, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga realitate din juru-i, referită, trăită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o în adevăr, adică în cea mai reală dintre realitățile acestei lumi, pentru aservi apoi ca paradigmă a experienței divinului, asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care vorbesc teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate iar istoria nu este altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în carea ne-a adus pofta nestăvilită după iluzii. De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.