Există moarte după viață?

Lista asta este un dat ontologic pur. Lista e viața. În jurul ei e numai abis.

Despre cea a prietenilor vorbesc, nu vă gândiți la altele. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai putea simți că existăm? Invalidarea prezenței noastre prin click-uri sau atingeri duioase ale touchscreen-ului se resimte, în adevăr, ca un abis al ființării. Atât timp cât am cont pe Internet, nu contează pe ce server, exist.

Ne-am obișnuit atât de mult cu peisajul cărărilor bătătorite zi după zi (postări, distribuiri, meme-uri, emoticons), fără contenire, încât asociem absența lor cu neființa, cu inexistența. Ritmul activităților de pe perete este un semn clinic, asemeni pulsului; încă nu s-a pus la punct un protocol de constatare a decesului virtual. Paginile, urmele, prăjiturelele și toate cele pătimite pe pânza de păianjen a fabricii de hyper-realitate ne supraviețuiesc. În timp ce inima ta și-a mântuit ultima bătaie, peretele rețelei încă îți promovează zâmbetul pe ecranele lumii.

Iar calitatea vieții fiecărui utilizator este evaluată și monitorizată prin instrumente analytics tot mai sofisticate. Dacă priviți acele grafice, ele nu diferă de cele pe care ni le dau aparatele de monitorizare a activității cardiace. Rostul lor este să ne spună că suntem vii, că încă lăsăm urme în jurul nostru.[1] Nu vă faceți iluzii: toate clickurile pe care le dați lasă umbre pe maidanul digital. Absența umbrelor unei persoane înseamnă, și aici, absența acelei persoane. Cine nu face umbră pământului – cu rost sau fără rost, nu contează – nu există.

De aceea, tăcerea pe Internet nu este o opțiune. S-a instaurat o dictatură a comunicării: indiferent dacă avem sau nu ce să ne spunem trebuie să comunicăm. Altfel … nu existăm. Ceea ce nu este neapărat rău; înseamnă că unii dintre noi încă ne putem fofila, fără să fim observați, deoparte, ca să respirăm, să contemplăm și, uneori, chiar să ne oprim pentru a ști, nu ști ce, ceva anume, cum ar fi faptul că Dumnezeu este, ca-n vremurile de odinioară. Teamă mi-e că se vor prinde și de asta, că vor ne vor da pe față șiretlicul. Nu oricine poate să tacă. Tăcerea costă, e un lux. Evazioniștii și contrabandiștii vor fi aspru pedepsiți. Vor da socoteală pentru fiecare vorbă nerostită. Grozav lucru, de asta să nu se îndoiască nimeni.

[1] S-a dus vremea în care urmele noastre rămâneau în spate, datorită liniarității convențiilor pe care le foloseam pentru a ne pricepe viețile. Internetul ne poate facilita posibilitatea de a lăsa urme prin locuri prin care încă nu am pășit …

Reclame

Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.

Hyper GDPR ready

Dacă mi-e teamă de un lucru în privința lumii virtuale, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga trăire din juru-i, arătată cu degetul, simțită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o apoi în adevăr, adică în cea mai reală dintre apocalipsele acestei lumi, pentru a servi apoi ca paradigmă a experienței divinului, iar asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care ne mai aduc aminte azi doar teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate, istoria nefiind altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, nici durere, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în care ne-a provocat, folosindu-se de niște instincte încă prea puțin documentate de către specialiști, pofta nestăvilită după iluzii.

De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.

 

Ex machina lupus

Nu vă mai frecați mânile cu satisfacție, profețiile voastre nu se împlinesc: tehnologia nu ne va apropia de roboți, nici de mașinile de calcul, ci de animale. Nu vom fi mai preciși, mai ordonați și mai raționali în ce facem; dimpotrivă, vom simți în continuare enorm și monstruos, pe tot mai multe căi, vom refula prin distribuire și mai multe nădufuri amplificate generos datorită unor algoritmi super-performanți, ne vom hrăni din fluxuri de date tot mai abundente, vom ucide și vom fura ca-n codru, încă înșelați de mirajul absenței urmelor prin virtual (câtă naivitate!). Nu vom fi mai reci și insensibili, nu vom funcționa ca niște rotițe într-un angrenaj. Mai degrabă, vom continua să aplicăm într-ale noastre interacțiuni legile junglei, vom pândi pe ascuns pentru a ne ataca oponenții în momentele lor cele mai vulnerabile, ne vom aduna în haite și vom da iama în acele locuri în care intuim rost de sânge, de durere, fie ea și codată în HD. E tot o dezumanizare, dar nu prin automatizarea trăirii, ci prin apropierea ei de buna simțire a necuvântătoarelor. Ziceți că pentru om omul este un animal de pradă? Ați nimerit-o aici.

Această paradoxală simbioză între precizia digitală și entropia ridicată a simțirilor cu care fiecare îi e dator biologiei – sau, după cum ar zice teologii, cărnii celei păcătoase – va fi adevărata taină a veacului ce va să vină. Ca orice taină, ea va fi propovăduită de niște apostoli. Omul căruia i se scurg balele după o imagine pe care o privește cu ochii cât cepele pe un ecran în HD, pe un device potențat de un procesor cu o mulțime de nuclee și o memorie de lucru care să permită derularea proceselor într-un sistem pe cel puțin 64-bit. Comentatorul care, iritat la culme de o lume care gândește altfel decât el, își scrie cu litere mari ocările și sudălmile împotriva unora pe care nu i-a văz`t niciodată în carne și oase (deh, rețeaua le duce pe toate, protocoalele n-au nici mamă, nici tată). Postacul, propagandistul, activistul și mulți ca aceștia.

Căci sufletul rețelei suportă multe. Imparțial, wifi-ul nu se supără pe cel ce împrăștie minciuni în spațiul virtual, dimpotrivă, pare să îi fie de folos pentru a umfla baloane cât mai apetisante de nemernicie într-un eter ce pare să nu aibă orizont. Date și stimuli, procese și reacții emoționale, afișaje și percepții, emoticoane și nevroze: un fascinant aluat al recoacerii lumii în cuptorul unei noi bucătării ideologice. Una care, aparent, duce la o involuție: patimi grele, distribuite prin rețele reci, devin banale apucături de-ale junglei. Urcăm din nou încopaci, cu tabletele în mână și levităm printre liane. Vezi bine: am biruit până și gravitația. Peretele este, la o privire mai atentă, un imens desiș. Nu facem altceva decât să scrijelim tot felul de semne pe copaci în neștire. Iar acestea încep să însemne tot mai puțin, până devina una cu copacii, de chiar nu mai știi cine ești și unde ai ajuns. Atunci, abia atunci, constați că știi să răcnești.

Ex machina a făcut dinți incisivi, răi de tot, iar acum începe a sfârteca …

Codița câinelui

L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.

Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat  la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …

Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]

Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii.  Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!

Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.

Haț!

[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific

Voiaj de plăcere

Nu dăm înapoi de la nimic: orice, numai să simțim că nu ni s-au luat hățurile din mână. Nici măcar nu contează încotro ne îndreptăm, biciul să fie în mâna noastră. Dii!

De aceea, de pildă, ne place să trăim într-un mediul propice consiprațiilor, reale sau imaginare, nu contează. Căci rostul de căpătâi al unei teorii a conspirației nu este să ne furnizeze o informație folositoare despre cine trage sforile din umbră și cu ce scop, nu, nu, nu, ci doar de a menține vie în spațiul public iluzia că lucrurile sunt sub control. Când conspirațiile vor înceta să existe, vom fi ai nimănui. Nu se poate să nu știi la mâna cui ești, din pricina cui ți-e atât de bine sau, dimpotrivă, cine este vinovat pentru suferința ta.

Suntem asemeni pasagerilor unei trăsuri gonind printre umbrele copacilor, sporovăim câte în lună și în stele despre vizitiu, despre slujba sa, despre cine l-a angajat … Nu se pune problema să verificăm dacă în adevăr cineva stă pe capră și mână caii, faptul că trăsura e în mișcare ne e suficient. Cât timp putem vorbi despre el, ca și cum ar fi acolo, putem spune că noi suntem în control.

E și asta o teorie, îngăduiți-mă! Totul e sub control …