Mântuire prin uitare

De o bună bucată de vreme, virtualul și-a făcut loc în spațiul percepțiilor noastre asupra vieții, devenind el însuși o extensie a trăirii plenare, chiar a unui anume paradis regăsit. Iubirea, banul, religia, politica și sexul, alături de alte imagini ale omenescului de odinioară, au inundat întinderea amorfă de pereți și pagini: cucerim și colonizăm o Noua Lume, desenăm cu multă trudă hărților unor minunate Pământuri de Mijloc, de data asta fără a fi nevoiți să-i ucidem eventuali indigeni.

Credeți? Căci și în virtual ne preumblăm printre pixeli tot cu armamentul din dotare atașat regulamentar, gata de întrebuințare. Dinamităm, otrăvim și ne descărcăm în rafală asupra barbarilor de dușmani fără pic de ezitare, căci timpul irosit se măsoară în înfrângeri, iar înfrângerile în uitare virtuală.

Ș-apoi, dacă tot am menționat uciderea, să consemnăm și faptul că mai există un pretendent la domnie în acest tărâm al simulatelor, unul în adevăr de temut: uitarea. Uitarea cea transcendentă trackingului, istoricelor de navigare și tuturor celorlalte umbre lăsate de click-urile noastre pe servere. În virtual, ea reprezintă ceea ce în viața „reală” ni se prezintă a fi moartea fizică, plecarea de pe tărâmul celor ce încă fac umbră (câtă ironie!) pământului.

Pentru că pe Internet nu se moare, iar contul și avatarele pot supraviețui fără mari griji descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postările și distribuirile trăiesc mai departe, în virtutea energiilor create ale Rețelei. Moartea circulă pe Internet deghizată în straiele de paradă ale trăirii digitalizate și afișate ca obiect corespondent al minunii transcendenței firescului. De aceea nu murim pe net, ci suntem doar uitați.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea încă trăi după ce trupurile noastre și-au început putrezirea. Am putea să postăm pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, să continuăm să dăm Like-uri. Am putea, de ce nu, să credem, să iubim și să sperăm, chiar și dupa ce ultima lopată de pamânt s-a așezat peste coșciugul nostru. Vom trăi atât timp cât serverele vor fi în stare de funcționare. Și atât timp cât vreun motor de căutare ne va contabiliza într-un răspuns de genul „Aproximativ 10.700 rezultate (0,42 secunde)”. Veșnic? Posibil, nu zic nu.

Iar de învierea morților, speranța care a animat milenii de credință creștină și a modelat o civilizație căreia încă îi mai datorăm atât de mult, nu va mai fi nevoie. Totul se va rezolva, la vremea potrivită, cu un simplu copy-paste, apăsând pe butoanele docile ale unui mouse bine meșteșugit. AICI.

Reclame

It’s nothing personal. It’s just good business

Disclaimer: Nu e nimic personal, e doar o postare bună!

Unul dintre paradoxurile pe care Peretele l-a consacrat în experiența fiecăruia dintre utilizatorii săi – mai mult decât au reușit-o blogurile odinioară – este acela al medierii unei apropieri între oameni, în condițiile în care distanțele dintre ei se păstrează. Și nu mă refer aici la distanțe fizice, ci la cele dintre persoane. Gândiți-vă numai la calea pe care toate interacțiunile noastre o parcurg de la un ecran la altul, facilitată de click-uri de mouse, tastaturi, atingeri fine, unde, modemuri, caburi, servere, rețele, magistrale, protocoale, algoritmi, coduri, aplicații! O banală reacție la o fotografie are nevoie de toate acestea pentru a străbatea oceanul digital al lumii, spre a-l bucura sau întrista pe destinatarul ei. Distanțele se păstrazea, dar conexiunile dintre noi produc efecte.

Însă, de regulă, nimic nu e personal în asta. Totul e doar postare și distribuire.

Inflația de reacții ce năpădește virtualul are la bază tocmai această prezumpție iluzorie a distanței, a neantului virtual ce ne separă. Cel cu care interacționăm este în ascuns; nu-l știm, nu-l vedem, nu-l simțim; s-a pierdut obiceiul acela medieval (sic!) al citirii instinctive a expresiilor faciale, a limbajului trupului sau a tonului vocii.

Această realitate, în loc să se reflecte în prudență în fața abisului de pixeli, dimpotrivă, pare să ne ațâțe mai mult la a apăsa butoanele, cum mult sârg și cu o dedicare vrednică de auspicii mai favorabile. Ne aruncăm cu pieptul înainte și lovim, căci nu-l cunoaștem pe cel ce suferă. E un nickname, un gravatar, un user îndepărtat. Nu știm mai mult. De fapt, informațiile suplimentare ne devitalizează și nu mai știm încotro să ne îndreptăm următorul upercut.

Oare dacă în loc de Like-uri ni s-ar da posibilitatea să ne privim cu adevărat în ochi unul pe celălat și să ne spunem, cu o stârngere de mână, Bravo!, Foarte bine!, Felicitări!, Îmi place ce ai postat … am mai face-o cu atâta generozitate ca acum? Sau dacă, în loc de atacuri, invective și reacții dezaprobatoare am avea posibilitatea să-i spunem în față interlocutorului nostru despre cât de mult greșește sau despre câtă răutate / prostie / stupiditate zace în tărtăcuța lui, hm?

Cum ar fi dacă ni s-ar da voie să ne punem unul altuia reacțiile pe frunte sau pe obraji? Literal, cu mânuțelea astea două, vreau să zic. Ca pe niște post-it-uri. Iar când apeși – ca să se lipească bine –  să-i simți celuilalt pulsul, tremurul abia perceptibil al pielii la atingere, respirația. Presupunând că ar fi legal, permisibil, recomandabil. Ca pe Perete. Ai mai face-o?

Ah, atunci probabil că ne-am da cu toții unfriend! Nu din răutate sau din invidie, nici din pricină că nu suportăm ofense sau păreri diferite de a noastră, nu, nu, nu, ci pentru că nu am putea suporta o așa proximitate.

Atunci nu ar mai fi ceva legat de distribuiri, de accesări și alte d`alea. Ar fi ceva personal. În întregime.

Yack!

Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”

Updated, ver.2.0371 beta

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Pe atunci nu exista Wikipedia. Nu puteam da un google, ca să mă pun la punct cu tot ce e nevoie să știu despre un anume subiect.

Astfel că acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Iar cunoașterea este echivalată exclusiv informației, datelor și accesului cât mai facil la acestea. Cunoaște cel ce știe să caute, cel ce are acces la baza de date. Mânuirea lor pare să fie tot mai mult pusă în seama algoritmilor, iar cei ce încă o fac manual ne par a fi asemenea unor comedianți care jonglează cu diferite obiecte fragile, spre deliciul copiilor. Au cam ieșit de pe scene lumii și aceștia, se pare.

Mai bine vă zic că nu trebuie să știu nimic.

Am acces, asta e tot.

Există moarte după viață?

Lista asta este un dat ontologic pur. Lista e viața. În jurul ei e numai abis.

Despre cea a prietenilor vorbesc, nu vă gândiți la altele. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai putea simți că existăm? Invalidarea prezenței noastre prin click-uri sau atingeri duioase ale touchscreen-ului se resimte, în adevăr, ca un abis al ființării. Atât timp cât am cont pe Internet, nu contează pe ce server, exist.

Ne-am obișnuit atât de mult cu peisajul cărărilor bătătorite zi după zi (postări, distribuiri, meme-uri, emoticons), fără contenire, încât asociem absența lor cu neființa, cu inexistența. Ritmul activităților de pe perete este un semn clinic, asemeni pulsului; încă nu s-a pus la punct un protocol de constatare a decesului virtual. Paginile, urmele, prăjiturelele și toate cele pătimite pe pânza de păianjen a fabricii de hyper-realitate ne supraviețuiesc. În timp ce inima ta și-a mântuit ultima bătaie, peretele rețelei încă îți promovează zâmbetul pe ecranele lumii.

Iar calitatea vieții fiecărui utilizator este evaluată și monitorizată prin instrumente analytics tot mai sofisticate. Dacă priviți acele grafice, ele nu diferă de cele pe care ni le dau aparatele de monitorizare a activității cardiace. Rostul lor este să ne spună că suntem vii, că încă lăsăm urme în jurul nostru.[1] Nu vă faceți iluzii: toate clickurile pe care le dați lasă umbre pe maidanul digital. Absența umbrelor unei persoane înseamnă, și aici, absența acelei persoane. Cine nu face umbră pământului – cu rost sau fără rost, nu contează – nu există.

De aceea, tăcerea pe Internet nu este o opțiune. S-a instaurat o dictatură a comunicării: indiferent dacă avem sau nu ce să ne spunem trebuie să comunicăm. Altfel … nu existăm. Ceea ce nu este neapărat rău; înseamnă că unii dintre noi încă ne putem fofila, fără să fim observați, deoparte, ca să respirăm, să contemplăm și, uneori, chiar să ne oprim pentru a ști, nu ști ce, ceva anume, cum ar fi faptul că Dumnezeu este, ca-n vremurile de odinioară. Teamă mi-e că se vor prinde și de asta, că vor ne vor da pe față șiretlicul. Nu oricine poate să tacă. Tăcerea costă, e un lux. Evazioniștii și contrabandiștii vor fi aspru pedepsiți. Vor da socoteală pentru fiecare vorbă nerostită. Grozav lucru, de asta să nu se îndoiască nimeni.

[1] S-a dus vremea în care urmele noastre rămâneau în spate, datorită liniarității convențiilor pe care le foloseam pentru a ne pricepe viețile. Internetul ne poate facilita posibilitatea de a lăsa urme prin locuri prin care încă nu am pășit …

Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

Pe ecran mare, la televizor sau pe tabletă?

Nu se poate concepe ideea de cinema în afara faptelor care au fost menite să ne faciliteze întâlnirea cu filmul așa cum trebuie ea să fie: ritualică, copleșitoare și comunitară. Iar aceste lucruri cer, orice s-ar zice, o sală de cinema, în care se vor stinge încet luminile, urmând ca imaginile însoțite de sunet să fi proiectate pe un ecran imens și o mulțime de spectatori să participe împreună la spectacolul unei alte lumi decât cea de toate zilele. Da, cu tot cu popcorn și răcoritoare (dar fără nachos). Acesta este cinema.

Ah, se pot vedea filme și la televizor, pe ecranul unui laptop sau pe cel al unei tablete. Așa este.

Dar am auzit și despre creștini care zic că se pot închina lui Dumnezeu în fața unui ecran și că, astfel, nu mai trebuie să meargă la biserică duminică dimineața, pentru că prin Internet li se oferă live exact același lucru. Comod, fără complicații, că doar este o problemă între el și Dumnezeu. Și eficient, pe deasupra. A te închina, însă, înseamnă nu doar „să simți prezența lui Dumnezeu”, ci și pe cea a aproapelui tău, cel care uneori te supără atât de mult, pentru că nu e ca tine. În ciuda inconvenientelor de tot felul pe care le presupune mersul la biserică, asta este închinarea.

Vom continua să vizionăm filme pe ecrane de monitor și ascultăm slujbe religioase on-line. Astea nu-s păcate: uneori nu avem alternative.

Dar să nu uităm ce este, de fapt, cinemaul.

Mult mai important, însă, e să nu uităm ce este închinarea.