Cel mai de temut inamic

Se poate cunoaște cam totul despre noi, grație mijloacelor moderne de infiltrare și/sau supraveghiere a prezențelor noastre prin lume (dispozitive de localizare, camere video, filtre, urme păstrate pe servere etc). Totuși ceva încă le scapă celor de la Google ori de aiurea, iar moartea Cristinei ne confirmă acest fapt: pot ști multe despre noi – de la locuri vizitate, preferințe culinare, gusturi muzicale, pagini web vizitate, opțiuni politice, chiar și probleme de sănătate – dar încă nu sunt în stare să ne monitorizeze plecarea din această lume. Mici detalii, suficiente pentru a consfinți înfrângeri ale sistemului informațional: când, cum, de ce, unde …

Pot să ne evidențieze ultimele amprente ale trecerii noastre prin lumea algoritmilor și a pixelilor, pentru ca apoi, după ce în spațiul realului – datorită unei vecine îngrijorate, asta e – se va fi constatat o astfel de părăsire, să alăture prăpastiei morții un al doilea versant, cel al părerilor de rău sau, hai să nu fim atât de corecți chiar acum, al ipocriziei lumii celor aflați încă în status activ din punct de vedere medical.

Să poți să mori fără ca Google să aibă habar de asta. Să te sustragi, asemeni lui Truman, privirilor Rețelei, tocmai în fața genericului final. Să fii online, să ai un cont încă perceput ca activ, totuși să fii plecat dintre vii de ceva vreme. Grozavă (dar cât de periculoasă!) voluptate …

Oh, sunt convins că dacă și-ar pune mintea cu ea (cu moartea vreau să zic) inginerii ar putea să o domesticească și pe aceasta, sau măcar să simuleze domesticirea ei. Brățări electronice conectate la telefoane, dispozitive de monitorizare … știți voi. Însă tot ceva le-ar scăpa, căci mai există un dușman, la fel de temut, de fapt, atât de grozav, încât până și Scripturile ne vorbesc despre el în șoaptă și niciodată pe șleau: singurătatea. Tot un fel de moarte și aceasta. Sau, dacă vreți, un preaviz al ei.

Pe acest dușman, pentru că nu i-au dat de capăt, cu toate rețelele, conexiunile, fluxurile și punțile de comunicare pe care le-au întins în noi,[1] l-au ferecat în uitare. Trăim într-o uitare ce ne este administrată preventiv, ca un vaccin, pentru nu manifesta de capul nostru, oricum, tocmai acum, vreo patologie asociabilă singurătății. De aceea, poate, singurătatea este tratată ca un subiect tabu în zilele noastre. Mai lesne vorbim despre sex, despre moarte și despre orice altă perversiune a contemporaneității, decât despre acea stare pentru care, poate, ar trebui inventat un cuvânt nou, spre a o individualiza între avatarurile sihăstriei: de a fi copleșit cu o mulțime de prezențe, totuși atât de departe de viață.

În uitare ne șade biruința.

Și în tăcere.

Sssssst!

[1] Încă nu sunt pe deplin edificat cu privire la topografia actuală a viețuirii: sunt rețelele astea între noi, deasupra noastră …. Sau poate că noi înșine suntem una cu ele, căci ne-am lăsat emoțiile și trăirile convertite în date și împrăștiate în direcții pe care mintea nu le mai poate intui geometric, căci ar trebui să învățăm a gândi realitatea în straturi succesive de sfere aflate într-o neobosită mișcare.

O cădere în virtual și cateva contuzii minore

Ne amăgim de ceva vreme, încurajați din tribune de nume ilustre precum Baudrillard, Eco sau Postman, cu puterea noastră de a modela o realitate de dincolo de cea de toate zilele. Am numit-o – ironic, cred eu – „realitate virtuală“; poate că, la început, ea a părut să fie într-o strânsă relație cu cea clasică, depinzând nemijlocit de aceasta.
Pe atunci era la modă ca toate cuceririle tehnicii sa fie privite ca „extensii” ale omului; virtualul nu era nici el altceva decât un spațiu al extensiilor de tot felul. Și era bine.
Tot Baudrillard, însă, observa o tendință în acel mariaj al realităților: apar hărțile care preced terenurile cartografiate, iar virtualul începe să se elibereze, treptat, din robia realului. Deja se poate vorbi tot mai mult de un virtual nu doar autonom, ci și autosuficient, stăpân pe destinul său(sic!), unul care începe să modeleze tot mai mult lucrurile din jurul nostru, fără să mai poată fi tras la răspundere „din afara”, adică din lumea noastră veche.
S-a dus vremea extensiilor…
Mai grav: lucrurile stau acum chiar pe dos. Nu noi suntem deținători de extensii azi, în inofensivul și neutrul – zicem noi – spațiu gestionat prin minunății ale tehnicii, ci noi suntem extensiile virtualului în realitate. Fără complicitatea noastră, virtualul ar rămâne un tărâm al Nimănui, dar iată că noi îi suntem robi ascultători și harnici: facă-se voia sa, precum în cloud, așa și pe pământ!
Ne amăgim amarnic, cu tot mai puțină convingere: nu mai deținem puterea, nu le mai spunem noi mașinilor ce să facă, ci noi împlinim în aceasta lume o slujbă sfântă, cea de a converti totul în date.
Deocamdată încă suntem lăsați să ne mai hrănim cu iluzia puterii, dar nu se știe până când. Vine ceasul, sau poate că a și venit, când omul nu va mai ști ce face: navighează el prin virtual, după pofta inimii, ori virtualul îi călăuzește fiecare pas pe unde îl dor pixelii.
Oare atunci când dau „Like“ o fac pentru că îmi place ceva sau pentru că postarea aceea mă place pe mine și a ales să-și facă culcuș pe ecranul meu?
Răspunsul este corect.

Mântuire prin uitare

De o bună bucată de vreme, virtualul și-a făcut loc în spațiul percepțiilor noastre asupra vieții, devenind el însuși o extensie a trăirii plenare, chiar a unui anume paradis regăsit. Iubirea, banul, religia, politica și sexul, alături de alte imagini ale omenescului de odinioară, au inundat întinderea amorfă de pereți și pagini: cucerim și colonizăm o Noua Lume, desenăm cu multă trudă hărților unor minunate Pământuri de Mijloc, de data asta fără a fi nevoiți să-i ucidem eventuali indigeni.

Credeți? Căci și în virtual ne preumblăm printre pixeli tot cu armamentul din dotare atașat regulamentar, gata de întrebuințare. Dinamităm, otrăvim și ne descărcăm în rafală asupra barbarilor de dușmani fără pic de ezitare, căci timpul irosit se măsoară în înfrângeri, iar înfrângerile în uitare virtuală.

Ș-apoi, dacă tot am menționat uciderea, să consemnăm și faptul că mai există un pretendent la domnie în acest tărâm al simulatelor, unul în adevăr de temut: uitarea. Uitarea cea transcendentă trackingului, istoricelor de navigare și tuturor celorlalte umbre lăsate de click-urile noastre pe servere. În virtual, ea reprezintă ceea ce în viața „reală” ni se prezintă a fi moartea fizică, plecarea de pe tărâmul celor ce încă fac umbră (câtă ironie!) pământului.

Pentru că pe Internet nu se moare, iar contul și avatarele pot supraviețui fără mari griji descompunerii fizice a trupului. Toate clipurile, comentariile, postările și distribuirile trăiesc mai departe, în virtutea energiilor create ale Rețelei. Moartea circulă pe Internet deghizată în straiele de paradă ale trăirii digitalizate și afișate ca obiect corespondent al minunii transcendenței firescului. De aceea nu murim pe net, ci suntem doar uitați.

Efectul e garantat: simularea unui vis despre cum am putea încă trăi după ce trupurile noastre și-au început putrezirea. Am putea să postăm pe mai departe articole. Am putea, cu un pic de ingeniozitate, să continuăm să dăm Like-uri. Am putea, de ce nu, să credem, să iubim și să sperăm, chiar și dupa ce ultima lopată de pamânt s-a așezat peste coșciugul nostru. Vom trăi atât timp cât serverele vor fi în stare de funcționare. Și atât timp cât vreun motor de căutare ne va contabiliza într-un răspuns de genul „Aproximativ 10.700 rezultate (0,42 secunde)”. Veșnic? Posibil, nu zic nu.

Iar de învierea morților, speranța care a animat milenii de credință creștină și a modelat o civilizație căreia încă îi mai datorăm atât de mult, nu va mai fi nevoie. Totul se va rezolva, la vremea potrivită, cu un simplu copy-paste, apăsând pe butoanele docile ale unui mouse bine meșteșugit. AICI.

It’s nothing personal. It’s just good business

Disclaimer: Nu e nimic personal, e doar o postare bună!

Unul dintre paradoxurile pe care Peretele l-a consacrat în experiența fiecăruia dintre utilizatorii săi – mai mult decât au reușit-o blogurile odinioară – este acela al medierii unei apropieri între oameni, în condițiile în care distanțele dintre ei se păstrează. Și nu mă refer aici la distanțe fizice, ci la cele dintre persoane. Gândiți-vă numai la calea pe care toate interacțiunile noastre o parcurg de la un ecran la altul, facilitată de click-uri de mouse, tastaturi, atingeri fine, unde, modemuri, caburi, servere, rețele, magistrale, protocoale, algoritmi, coduri, aplicații! O banală reacție la o fotografie are nevoie de toate acestea pentru a străbatea oceanul digital al lumii, spre a-l bucura sau întrista pe destinatarul ei. Distanțele se păstrazea, dar conexiunile dintre noi produc efecte.

Însă, de regulă, nimic nu e personal în asta. Totul e doar postare și distribuire.

Inflația de reacții ce năpădește virtualul are la bază tocmai această prezumpție iluzorie a distanței, a neantului virtual ce ne separă. Cel cu care interacționăm este în ascuns; nu-l știm, nu-l vedem, nu-l simțim; s-a pierdut obiceiul acela medieval (sic!) al citirii instinctive a expresiilor faciale, a limbajului trupului sau a tonului vocii.

Această realitate, în loc să se reflecte în prudență în fața abisului de pixeli, dimpotrivă, pare să ne ațâțe mai mult la a apăsa butoanele, cum mult sârg și cu o dedicare vrednică de auspicii mai favorabile. Ne aruncăm cu pieptul înainte și lovim, căci nu-l cunoaștem pe cel ce suferă. E un nickname, un gravatar, un user îndepărtat. Nu știm mai mult. De fapt, informațiile suplimentare ne devitalizează și nu mai știm încotro să ne îndreptăm următorul upercut.

Oare dacă în loc de Like-uri ni s-ar da posibilitatea să ne privim cu adevărat în ochi unul pe celălat și să ne spunem, cu o stârngere de mână, Bravo!, Foarte bine!, Felicitări!, Îmi place ce ai postat … am mai face-o cu atâta generozitate ca acum? Sau dacă, în loc de atacuri, invective și reacții dezaprobatoare am avea posibilitatea să-i spunem în față interlocutorului nostru despre cât de mult greșește sau despre câtă răutate / prostie / stupiditate zace în tărtăcuța lui, hm?

Cum ar fi dacă ni s-ar da voie să ne punem unul altuia reacțiile pe frunte sau pe obraji? Literal, cu mânuțelea astea două, vreau să zic. Ca pe niște post-it-uri. Iar când apeși – ca să se lipească bine –  să-i simți celuilalt pulsul, tremurul abia perceptibil al pielii la atingere, respirația. Presupunând că ar fi legal, permisibil, recomandabil. Ca pe Perete. Ai mai face-o?

Ah, atunci probabil că ne-am da cu toții unfriend! Nu din răutate sau din invidie, nici din pricină că nu suportăm ofense sau păreri diferite de a noastră, nu, nu, nu, ci pentru că nu am putea suporta o așa proximitate.

Atunci nu ar mai fi ceva legat de distribuiri, de accesări și alte d`alea. Ar fi ceva personal. În întregime.

Yack!

Alegeri libere în epoca Internetului

Titlul acestei postări conține, chiar dacă ne va fi greu să recunoaștem, mie și ție deopotrivă, o gogonată contradicție de termeni. Mă mir că ecranul din fața ochilor tăi suportă aceste cuvinte în aceeași propoziție. Despre ce libertate vorbim în fața monitorului? Să fie cea manevrării cursorului de la mouse? A selectării „obiectului” pe care dai click sau pe care îl atingi cu degetul? A selectării unui stream preferat (sau a unui viral, dacă vreți) și a reglării volumului sonor?

Așa cum omul nu este liber în fața idolului pe care și l-a întocmit cu mânuțele sale, plecându-și genunchii înaintea-i cu sârg și multă speranță, nici utilizatorul (ce titulatură înșelătoare!) de Internet nu survolează de capul lui paginile, pereții și liniile de hrănire. Comportamentul idolatru își amăgește promotorii cu iluzia deliberării și a supunerii liber consimțite; în realitate, ca orice simulare, el poate fi asemuit cu o sculptură în vânt. Materialul de lucru, în acest caz al navigării prin virtual, este un amalgam de reacții, convertit în icoane ale pătimirii, fie că vorbim de omniprezentul „Like”, alături de zâmbăreții aferenți, fie de distribuiri sau de comentarii. Fie de statistici ale numărului de vizualizări. Fie de acordul dat prăjiturelelor, odată cu GDPR-ul.

Pentru că veni vorba, idolul zilei de astăzi este Citește în continuare „Alegeri libere în epoca Internetului”

Updated, ver.2.0371 beta

Știu că nu știu nimic, zicea odată Socrate. Da, așa or fi stat lucrurile atunci, când nu aflam atâtea. Pe atunci nu exista Wikipedia. Nu puteam da un google, ca să mă pun la punct cu tot ce e nevoie să știu despre un anume subiect.

Astfel că acum nu se mai pune problema  dacă știu ceva – nici nu mai este posibil acest lucru, salutare – ci dacă sunt la curent cu ceea ce se știe în acest moment în lume. Adică, dacă sunt pe fază, acolo unde trebuie.

Iar cunoașterea este echivalată exclusiv informației, datelor și accesului cât mai facil la acestea. Cunoaște cel ce știe să caute, cel ce are acces la baza de date. Mânuirea lor pare să fie tot mai mult pusă în seama algoritmilor, iar cei ce încă o fac manual ne par a fi asemenea unor comedianți care jonglează cu diferite obiecte fragile, spre deliciul copiilor. Au cam ieșit de pe scene lumii și aceștia, se pare.

Mai bine vă zic că nu trebuie să știu nimic.

Am acces, asta e tot.

Există moarte după viață?

Lista asta este un dat ontologic pur. Lista e viața. În jurul ei e numai abis.

Despre cea a prietenilor vorbesc, nu vă gândiți la altele. Ce ne-am face fără ea? Cum am mai putea simți că existăm? Invalidarea prezenței noastre prin click-uri sau atingeri duioase ale touchscreen-ului se resimte, în adevăr, ca un abis al ființării. Atât timp cât am cont pe Internet, nu contează pe ce server, exist.

Ne-am obișnuit atât de mult cu peisajul cărărilor bătătorite zi după zi (postări, distribuiri, meme-uri, emoticons), fără contenire, încât asociem absența lor cu neființa, cu inexistența. Ritmul activităților de pe perete este un semn clinic, asemeni pulsului; încă nu s-a pus la punct un protocol de constatare a decesului virtual. Paginile, urmele, prăjiturelele și toate cele pătimite pe pânza de păianjen a fabricii de hyper-realitate ne supraviețuiesc. În timp ce inima ta și-a mântuit ultima bătaie, peretele rețelei încă îți promovează zâmbetul pe ecranele lumii.

Iar calitatea vieții fiecărui utilizator este evaluată și monitorizată prin instrumente analytics tot mai sofisticate. Dacă priviți acele grafice, ele nu diferă de cele pe care ni le dau aparatele de monitorizare a activității cardiace. Rostul lor este să ne spună că suntem vii, că încă lăsăm urme în jurul nostru.[1] Nu vă faceți iluzii: toate clickurile pe care le dați lasă umbre pe maidanul digital. Absența umbrelor unei persoane înseamnă, și aici, absența acelei persoane. Cine nu face umbră pământului – cu rost sau fără rost, nu contează – nu există.

De aceea, tăcerea pe Internet nu este o opțiune. S-a instaurat o dictatură a comunicării: indiferent dacă avem sau nu ce să ne spunem trebuie să comunicăm. Altfel … nu existăm. Ceea ce nu este neapărat rău; înseamnă că unii dintre noi încă ne putem fofila, fără să fim observați, deoparte, ca să respirăm, să contemplăm și, uneori, chiar să ne oprim pentru a ști, nu ști ce, ceva anume, cum ar fi faptul că Dumnezeu este, ca-n vremurile de odinioară. Teamă mi-e că se vor prinde și de asta, că vor ne vor da pe față șiretlicul. Nu oricine poate să tacă. Tăcerea costă, e un lux. Evazioniștii și contrabandiștii vor fi aspru pedepsiți. Vor da socoteală pentru fiecare vorbă nerostită. Grozav lucru, de asta să nu se îndoiască nimeni.

[1] S-a dus vremea în care urmele noastre rămâneau în spate, datorită liniarității convențiilor pe care le foloseam pentru a ne pricepe viețile. Internetul ne poate facilita posibilitatea de a lăsa urme prin locuri prin care încă nu am pășit …