Codița câinelui

L-ați văzut și voi pe cățelușul acela jucăuș care aleargă neobosit după propria-i coadă? Nu reușește niciodată s-o prindă, dar nu se dă bătut. Nu știm ce va face cu ea atunci când o va înșfăca, așa că, deși intuim că suntem martorii unei misiuni imposibile, nu ne mai săturăm privind.

Este posibil, în condițiile actualei accelerări a progresului în tehnologiile media și a democratizării folosirii instrumentelor de imortalizare a faptelor lumii, ca imaginea de mai sus să descrie cu o tandră acuratețe tocmai această întrecere a vieții cu ea însăși, căreia cu măcar un selfie îi suntem fiecare datori. Alergăm cu dispozitive de tot felul pentru a prinde din urmă clipa care tocmai a trecut pe lângă noi. Nimic nu ne scapă, nici un răsărit, nici o grimasă, nici un accident, nici o vorbă. Țac-pac! și totul se imortalizează pe suporturi media, pentru posteritate. Suntem pe val, în această privință: dați-ne carduri de memorie și soluții de depozitare cât mai generoase, căci de rest ne ocupăm noi. Nu vom lăsa nici o clipită care să nu-și afle odihna în folderele care ne consemnează prezența pe ulițele satului. Ce-a fost va mai fi, credeți-ne! Chiar dacă nimic nu va mai rămâne de făcut sub soare, totul este salvat  la loc sigur. Poate că cineva va avea nevoie de toate astea pentru un apocaliptic Restart, cine știe …

Avem la îndemână toate mijloacele necesare. Sunt tot mai diverse, tot mai potente și s-au înmulțit peste măsură cei ce le folosesc. De aceea, cred că vom reuși, da, cred că o vom prinde din urmă. Căci viața a păstrat același ritm al pașilor și se pripășește cam prin aceleași locuri ale simțirii, în timp ce noi am împresurat-o din toate părțile și nu mai are scăpare. Unghiuri diferite, opțiuni diverse de codificare, o gamă inepuizabilă de mijloace: fiecare cu povestea lui, totuși, relatând aceeași poveste. Trăim vremuri în care actul memorării unui fapt de viață devine mai important decât însuși acel fapt. În plan existențial, de fapt, cred că s-a realizat și paradoxul: memoria nu doar că anticipează ceea ce va înregistra, ci ea chiar poate precede trăirea.[1]

Viața deține, veți zice, superioritate în materie de complexitate. Așa este. Dar virtualul nu joacă cinstit, căci ne oferă iluzia unui domeniu infinit, care nu cunoaște nici spațiu, nici timp, nici granițe. Ne sugerează că ajungem undeva, în ciuda faptului că ne amorțesc posterioarele pe aceleași fotolii.  Ne amăgește cu prezența în locuri nume, în momente bine precizate. Părem am fi noi înșine stăpâni peste realitatea trăirii. Nu mai reacționăm noi la stimulii exteriori, ci planificăm stimulii zilei de mâine în baza reacțiilor pe care ni le dorim a le experimenta. E timpul ca muntele să vină la Mahomed. Neîntârziat!

Dar alergarea continuă. Fără spectatori, căci suntem cu toții pe turnantă. Poate că nici noi, asemeni cățelușului, nu ne vom ajunge din urmă. Nu contează, e nostim să privești, hilar de-a dreptul. Murim de râs.

Haț!

[1] Aceasta este, cred eu, filozofia nerostită a ideii de live-show: viața programată înainte de trăirea ei, un efect-simulacru al încrederii posmodernității în determinismul științific