Dacă ar fi să găsesc în spațiul evanghelic un corespondent al obsesiei liberale occidentale cu privire la evitarea ofensei și protejarea oamenilor de tot felul de sensibilități arhetipale, obsesie ce are rădăcini afective înfipte vârtos în epoci cu care nu ne putem măsura în nici un fel virtuțile, căci anacronismul este aerul pe care îl respiră orice memorie ideologizată a acestor zile, atunci acesta este …
… ESTE:
Da, ați ghicit, este „cuvântul de încurajare”. Se topesc credincioșii după el, mai ceva ca mâțele acelea, arhetipale și ele, după smotoceii moldovenești; nu contează ocaziunea, căci meniul nu se schimbă. Încurajarea e pita pe care o înghițim cu frenezie, fără a conta dacă avem burțile pline sau dacă bate vântul prin ele, așa cum rostirea lipsită de ofensă este pentru lumea asta nebună meniul neschimbător al zilei, hrana de care nici un crednic muritor de pe acest pământ nu trebuie să se lipsească.
Înainte se folosea prin biserici cuvântul „îndemn”, de fapt un precursor ceva mai umil al acestui tip de produs omiletic care ne împuie mințile astăzi.
Plutește în aer o puternică impresie că masa de credincioși se află cufundată într-o adâncă și învolburată mare a deznădejdii. O mulțime de fricoși, de oameni care nu îndrăznesc, nu contează nici ce anume, nici de ce.
Pe cale de consecință, nimic altceva nu îi mai este de folos creștinului astăzi, în afară de încurajare. Nici măcar mesajul care zidește. Probabil că nu mai e nimic de edificat, iar pereții aceștia nu au nevoie de altceva decât de o cură zdravănă de „you can do it”.
Astfel închinarea este și ea încovoiată de imperativul încurajării, fiind orientată spre EU care îmi ridic mâinile, îmi plec genunchii, Îți cânt, mă închin, proclam, mă întorc, mă încred, Te înalț (sic!), Te ador și fac o mulțime de alte lucruri care, negreșit, nu-L pot lăsa indiferent pe Dumnezeu, așa că îmi va spune cumva, limpede și clar și personal: o să fie bine. Atunci când se întâmplă asta, mi-am asigurat provizia pentru următoarea săptămână, pot merge liniștit acasă …
… și uite așa am ajuns că nici măcar ce este un devoțional nu mai știm ce înseamnă.[1] Nu este „cuvânt de încurajare”. Uneori suntem atât de obsedați de „încurajare”, încât nu iertăm nimic din ce repiră înaintea ochilor noștri, nici măcar în răcoarea dimineții.
Nici Dumnezeu nu scapă de încurajările noastre, numai că, spre deosebire de noi, cei care trecem peste ele ca peștele prin apă, El le ia în serios și râde.
[1] O pun aici, ca să nu citească și alții: este o expresie a devoțiunii față Cel PreaÎnalt, prin observarea bunătăților Domnului, care se reînoiesc față de noi în fiecare zi.
dyo 
Fiindcă eu chem, şi voi vă împotriviţi, fiindcă îmi întind mâna, şi nimeni nu ia seama, fiindcă lepădaţi toate sfaturile mele şi nu vă plac mustrările mele, de aceea şi eu voi râde când veţi fi în vreo nenorocire, îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, când vă va apuca groaza ca o furtună şi când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când vor da peste voi necazul şi strâmtorarea. (Proverbe 1:24-27)