Ce am scris, am scris

Nu cred că pricepem, nici la o citire frugală a textului, nici în urma unui studiu captiv imperativului de a găsi în el mari adevăruri ale Răstignirii, câtă umanitate stă pitită în spatele acestor cuvinte. Acordăm o mai mare importanță celorlalte detalii narative decât acestui scurt răspuns. O mare bătălie, pentru inima lumii, dar și pentru inima fiecăruia dintre noi, se dă pe dealul pătimirii. Îl întâlnim pe Dumnezeu acolo, împăcând lumea cu Sine. Cine mai are timp de Pilat?

Eu zic să nu ne grăbim, cât încă mai suntem pe aici, prin vale. Căci fiecare mântuie în lumea asta ce poate: Dumnezeu pe ale Lui, noi pe ale noastre.

Ce am scris, am scris, va să zică.

Aparent, sunt cuvintele unui om aflat în control peste întreaga desfășurare de evenimente și care știe ce face, nimeni altul decât Pilat, guvernatorul Iudeei.  În realitate, răspunsul său ilustrează mai degrabă o reacție profund umană în fața unui eșec în creație și comunicare. Am făcut-o de-o oaie, iar acum ni se spune că am greșit. Cum procedăm?

Am putea zice precum Căpitanul din Cool Hand Luke (1967): „What we’ve got here is failure to communicate. Some men you just can’t reach.” Asta e, ce poți să faci. Unele căi de acces sunt pur și simplu închise. În orice caz, e vina lor că nu au priceput.

Dar poți și să răspunzi ca Pilat. În fapt, el a comis o eroare de comunicare. Se mai întâmplă, chiar și la marii demnitari. Mesajul inscripționat de el și plasat deasupra crucii este ambiguu, iar preoții, foarte atenți la astfel de detalii, îi semnalează problema editorială. Nu e suficient să scrii „Împăratul Iudeilor”, ci trebuie să scrii că „El a zis: Eu sunt Împăratul Iudeilor.”. Atunci textul va fi lipsit de ambiguități. Doar atunci vor pricepe cu toții ce trebuie. Altfel … failure to communicate.

Dar faptul e consumat. Să trimiți pe cineva să dea jos inscripția, pentru a o reface așa cum scrie la carte, e o muncă! Nu doar că este o muncă, dar mai este și o recunoaștere a faptului că ai greșit. Nț, nț, nu puteam să scriu asta de la bun început, hm?

Despre un om ca Pilat, însă, se știe că nu greșește niciodată. Nope. Judecățile sale sunt bine cântărite. În cel mai nefericit caz, își va delega competența și responsabilitatea, spălându-se pe mâini de consecințele unor erori judiciare. Dar ce zice, e bun zis. Iar ceea ce scrie, așa rămâne. Punct.

Apoi, merită atâta zbatere pentru o simplă inscripție? Căci dacă va fi să rămână așa, se va despica pământul în două? Asta e. Așa a ieșit acum și nu mai corectez. Data viitoare promit să fiu mai atent.

Nu știu alții cum sunt, dar eu nu am încredere în Pilat.

De fapt nu am încredere în nimeni din tagma noastră când vine vorba de acțiuni conștiente, de planuri bine întocmite, atent evaluate și menite a lovi cu precizie țintele propuse. Nu din pricina preciziei chirurgicale pe care o dovedesc rachetele rusești, nici din pricina iraționalității atâtor evaluări și decizii care ne-au adus în starea actuală, nici din pricina nebuniei unuia ca Câțu (asta e, îmi va ierta cacofonia), nici din cauza atâtor titluri de presă care nu „pușcă” cu conținutul lor, nici măcar din pricina palmei lui Will Smith.   

Pur și simplu … aceasta ne e omenia. Atunci când ceea ce facem nu urmează rețetele consacrate și validate de o tradiție anume, sunt șanse mari să dăm cu bâta-n baltă.

Facem greșeli de calcul, de evaluare și de comunicare așa cum respirăm.

Zămislim mărețe opere, fără să fi știut dinainte că vor ieși așa de bine. Punem notă după notă, înșiruim cuvinte, întindem vopsele, pentru ca în final să exclamăm cu emfază, în fața unui public siderat: iată ce am vrut să vă spun de la bun început!

Eu îl înțeleg pe Aaron, în explicarea episodului de idolatrie din Exod. Nu cred că a mințit, uimirea trebuie să i se fi citit pe chip: am aruncat aurul în foc, și a ieșit vițelul acesta! Ce-am făcut, am făcut!

Pe bune, asta facem noi, oamenii! Ne pricepem la construirea de tot felul de lucruri la care nu ne-am gândit, după care, în funcție de rezultat, fie ne asumăm meritele, fie scrâșnim printre dinți câte un un „pagubă-n ciuperci”. Simfonii, poeme, războaie. Catedrale, cetăți, lagăre de concentrare. Tancuri și tractoare.   

Fii lui Aaron, Hadab și Abihu, au încercat și ei, asemeni părintelui lor, o ghidușie din aceasta, tot cu foc. Rezultatul, din nou, este tragic: au fost mistuiți de focul lui Dumnezeu. Failure to communicate. Se pare că nu toate aceste erori se spală cu un „ce-am făcut, am făcut”. Poate că nici nu mai sunt erori. Ele trebuie privite acum ca păcate. Să nu-ți cunoști limitele exprimării de sine, să te arunci cu pieptul înainte, mai ales când ești în postura de a depune mărturie pentru adevăr înaintea multor oameni …

Astăzi îi zicem fake news. Se întâmplă și atunci când, din pricina sluțeniei cugetului, eșecul comunicării devine un instrument al minciunii. Iar minciuna are un tată, negreșit, după cum și o mulțime de plozi turnați pe sub orice plăcuță pe care am acceptat-o ca atare, doar pentru că este scrisă și ni-i lene să o mai corectăm.

Iar dacă în cazul Celui ce murea sub plăcuța lui Pilat gura păcătosului rostea, fără să știe un adevăr,  cred că nouă, muritorilor de rând, ni se aduce aminte să fim atenți cu cuvintele și instrumentele astea de comunicare, pentru că rareori poate ieși ceva bun din bucata aceea de aur pe care o irosim cu inconștiență în focul propriei noastre înțelepciuni.

Ce-am scris, am scris, dar se poate șterge. Cât mai este har.