Metehne cu iz proletar, pe vremuri de „solidaritate”

Nu pot să trec cu vederea frapanta asemănare a știrilor din media despre cei care într-un fel sau altul încalcă restricțiile autorităților pe perioada stării de urgență cu cele din vremurile comuniste, în care erau înfierați exemplar, în special prin intermediul presei scrise, cei ce încălcau felurite dispoziții, gândite și atunci „pentru binele poporului” (de pildă, cei ce făceau stocuri de produse raționalizate, precum zahăr, ulei și făină sau care fentau felurite restricții cu privire la animalele din gospodărie).

Oameni care ascundeau prin cămăruțe baxuri de ulei erau prezentați ca dușmani ai ordinii sociale și, în ultimă instanță, ai poporului nostru harnic și muncitor. Și rațional. Și ascultător, dragul de el.

Întreținerea unei oprobiu social față de cei ce nu se conformează normelor doctrinare dictate de sus este unul din instrumentele de bază în manualul de utilizare al oricărei ideologii. Indiferent de logica și de legitimitatea acestor norme și reglementări, comportamentele generate prin acest instrument scot în evidență ideologicul. Iar asta nu e bine. Există studii care o confirmă!

*

Disclaimer. Nu mă înțelegeți greșit: stați în casă. TOȚI. Nu vă prostiți, da? Iar cine nu ascultă de bunăvoie să plătească. Punct.

*

Acestea fiind zise, ca să nu am probleme în a fi perceput ca un „Gică-contra”, mă întreb ce utilitate socială pot avea astfel de știri care reactualizează acel tip de oprobiu proletar, în afară de cea de a-i învrăjbi pe oameni (în cazul nostru, pei cei docili și responsabili față de cei încă nu pricep gravitatea situației). Este întreținut un năduf colectiv împotriva unor chivuțe care se rătăcesc pe străzi în afara orelor regulamentare, a unor șmecherași care profită de pustiul de pe șosele pentru „a da ture” sau a fârtaților care nu pot trăi fără un mic și o bere savurate în plin colț de stradă.

Uneori, pe acest fond întreținut de gazetele și emisiunile informative ale zilei, sunt amplificate animozități, prejudecăți și chiar dușmănii sociale și inter-etnice. Că doar știm noi cine sunt ăia, nu-i așa?

Să simplificăm puțin:

Au încălcat legea? Caftiți-i regulamentar, domnilor polițiști! Cei mai mulți o merită, au căutat-o cu lumânarea.

Însă, dragi jurnaliști, mai lăsați-ne cu acest ton de rubrică „Așa nu” dintr-o gazetă de perete a unei uzine aflate pe loc fruntaș în îndeplinirea planului cincinal. Mai ales că ar fi o grămadă de „Așa nu” de remarcat și în ograda voastră în aceste zile. Să punem metehnele astea ideologice, moștenite din vremuri pe care unii dintre voi, din fericire, nu le-ați trăit, deoparte și să explorăm într-un mod mai serios, cât mai putem, ideea de solidaritate.

Politicienii au ratat-o deja. Voi, însă, ce veți face?

Dumnezeu în mâinile unor atei furioși

Există momente în viață când ni se oferă ocazia de a pricepe valoarea unor discursuri ale celor poziționați diferit în lumea asta mare a ideilor și credințelor într-o lumină mult mai caldă decât până acum. De pildă, citind postările mânioase ale unor Lucian Mândruță și Andrei Caramitru cu referire la credincioși, ți se face dor de idealismul benign al lui Dawkins, cel care ne îndemna să renunțăm la eresuri pentru a ne trăi viețile din plin, bucurându-ne de frumusețea aventurii pe care ne-o oferă științele (sunt curios cum mai funcționează îndemnul în aceste zile, dar … altădată). Despre Albert Camus, Steinhardt avea numai cuvinte de prețuire: aceștia sunt ateii cu care să tot ai parte la conversații despre rosturile lumii! Până și pe incisivul Christopher Hitchens l-am putut vedea, nu o singură dată, arătând un minim (sau chiar mai mult) respect celor cu care se duela în dezbateri (de exemplu, față de John Lennox).

În schimb, cei doi cavaleri menționați mai sus își înțeleg altfel menirea de a fi lumini ale rațiunii între noi. Îi enervează faptul că unii oameni se roagă. Nici măcar nu se mai pune problema unde, în biserică sau în cămăruța proprie: faptul că alți oameni se așează pe genunchi în invocarea divinității le crește temperatura sângelui până la punctul de fierbere. Gândire liberă în stare pură, am putea zice, cu ironie. Dar eu aleg să nu fiu ironic în acest momente(!).

Iar asta pentru că este dreptul oricărei ființe de a crede și de a exprima opinii raționale, precum aceea că a fi credincios înseamnă a avea creierul gol (fapt care explică incapacitatea sa de a gândi) și a trăi într-o stare de îndobitocire, fiind un exemplu de pus în dicționar în dreptul cuvântului „prostie”. Acum, dacă tot am scris acest cuvânt, eu cred că aceasta s-a distribuit democratic prin toate spațiile ideologice; n-o fi prostia unora dintre creștini mai cu moț decât cea a celor care apreciază niște personalități precum Bach, Dostoievski sau Pasteur, pentru a ni le vinde ideologic, sterilizate de contextele în care au operat și ambalate în așa fel încât credințele lor să nu mai fie vizibile publicului larg.

Ce merită să observăm și să reținem din această întâmplare simplă este patologia care naște astfel de comportamente și care, de pildă, îl face pe Lucian Mândruță, un om ce părea a fi destul de moderat în exprimare (mă refer în special la prestațiile sale live), să urle la adresa unui interlocutor într-o convorbire radiofonică, asta pentru că în loc să caută să rezolve problema COVID-ului în propria-i casă, alege, neproductiv și inutil, să se roage pentru rezolvarea crizei. Este o patologie modelată ideologic, într-un spațiu în care dogma izbăvitoare strălucește atât de putenic în creierul omului – plin sau gol, chiar nu contează – pentru a produce un comportament ce exclude orice altă tatonare a terenului; în acest context, dogma îi transformă pe cei ce gândesc altfel în paraziți, uneori chiar în dușmani (Lucian Mândruță nu a trecut încă la acest stadiu, dar nu mai are mult; Caramitru este, cred eu, o cauză pierdută). Iar dogma, trebuie spus, este fundamentată rațional – fie științific, fie istoric, fie statistic, fie factual, fie biblic (!) – atât de bine, încât orice discuție pe marginea ei este pierdere de vreme, iar cei ce o contestă nu pot fi priviți altfel decât retardați față de norma instaurată.

De aceea, în cercul propriei sale judecăți, mânia lui Mândruță este sfântă, iar orice asemănare cu alte mânii, religioase sau laice, care adus atât suferință peste oameni de-a lungul veacurilor nu este întâmplătoare. Problema este dacă om ca el, inteligent și cultivat, va reuși vreodată să iasă din acel cerculeț, pentru a înțelege în ce postură ridicolă s-a așezat prin discursul său.

Mă rog pentru el să reușească.

O, sfântă, creștinească și binecuvântată distanță socială!

Râdem noi ce râdem sau, după caz, ne stropșim pe baza unor versete adecvate sezonului, precum Evrei 13:24b sau Iacov 4:8, dar tot mă gândesc că trebuie să existe prin Scriptură un verset care să prindă în literă și duh esența acestor vremi. Nu mă gândesc la un cuvânt profetic, la anticipări ascunse printer imagini cu cai înaripați, ci la un cuvânt care să exprime adevărul despre cum să ne trăim pandemia.

Eu cred că l-am găsit; ăsta este versetul meu:

„Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Genesa 4:9)

În contextul acestei minunate descoperiri numite, repetați după mine, responsabilitate socială, întrebarea lui Cain scoate la lumină valențe multiple ale ideii de frățietate, unele paradoxale. Asta pentru că, iată, se pare că o bună metodă de a-ți păzi aproapele este tocmai aceea de a te îndepărta de el.

Asta este: dacă vrei cu adevărat să ai grijă de aproapele tău – iudeu, samaritean, credincios, cu rezidență permanentă sau cu viză de flotant, păgân, fără gen, căzut de pe Marte, whatever – ai grijă de tine și stai cuminte în bula ta. Nu în cea virtuală (de altfel, pe aia ți-o recomand în aceste zile), ci în cea din cuibușorul tău de toate zilele.

Iar dacă Domnul te va întreba unde este fratele tău, tu să îi spui curat că nu știi, pentru că stai acasă (și ieși în lume doar când e necesar, nu ca să participi la distribuiri de lighioane). Sunt convins că de data asta –  spre deosebire de situația din episodul cu Cain – răspunsul tău va fi bine primit.

Iubește-ți aproapele, stând departe de el.

Trimite-i un emoticon mai bine … 🙂 😉 -:) etc

Monergie, haină grea …

Marile doctrine evanghelice nu pot supraviețui tăvălugului deconstructivist (post)modern decât prin asumarea coincidentiei care le însoțește pe toate în rostire, dar și în practică: adevărul e tipărit, încapsulat, cum zicea Guttenberg, într-o carte, în timp ce legământul – sau relația, cum i se mai spune – plutește undeva în eter. Vântul bate, dar nu știi nimic despre el. Căci legământul nu e parafat nici prin trecerea printre dobitoace despicate, nici printr-un rit anume (nu, n-am uitat de botez), ci consemnat de o realitate interioară pe care nu mi-o știe nimeni cu adevărat, în afară de Cel cu care am făcut Legământul.

De aici ne vin ponoasele mărturisirii, de la o incapacitate de a gestiona coincidentia formelor și conținuturilor.

Dacă v-am supărat, cumva, prin acest cuvinte, vă mai dau unul singur, în apărarea mea: harul.

Tocmai datorită harului recunoaștem, cu multă frică și cutremur, că toate ne sunt cu adevărat îngăduite, dar nu toate ne duc pe căi folositoare.

Are sens, sub har, să luăm la bani mărunți domesticirea relației cu Tatăl, turnarea ei în forme cuminți, rezonabile, ce pot fi gestionate în timp, în spațiu, în ritualuri, mărturisiri și întrebări cu răspuns.

Nu că acestea nu își au rostul; se întâmplă însă (trebuie să se întâmple!) ca formele să nu poată ține harul cuminte, așa cum, în vechime, sabatul nu putea stăvili revărsarea de binecuvântare pe care Tatăl o turna peste Israel prin Fiul Său sau cum riturile de curățire ale vremii nu puteau opri lacrimile păcătoasei cu care au fost șterse picioarele Domnului.

Dacă formele pot să gestioneze harul se cheamă că avem o religie ca oricare alta de pe pământ (Domnul să aibă milă de noi, în acest caz!). Dacă, dimpotrivă, harul se revarsă peste cuvintele noastre, peste gesturi, peste tipare și peste ceremenii, dacă poate el să ne conducă înspre acea speranță care nu înșeală, începi să ai o mărturie a iubirii turnate prin Duhul în tine. Iar cerul este la un Ava distanță de fiecare dintre noi și se ia cu năvală (încă).

De aceea îmi repugnă monergismul, pentru că el transformă lumea asta într-o uriașă hală de producție, una care își permite să scoată pe bandă rulantă o mulțime de rebuturi și extrem de puține produse de colecție. Iar din ideea de relație cu Dumnezeu rămâne o difuză reflexie a ființei noastre în relația dintre Duh și Cristos, gestionată de un computer central, așa ca-n I, Robot  …

Narcisism

Privită de undeva de sus, de departe, vieţuirea umană nu este nici absurdă, nici imposibilă; mai degrabă, ea pare să urmeze principiile unei mecanici de genul celor pe care le-am învăţat la şcoală.
Ispita de căuta legile care ne guvernează interacţiunile este una căreia nu-i vor rezista nici îngerii, nici demonii, nici celelalte  –  ipotetice sau reale – fiinţe care populează văzduhul. De fiecare dată când îi vom ceda, vom ajunge să înțelegem încă odată că suntem prea mici pentru lumea asta mult prea întinsă.

Ș-atunci se naște ideologia, ca răspuns ce ne acomodează cu această acută depersonalizare. Paradoxal, orice ideologie se trăiește la un nivel profund personal: suntem gata să sorbim fiecare afront, să ucidem, să ne jertfim, uneori împotriva interesului nostru imediat, de dragul dogmei seci și nepăsătoare.

Odinioară, credinciosul era chemat să își ordoneze viața pe care o ducea în cetatea aceasta efemeră, având-o în minte pe ceea eternă, înspre care se îndrepta. Astăzi, cel prins în mrejele ideologiei, face același lucru, dar nu pentru o cetate anume, ci pentru o idee care însemnă ceva, mai mult decât e cazul. Căci ideile nu sunt menite să ne ofere semnificații, ele sunt doar instrumente de lucru.

Numai așa sacrul rămâne sacru, iar ideologicul (da, această formă substantivată, neapărat articulată: suntem nevoiți să inventăm un cuvânt) este deconspirat pentru ceea ce reprezintă: un simulacru al transcendenței. Ne comportăm în fața unor obiecte profane, ca în fața unor hierofanii, deși știm (de data asta pe bune!) că noi le-am creat. Asemeni meșterului care taie o bucată de lemn în două, pentru a-și încălzi soba cu o bucată, în timp ce din a doua își face un idol pentru a-i aduce închinare: așa este (și) cel orbit de ideologie. Căci ideologia este o idolatrie a inimii îndrăgostite de propria-i visare.

În capitalism suntem cu toții niște paraziți

Orice ideologie își are paraziții ei. Nu mă refer acum la „dușmanul de clasă”, ci la acei indivizi care par să fenteze sistemul, profitând de slăbiciunile lui, sau care pur și simplu nu se integrează ca parte a întregului, dezvoltându-se separat și, pe cale de consecință, ilicit. Pentru comunism, chiaburii și, în general, oamenii întreprinzători intrau în această categorie; de asemenea, cei ce îndrăzneau să se folosească de capul lor pentru a gândi și evalua realitatea. Pentru naziști, evreii erau cei ce parazitau buna rânduială. Astăzi, în funcție de context, găsim paraziți peste tot, după pofta inimii și a ideologiei ce o mână în luptă: imigrantul, creștinul conservator, masculul toxic (în special acei „incels” greu de dibuit și de citit în negura minții lor), femeia casnică, posesorul de mașină pe combustibili fosili, apostatul (harismatic sau „ne”), asistatul social, magnatul lacom, pesedistul, useristul …vai, doar cerul e limita!

S-ar putea, însă, să aibă dreptate Bong Joon-Ho: paradoxul capitalismului stă tocmai în faptul că ne oferă tuturor, indiferent de clasa din care facem parte, șansa de a parazita. Mai mult, dacă am încerca un pic, am putea dovedi chiar că aceasta este esența sa (a capitalismului): garantarea dreptului fiecărui ins de a-și urma interesul în lume, profitând de ea, de oportunitățile ivite, dar și de slăbiciuni. Curat paraziți!

În timp ce unele discursuri ale ecologismului încearcă, fără prea mare succes, să ne facă pe noi toți să ne simțim ca niște paraziți ai planetei, capitalismul o face discret, pe nesimțite. Cu câtă eficiență, însă!

Întrebarea este dacă nu cumva aici șade pitită și una din rotițele lipsă ale teoriei lui Weber, aia cu rolul eticii protestante în modelarea capitalismului. Omul nu este doar mort în păcatele sale și în dușmănie față de Creatorul său: prin Cădere, el a devenit un parazit al Creației, o stârpitură vrednică, precum zice predica aceea a lui Edwards, de un desăvârșit dezgust divin. Ce să ne mai ascundem după deget: ăștia suntem, iar dacă e să fim blagosloviți cu pronii neînchipuite și nesperate, asta se va întâmpla numai prin harul Domnului. Nemeritat, totuși de puțini știut. Ca orice (alt) har.

O astfel de egalitate nici cel mai perfect socialism, fie el doar teoretic și utopic, nu ne-o poate da.

… și iată că un armăsar înaripat, avându-l pe președintele Trump călare …

Actuala situație politică din Statele Unite și succesul de care se bucură (încă) Donald Trump în contracararea atacurilor la adresa sa și a politicilor pe care le implementează scoate la lumină o evidentă diferență de expertiză între cele două mari tabere politice – democrați și republicani – în gestionarea imaginarului politic.

Nu contest rolul celorlalte instrumente electorale folosite pentru propulsarea candidaților și platformelor lor politice (legitime sau golănești); alături de ele mai există unul, puțin evidențiat în analize politice, cu toate acestea esențial: capacitatea de comunica imagini, simboluri și, de ce nu, mituri care să captiveze electoratul. Sunt aceste construcții mitologice cele care, dacă sunt bine așezate în conștiința publică, îi pot determina uneori pe alegători să voteze cu convingere și chiar să militeze cu fervoare pentru opțiuni care se îndreaptă fățiș împotriva intereselor lor imediate. Mai tulburător: unii dintre acești alegători vor fi gata să își pună în cui chiar și cele mai prețioase principii, captivați de abia înțelesele, deși pline de semnificații, imagini ideologico-simbolice cu care sunt hrăniți de către ofertanții politici.

Nimic nu este mai puternic decât un mit bine meșteșugit. Unele construcții de acest fel – bine puse în scenă de către partizanii republicani – au rezistat tuturor urgiilor aduse peste ele de media liberală, dinspre Hollywood sau din zona universitară. Fake news-urile sunt apă de ploaie prin comparație cu aceste trainice edificii de imagine plină de semnificații. Oricum, acestea (fake news-urile), sunt menite să întrețină un schimb de focuri pe un teren de luptă deja modelat de mitologii.

De dragul un mit bine construit se anatemizează oameni, se rup prietenii în real, se fac desprieteniri pe rețele, se lasă cu vărsări de sânge. Ori, în această privință, în timp ce republicanii sunt la nivel de master în mânuirea acestui instrument, democrații încă încearcă pe caiețelele lor programatice să încropească niște liniuțe și bastonașe.

Nici nu este de mirare: republicanii au de partea lor religia. De aici vine expertiza, în special de pe filieră evanghelică. Mda, am descoperit roata, veți zice. Puțintică răbdare, totuși …

Lumea evanghelică, în general, trăiește într-un paradox existențial. Formal, ea respinge ideea de mit, de simbol religios, de imaginar. Pe cale de consecință, și conceptul de sacru îi este străin. Din nevoia de promovare urgentă a unui discurs eficient și inechivoc față de lume – propovăduirea Evangheliei – s-a născut această repulsie față de imaginar, mult mai lent și mai costisitor în implementare. E mai simplu să pui Evanghelia în patru puncte, după care să ții un registru cu numele celor ce le-au mărturisit cu mâna pe inimă, decât, de pildă, să investești în semnificațiile ei (cum arată povestea acestei lumi cu sau fără Cristos în ea, ideea de zidire nouă în El, ce înseamnă să fii adoptat în familia lui Dumnezeu etc).

Paradoxul constă în faptul că deși, conceptual, evanghelicul respinge mitul, imaginea și simbolurile, acestea sunt parte integrantă a prestației sale în lume. Găsește repede asocieri între situații contemporane și evenimente sau imagini profetice din Biblie. Fiecare scenă, fiecare obiect, fiecare personaj de pe scena istoriei actuale își găsește o corespondență solidă în conștiința evanghelică. Cutremure, incendii, mutarea unei ambasade, Trump, Uniunea Europeană, națiune (creștină), Israel, declarații de principii, „persecuții” și vești despre persecuții, toate, dar absolut toate pot fi acoperite, numai să vrem, de o aură biblică. Există un verset – asta e sigur – pentru orice fragment de lume, de timp sau de gândire pe care îl întâlnim pe lume. În mâinile unui om care știe să umble cu un astfel de material, acesta se transformă în dinamită de cea mai bună calitate.

Nu Trump a învins-o pe Hillary, ci Cirus. Să nu credeți că democrații nu-și doresc o Americă măreață: problema este că nu au reușit să ofere un ideal al acesteia, fie și el nostalgic, iluzoriu, propagandistic sau cum vreți voi, precum „Make America Great Again” (promovat, așa cum se promovează un simbol, pe șepci, pe brelocuri, pe prosoape, pe tricouri și pe tot ce poate fi purtat la vedere, cu mândrie). Ce s-a ales de fanteziile socialiste în care oamenii muncii, fericiți și liberi, cântă din toți rărunchii despre binefacerile egalității și propășirii de care se bucură – în mod egal, așa cum se cuvine – toți cei ce odinioară erau năpăstuiți de către hrăpăreții chiaburi și oligarhi?

Despre așa ceva vorbesc:

Să ai la îndemână un material atât de bogat de propagandă și să nu fii în stare să încropești măcar ceva pe jumătate la fel de potent în plan simbolic precum ideea, ca să dau iar un exemplu, de zid construit pentru apărarea țării! Își merită soarta, incompetenții! Nici măcar nu mai contează celelalte semnificații pe zidul le are sau implicațiile în plan moral și umanitar, el a funcționat ca un simbol, umplând inimile celor ce l-au consumat ca atare cu pace: suntem în siguranță, va fi bine.

În toată prostia și răutatea lor, cei din vechea gardă a bunăstării distribuite cu forța, pe rând, ca să ajungă la toată lumea, știau măcar un lucru, cum să își vândă ideologia, cum să o îmbrace într-o haină a mitului și a simbolului. Democrații actuali sunt niște epigoni patetici, iar acest lucru li se datorează, în mare parte, faptului că nu (mai) au abilitatea de a gândi religios (în sensul larg al termenului).

Or, evanghelicii, în mod conștient sau – teribil de îngrijorător – naiv, și-au vândut expertiza în munca cu simbolurile celui ce s-a aliniat semnificațiilor acestora. Iar Donald Trump, care nu este chiar străin de spațiile acestea confesionale, știe să folosească astfel de asocieri simbolice.

S-a dus vremea lui Cirus, este vremea lui Iosif, da, a acelui Iosif din vechime, cel prin care Egiptul fost binecuvântat peste măsură. Și cel prin care, să nu uităm, administrația lui Faraon a propășit, în detrimentul claselor inferioare, aservite tot mai mult puterii oficiale. Acum este vremea vacilor (foarte) grase; fiecare discurs al lui Trump nu face altceva decât să ne reamintească acest lucru. Peste tot – în America, să ne fie clar – este numai belșug și prosperitate, ca-n vremurile biblice.

Ce nu ne spune Trump este pentru câtă vreme va fi așa.

Rămâne de văzut dacă atunci când se vor arăta și vacile acelea slabe – căci se vor arăta, nu? – ele vor mușca doar din prosperitatea americană sau, după cum s-a întâmplat și în alte dăți, vor face prăpăd pe toate pajiștile lumii. Dar până atunci se vor descoperi, sunt sigur, și alte simboluri cu care să ne hrănim mințile, în caz că burțile vor avea de suferit.

Ajunge zilei (electorale) necazul ei.