Supermall

Este posibil ca pentru generațiile care vin, crescute în biserici sau în afara lor, amenințarea consumerismului să nu mai stea în constatarea că „lucrurile cumpărate nu aduc fericire și împlinire” în viețile celor ce le dobândesc, ci în recunoașterea faptului că o vor face. Ne adaptăm, nu stăm degeaba. Tot mai mulți oameni arată că pot fi pur și simplu fericiți ajungând în posesia unui nou gadget sau vehicul minune; la fel se întâmplă cu cei ce reușesc să își clădească un cuib mai de soi sau să se îmbrace cu niște țoale de firmă. Fericiți și împliniți. Câștigând bani, mulți, mulți bani și cumpărând o mulțime de lucruri. Vedeți?

Apoi … devenim mai buni alimentând mașina cu un anume tip de carburant; avem mai mult timp pentru noi folosind detergentul minune; cafeaua ne apropie de cei dragi; murdăria este bună; ne împlinim cele mai tari vise grație creditului pe bază de amprentă; ne trăim umanitatea cu adevărat hrănindu-ne mâțele și ogarii cu bucățele suculente proaspăt scoase din pachețel; suntem uniți în cuget și simțiri datorită ultimei oferte de servicii de date; trăim arta pură pe ecranul unui gadget care a costat cât hrana zilnică pe vreo trei luni jumate (dar a meritat!); devenim una cu tehnologia atunci când conducem o mașină ce pare să îți cunoască cele mai adânci angoase rutiere etc,etc, etc.

„Dar va veni un moment când își vor da seama că și-au risipit viețile!” zici. Ești gata să-ți pariezi viața pe asta? Pentru că atât timp cât trăiești într-un (super)magazin, moartea nu are nici o altă șansă decât să te găsească cu zâmbetul pe buze, bucurându-te de ultima achiziție. Nu e timpul pentru regrete. Totul e să ai în permanență cardul la îndemână, căci ofertele vor curge până în vecie. E o promisiune!

EXCLUSIV pentru dreptcredincioși! SENZAȚIONAL: ce n-am dat pe mere și ce dăm pe pere în mărturisirea noastră!

Picătura fatală tocmai a răsturnat paharul mărturisirii … Citește în continuare „EXCLUSIV pentru dreptcredincioși! SENZAȚIONAL: ce n-am dat pe mere și ce dăm pe pere în mărturisirea noastră!”

Prezidențiabilul: cine este el și cu ce îl vom asemăna?

Mă pregătesc de zor. Presimt (încă) o campanie isterică, apocaliptică, spirituală, în care abisuri profetice irefutabile îi vor impune alegătorului creștin un candidat călare pe un cal alb, cu o trompetă de foc în mână, în timp ce toți ceilalți sunt capete ale bestiei aleia cu zece coarne. Am mai văzut filmul ăsta. Se dă în reluare, pe toate canalele.

Din nou, alegătorul creștin nu are de făcut o alegere; el TREBUIE doar să pășească pe calea deschisă de niște înfierbântați ai unui organism media de două parale și ale cărui funcții vitale sunt încă menținute grație unor perfuzii consistente de senzaționalism agresiv. Floare la ureche.

Mai ales că (scuze…) candidatul, cel ce va ștanța valorile creștine acolo unde trebuie și unde le este locul (la Cotroceni, deasupra porții principale: unde vă gândeați?), va fi cu necesitate un arhetip al unui personaj biblic. Altfel nu se poate.

Numai că, deși se întrezărește la orizont șaua călărețului ce va face din România o Grădină a lui Dumnezeu, încă nu a ieșit la lumină acel arhetip motivator. Izvorul de inspirație este bogat, dar cred că ar trebui început din timp, ca să priceapă bine tot creștinu`.

Cirus a fost adjudecat deja de Trump. Deși se pășește în umbra americanului, nu cred că e rost de un plagiat acum.

David? Lipsesc Goliații, n-are cu cine.

Moise? Nu mai are cu cine: Exodul e deja în curs de înfăptuire.

Noe? S-o gătat lemnu`, abia mai avem pentru a schimba o vorbă.

Solomon? Ah, înțelepciune …

Samson?

Mai bine nu-mi bat capul, vor găsi ei ceva potrivit, de asta sunt sigur.

(I)responsabilitate

În comunism, ne mai aducem aminte unii, le aveam pe toate în comun, așa cum se cuvine, mai puțin vina pentru eșecuri (neîndeplinirea planului cincinal, un accident de producție etc), care era întotdeauna personală. Trebuia neapărat identificat tovarășul cu pricina și înfierat cu simț de răspundere, în spirit revoluționar.
S-au dus acele vremuri, iar acestui instrument de rafinare a lipsei unei răspunderi personale pentru un râu sau ram neconform din țara asta i s-a mai adăugat unul, truismul colectiv autocritic. Cu simț de răspundere și acesta.
„Toți suntem vinovați“, se aude din toate direcțiile în aceste zile. Sună pios, vinovat, corect, definitiv, necontracarabil. Cum să răspunzi unui astfel de mesaj fără să îți sapi ție însuți groapa neprihănirii de sine? Nu știu. Ce știu, însă, este că atunci când suntem cu toții vinovați, nimeni nu mai poartă răspunderea pentru cele întâmplate. Nici pentru cele ce se vor sparge în capul nostru de acum încolo. Pentru nimic.
Dar am o soluție, prin care am putea împăca și capra și varza (ne)vinovăției de sine. E biblică, apostolică, deci acreditată.
Repetați după mine: „suntem cu toții vinovați de ceea ce s-a întâmplat, dar cel mai mare dintre toți sunt chiar eu“. A fost greu?
Nu înseamnă că, gata, am și devenit responsabili, dar poate că un fir de ipocrizie de pe gene tot se va fi făcut pierdut printre lacrimi. Progresul făcut e aproape neglijabil (sic!), dar măcar nu batem pasul pe loc.

Never trust the apparatus!

Spre finalul primului episod din seria Cernobyl, realizată de HBO, întâlnim o scenă care, cel puțin din punctul meu de vedere, ne oferă cheia ideii principale a producției: cum putem să ne comportăm ca oameni responsabili într-o lume în care suntem învățați să ne încredem cu precădere în forța, înțelepciunea și competența unui sistem?

La o primă ședință operativă, în timp ce mai mulți tovarăși încearcă să găsească o cale de a ieși cât mai curați din toată afacerea cu explozia, un tovarăș ceva mai în vărstă și, probabil, cu mai multă experiență în munca de partid, ia și el cuvântul, îndemnându-i pe toți – de fapt, aducându-le aminte – să își pună încrederea în aparatul de Stat (apparatus). Aveți încredere în apparatus, în ceea ce zice el, și lăsați-l să își facă treaba cum știe el mai bine. Dormi liniștit, el lucrează pentru tine, vorba reclamei de tristă amintire. Întreg filmul ne va dovedi exact opusul: aparatul funcționează mizerabil, iar dacă s-a făcut ceva bun pentru a gestiona situația provocată de explozie, s-a făcut pentru că au existat oameni care nu s-au ascuns după o structură dezumanizată și dezumanizantă, ci și-au asumat cu curaj, cu nebunie și uneori chiar cu eroism decizia de a se face parte din rezolvarea problemelor.

Un sistem corupt și bolnav anesteziază până la anihilare, printre altele, și capacitatea de a ne asuma responsabilități personale. El este ușor de transformat în „vinovat de serviciu”; mda, cad vreo două-trei capete, de regulă fără mare zgomot, după care o luăm de la capăt. Dacă sunt însușite niște lecții – și au fost, să recunoaștem, însușite câteva – asta se face cu un preț: cineva trebuie să moară în prealabil, dacă se poate niște copii. Da, pentru că o astfel de lecție trebuie să fie neapărat și una cinică, dacă altfel nu se poate.

Pentru mine, între cauzele care au condus la eșecul salvării Alexandrei, fata ucisă în Caracal, aceasta este una dintre cele mai tulburătoare, cu atât mai mult cu cât ea este și cea mai greu de gestionat: un eșec de sistem, din orice perspectivă l-ai privi, al aparatului de securitate civică, al societății și, de ce nu, al tehnologiei care ar trebui să ne ajute să localizăm cât mai repede zonele de intervenție. Un apparatus care s-a făcut de râs.

Dar eșecurile aparatelor sunt tot eșecurile noastre. Indiferent de felul în care ne raportăm la ele sau de felul în care le facem să funcționeze, până la urmă noi, oamenii, suntem cei ce facem sau nu diferența într-o situație dată. Respectându-le ca la carte sau, atunci când litera lor nu poate face față provocărilor vieții, urmând spiritul în care au fost gândite.

Altfel, putem da cu presupusul, putem arăta cu degetul, putem condamna și dărâma un sistem, putem cere mazilirea unor factori (i)responsabili. Și putem în continuare să ne punem încrederea în sisteme, în mecanisme, în proceduri și în protocoale. Ceea ce ar constitui, cred eu, o rămânere pe loc în aceeași paradigmă păguboasă. Noi, creștinii, știm că încrederea în om este o perfidă capcană pentru credincios, aducătoare de grozave nenorociri. Cred că același lucru se aplică și mecanismelor de orice fel pe care le punem la punct, chiar cu bune intenții. Sunt omenești – vor da rateuri.

Dar pentru rateurile lor suntem noi, cu toții, responsabili. Pentru faptul că trăim într-o lume în care nu mai prețuim viața îndeajuns pentru a ne-o pierde la nevoie. Pentru faptul că suntem oameni fără piept și creștem o nouă generație care s-ar putea să fie văduvită și de minte. Pentru că România bunului simț e o lozincă, o găselniță de marketing, nu un principiu care să ne călăuzească pașii prin lume. Pentru că la treizeci de ani de la căderea comunismului încă ne ascundem în spatele structurilor de tot felul, întocmai ca pe vremea lui Ceașcă. Pentru că îngăduim ca nici o promisiune a zilei de astăzi să nu depășească stadiul de profeție fantezistă, fără rost de împlinire. Pentru că implicarea multora dintre noi în viața cetății se rezumă la a face bășcălie la adresa celor ce ne conduc.

Aparatul este așa cum este, iar noi ca dânsul, negreșit. Restul e politică.

Și durere.

Șocuri și traume

E la modă să ne șocăm.

Scapă un nene porumbelul – nu contează pe ce cale pentru că, oricum, nimic nu rămâne netrecut în catastif – și gata, suntem dați pe spate, siderați, scandalizați, paralizați, cuprinși de înfiorătoare uimiri existențiale.

Ca niște pudici serafimi, crescuți pe la pensioanele paradisiace ale corectelor rotunjiri de frază, ca unii cărora nu ne-a trecut nici măcar cu viteza unui Concorde vreun gând neconform, căci noi nu suntem ca nesimțiții aceia, răi, nedrepți, înapoiați, extremiști, nu, nu, nu, căci noi ne dăm zilnic tributul de indignare sfântă de două ori pe săptămână, dăm laicuri și distribuiri la toate postările cum trebuie …

… și ne șocăm. Din toți rărunchii, pe toți pereții, cu abnegație, ca și cum viața noastră ar depinde de asta. Viețile celor ce ne-au provocat aceste monstruoase trăiri nu contează: și-au făcut-o cu mâna/gurița lor. La lada de gunoi a istoriei cu ei (nu, nici să nu vă treacă prin cap vreo idee de Recicle bin …)!

Sunt relicve. Noi suntem pe val acum.

Împărtășim cu toții această soartă, dar nu se știe până când:

Căci trăim într-o continuă și nefinalizată stare de „citire a drepturilor”, cu cătușele proaspăt așezate pe mâini, gata să întrăm în dubă. Orice vom spune, orice virgulă așezată incorect și orice exprimare ieșită din colțul mesei poate fi folosită – și va fi folosită, de asta să nu te îndoiești, cum nu te îndoiești de moarte și de Fisc – împotriva ta.

Nu contează de când a reușit să păcălească vămile limbii tale sau ale tastaturii celei de toate zilele: tot ce vei fi rostit vreodată poate fi folosit ca material probatoriu al nemerniciei tale, al faptului că nu-ți meriți locul în măreața simfonie a lumii acesteia.

Asta nu e o noutate, ni s-a mai spus și înainte faptul că vom dea socoteală de orice cuvânt nefolositor. Acum însă, s-a procedat la un schimb de ture. Cel ce avea milă de noi și care ne cunoștea fiecare cuvânt încă înainte de a ieși în lume pare să nu mai dețină prerogative în această problemă: se ocupă Rețeaua. Dar fără milă, căci Rețeaua nu are nici mamă nici tată, numai corecte protocoale și politici.

Io zâc că putem renunța la orice inhibiții într-un astfel de context. Fii bărbat(ă)! Pentru că nu se pune problema dacă ți se vor citi vreodată drepturile, ci doar în ce celulă vei fi încarcerat, în cea a smintiților sau în cea a mișeilor. Țepeș, Doamne, mai ești pe aici?

Non nobis (beta version)

Spiritul cruciadelor n-a pierit, doar s-a îmbrăcat în alte haine politice.

Odinioară, creștinii s-au luptat pentru Ierusalimul pământesc, pentru a-l lua înapoi de la cei ce în mod ilegitim au pus mâna pe el.

Nimic nou supt soare: americanii își iau țara înapoi. Creștinește.

Și prin Europa, unele guvernări utilizează aceeași retorică, îmbrăcată în straie teologice. Este posibil ca la noi, sloganul „ne luăm țara înapoi” să fi fost, într-un mod surprinzător, cel mai puțin înmuiat în dogme, însă nu au lipsit nici pe la noi îndemnuri la cruciadă. Cam dinspre toate confesiunile, democratic.

Patologiile spirituale revelate în aceste situații sunt similare, comparabile. Pe nesimțite, lumea creștină contemporană devine tot mai dispusă să pună în negoț speranța în cele cerești, cea de a ajunge cu orice chip la învierea morților, iar apoi la a intra într-o veșnicie în prezența Domnului, pe iluzia instaurării unui Regat ale Cerurilor în inima proiectelor politice ale zilei. S-a renunțat la paradigma Exodului, care făcea trimitere la o rușinoasă robie și la mâna cea puternică a unui Izbăvitor, și s-a revenit la cea belicoasă, propagandistică, cavalerească (sic!) a luării în posesie a lumii. Nu folosindu-ne de talpa piciorului, ci de dibăcia distribuirii.

Iar sângele care curge nu (mai) este real. Cu atât mai bine! Cruciații abia mai puteau găsi pe ulițele Antiohiei petice pe care să poată păși fără să-și mânjească tălpile (despre mâini nu se pune problema, oricum); cu greu mai găsești în zilele noastre un discurs evanghelic nemânjit de ifose ideologice politicianiste, atacuri la persoană, jigniri, invective, oțăreli, isterii. Nu-i bai, nu ne omoară, ci ne fac mai buni …

„Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc pacea …” mai știți de unde vine asta?