Creștin sau creștinoid?

E greu, să recunoaștem, a ne păstra capul pe umeri în zile ca acestea. Suntem injectați cu stimuli informaționali, fără contenire: cu cât sunt mai minimaliști în mijloacele lor de programare, cu atât mai eficienți în a produce deșertăciune. Un mediu infect, cel puțin la fel de nociv precum cel pe care ni l-am amenajat în jurul nostru, este cel în care ne ducem distribuirile de toate zilele, zâmbăreții și comentariile de rai și de iad. Cum să mai reziști? Cum să rămâi, totuși, întreg?

Să nu-ți pierzi capul, nici atunci când ai învins, dar nici atunci când ai pierdut o bătălie: pare tot mai dificil de împlinit un astfel de deziderat, sub potopul de săgeți arzătoare ale pixelilor nemiloși. Să nu te lași furat de gândul răzbunării, ca să răspunzi unei palme primite cu un croșeu nimicitor (nici măcar în mintea-ți însetată după dreptatea aplicată altora …), nici nu mai pare atât de nobil într-un ethos îmbibat până la refuz într-o manie a auto-victimizării vrednică de niște studii clinice de specialitate, nici vorbă de alăturarea sa ideii de mărturie creștină.

Nu-i vorbă, s-au găsit soluții de coabitare cu această stare de fapt.

Fiți înțelepți ca șerpii, blânzi ca porumbeii și feroce asemeni lupilor, asta este deviza ce străluce dinspre lumea prea multor mărturisitori de Evanghelie. O crasă incapacitate de a răspunde întunericului fiind lumină – nu doar pretinzând-o la purtător, ca pe un breloc – se face cunoscută tot mai mult, împrăștiată fără rușine pe pereți, categorisită fiind ca sfântă și dreaptă lucrare. O conduită instinctuală, de hienă, care trădează o sete nepotolită de sânge, de dinți zdrobiți (ca în acel psalm, da) și de ură față de cel năpăstuit de patimi ne face vrednici de disprețul lumii, nu pricina lui Cristos, ci exclusiv din vina noastră. Iar El nu ne-a cunoscut, căci nici noi nu am căutat a-L cunoaște, ci L-am folosit ca pretext pentru a ne exorciza acea frică ancestrală, de care nimeni n-a fost în stare să ne vindece, frica de a nu face față vieții.

Căci am ajuns ca gunoiul acestei lumi, pentru că nimic nu strălucește în noi. Mințim ca să putem trăi. Dar asta numai viață nu mai este. Creștinism nici atât.

Reclame

Hermeneutica balonului rotund, inclusiv și divers

Amu`​, după o așa partidă nebună precum fuse Manchester City – Tottenham, nu`ș ce mi-a venit să mă gândesc la ce ar fi nevoie în zilele noastre pentru a pune pe butuci și frumusețea unei astfel de competiții, în climatul ideologic actual. Nici nu a trebuit să scurm prea mult prin galeria de dogme progresiste pentru a descoperi soluția salvatoare.

Țineți minte două cuvinte: „diversitate” și „incluziune”. Deja în spațiul cultural zarurile au fost aruncate. Cele două icoane ideologice fac ravagii în media, în industria filmului, în muzică, în educație, în comunități religioase. De ce ar rămâne sportul pe din afară? De ce să nu fie impusă diversitatea și în fotbal? De ce să nu fie legiferat un „inclusion rider” și în Champions League? Nț, nț, nț …

Ah, ce viață, gândiți-vă numai cum ar fi să-i impui Barcelonei: musai să incluzi în echipa de start câte un jucător din fiecare rasă și să reduci proporția de albi la o cincime (hai, să fie un sfert, pentru început …), să ai cel puțin o treime din jucători – adică, rotunjit, patru la număr – care să fie din categoria LGBTQ și măcar unul căruia comentatorul să nu știe ce pronume personal să îi atribuie, iar între ei să găsești – fără discuții – cel puțin un musulman, un hindus, un scientolog și un liber cugetător. Iar tricourile să fie, de acum încolo, în culorile curcubeului, ca să nu se simtă nimeni ofensat. Nu am zis nimic despre femei, deși …

Ș`atunci să vezi meciuri, părinte unu!

Sunt inclusiv ipocrit, infatuat, isteric, insolit

Una din trăsăturile definitorii ale unei culturi mature, relevante, afirmative și inclusive o constituie abilitatea de a-și gestiona într-un mod constructiv ipocriziile. Lipsită de această capacitate, ea, cultura, se transformă într-un bâlci al deșertăciunilor și al invectivelor, iar pe o lungă perioadă de timp, în pustiu, în haos. Atunci când soldații își pierd orientarea pe câmpul de luptă, trag la întâmplare. Misiunea lor rămâne în continuare una nobilă, rezultatele sunt, însă, demne de milă.

De ce spun asta? Păi, să luăm ca exemple două reacții recente pe teme fierbinți în societatea noastră: dacă sunt focuri de paie sau incendii, vă las pe voi să judecați. Prima dintre ele, este cea a președintelui Iohannis, cu „infatuații”. O rafală în vânt, absolut nenecesară, tardivă, teribilistă, juvenilă. Evenimentul referendumului este istorie acum; de bine, de rău, societatea românească a tranșat problema. N-a fost prea mult loc pentru argumente atunci – nu este nici acum.

Să răspunzi infatuării prin infatuare este ca și cum ai incendia apartamentul vecinului de bloc. Nu poate ieși nimic bun din asta.

O a doua reacție, care vă este mai puțin cunoscută – dacă nu citiți ce trebuie, ce să vă fac? – este a doamnei Ana Maria Sandu, într-un articol din Dilema Veche. De data asta, infatuații, ipocriții și istericii sunt cei ce n-au înghițit gălușca manelistă la Gala Premiilor Gopo.

Din punctul meu de vedere, dacă tot mă întrebați, vă voi spune că Citește în continuare „Sunt inclusiv ipocrit, infatuat, isteric, insolit”

Îndobitocism

Ce sat global, nene McLuhan, asta e o junglă în toată regula!

Într-un sat mai nimerești, de voie, de nevoie, o biserică, un „magazin universal”, un făgădău; în lumea pe care am zămislit-o pe rețele toate sunt, deopotrivă, predici, produse de larg consum și țuici.

Locul băbuțelor care pontează cu religiozitate la băncuțele din fața porții a fost uzurpat de rafalele de informări revoltate și binevoitoare care ne biciuiesc ascuțitele instincte ale dreptății. Tot ce o postare construiește azi, alte douăzeci vor dărâma mâine. De aceea, nici nu mai contează adevărul, ci impactul. În creștere, neapărat.

Dar până când, până unde? Nu se mai pune întrebarea asta. Totul este să știi CUM.

Ș-apoi, nici nu se mai întâmplă ceva nou în lume: sunt aceleași fapte recosmetizate și îmbrăcate în straie de paradă politică. În zilele noastre știrile se fac, iar reacțiile corecte se construiesc cu migală.

Dar acestea nu se fac ca acum două-trei decenii în urmă, pe urmele poștașului, ale popii sau ale șefului de post. S-au eliminat intermediarii, iar datele circulă acum dintr-un pom în altul, atașate de liane, în condiții de maximă siguranță. Le recepționăm doar și le dăm drumul mai departe. Deocamdată reușim să nu încurcăm lianele – oricum nu știe nimeni unde sunt agățate – dar până când, până unde?

Ah, ai înțeles: întrebarea este CUM vom proceda pe mai departe.

Dar nu-i sat, nu-i sfat, nici bărbat: e o junglă, fără Cercul Vieții, fără ecosisteme savante, fără „bare necessities”, fără cap și coadă. Aici avem doar elefanți, hiene și lei.

Iar elefanții nu uită niciodată. Orice vei spune poate fi folosit și, nu-ți fă iluzii, va fi folosit împotriva ta. Atunci hienele te vor sfîșia. Iar leii, împăciuitori și imparțiali, vor face dreptate, așa cum numai niște regi de teapa lor sunt în stare să o facă.

Hakuna matata!

Dacă tot m-ați întrebat …

Reporterul: Dacă ai putea schimba trecutul, ce ai schimba?

Dyo: Oh, cu ce să încep? Păi, aș face cumva să renunțăm la poziția bipedă și să ne cățărăm în copaci, consumând numai banane eco. Și să nu mai avem animale de companie, trăiesc pe spatele nostru, nerușinatele! Aș schimba în așa fel încât noi să fim oamenii de companie ai animalelor, să vadă și ele că nu e treabă pentru oricine.

Reporterul: Dacă veți participa vreodată la alegeri pentru funcția de asistent administrator de bloc, vă dați seama că cele spuse mai sus pot fi folosite împotriva dumneavoastră? Se vor găsi răuvoitori care nu le vor înțelege și le vor posta pe perete …

Dyo: Dar ce am zis? Eu doar am descris un demers dialectic și fenomenologic aplicat spațiului biodiversității liberal-creștine, cu accent pe o perspectivă antropologică post-deconstructivistă, în care eul-sine se regăsește reflectat în matricea disonanțelor noetice dintre efectele teoriilor multi-biodiverse și cele motrice existențiale …

Reporterul: Aha …

Suntem toxici, dar ne tratăm

Să nu credeți cumva că cei ce au realizat reclama aia la Gillette au descoperit cumva roata (sau că au inventat-o). Scripturile ne-au spus-o cu mii de ani în urmă: suntem cu toții toxici și lipsiți de slava lui Dumnezeu. Ce au făcut acești oameni este doar o cosmetizare ideologică a mesajului, adaptată imperativelor momentului. Toate-s vechi și nouă toate.

Dar orice identitate poate fi contaminată. Căci orice atingem poate deveni otravă. A existat odată, ni se spune, o burghezie toxică (prin natura ei, zice marxismul). Politica e toxică (toată, se pare). Media? Și ea e toxică, până-n măduvă. Există românism toxic (și maghiarism, de asemenea, și americanism etc.). Și credința poate intoxica unele minți (da, la fundamentalism mă refer). Tradițiile, în special cele religioase, sunt din cale afară de toxice. Religia otrăvește totul, ne-a zis-o Hitchens. Toxice sunt muzica și filmele. Jocurile video. Peretele Rețelei. Mașinile diesel. Mașinile electrice. În ce privește feminitatea, nu mă pronunț. Nici în privința violenței din filme, a limbajului porcos sau a erotismului, tot mai apropiat de pornografie, care abundă în producțiile cinematografice ale ultimilor ani. Suspectez că alea sunt curate. Contraziceți-mă, dacă puteți.

Ce mi se pare frapantă, în aceste condiții, este penuria de idei într-ale dezintoxicării. E ușor să arăți cu degetul, mult mai greu e să oferi soluții de vindecare. Cu o reclamă precum cea la Gillette, tâmpă în didacticismului ei, chiar dacă, să recunoaștem, bine intenționată, nu se rezolvă masculinitatea cea rea. Altfel, mi se pare că gama de instrumente de educare aplicată în zilele noastre este aproape în totalitate punitivă: procese juridice, boicoturi, ostracizări, interdicții, suspendări de conturi.

Procedurizarea și standardizarea cotelor de acces la cașcavalul cel mare (public, bugete, oportunități, scaune directoriale, școli, comitete și comiții, tarabe, prime time etc) pare să fie metoda oficială și patentată prin care se încearcă să detoxifierea lumii. Vrei și tu o îmbucătură? Zi-le ca noi, cântă pe struna noastră. Altfel, ești o otravă și vei fi tratat ca atare. Pentru astfel de lucruri s-au inventat tomberoanele.

Soluția asta, din păcate, nu face altceva decât să producă victime. Nimic restaurator în ea (de aceea se insistă mult pe modelarea creierelor micuților, încă din grădinițe, pentru că cei mari și needucați sunt deja pierduți pentru lume). Pleava este măturată și aruncată în gheenă. Punct.

Împotriva opresiunii (neo)marxismul nu are alt răspuns la îndemână decât tot oprimarea. Nu poate, nu știe și, încep să cred, nu dorește să încerce altceva.

Spuneți-mi că asta nu e o soluție toxică.

Ce vreau eu să vă zic, totuși: nu e singura cură. Mai există o cale, ceva mai veche, însă una care nu își pune problema pierderii celui toxic, ci a recuperării lui. Pocăința. E recunoașterea falimentului, a propriei toxicități, urmată de curățirea prin credința în Isus Cristos, Cel ce s-a jertfit și a biruit moartea pentru a ne smulge din robia păcatului și a ne aduce la viață. E o soluție mult mai bună. E curată, iar termenul ei de garanție nu expiră.

Prin ea poți fi cea mai bună versiune a ta.

Hm?

Crăciun vinovat (replay)

Să bați toate (hyper)marketurile cetății în lung și în lat, luptând alături de mii și mii de alți sărbătorisitori ai Crăciunului, ei asemeni ție, iar tu după chipul împrumutat prin mijlocirea lor, prin trafic, pe la cozi și pe la târguit de falnici brazi, iar apoi să treci prin toată forfota pregătirilor celor menite stomacului, pentru după noaptea măreței îmbuibări să te cufunzi într-o profundă expresie a unei căințe ce tinde a deveni un tip metafizic comportamental, prin care fie înfierezi, fie asculți cu înfiorare felul în care predicatorul condamnă de la amvon ceea ce a devenit Sărbătoarea, care ar fi trebuit să fie despre Isus, nu despre toate cele pe care le facem ca victime ale consumerismului … știți voi.

Dar, nu-i nimic, până la anu`, cam prin octombrie, se va uita totul și iar o vom lua da capo, cu voioșie.