Arta ofensei – o pledoarie pentru armonie și pace în ton cu veacurile

Arta ofensei – o pledoarie pentru armonie și pace în ton cu veacurile

Una dintre cele mai mari ofense ce i se poate aduce unui om astăzi nu este să îi spui cine/ce este, nici să folosești un pronume greșit când i te adresezi, nici chiar să îi spui că încalcă prin modul său de viață nu`ș ce ordine divină. Ești scuzat, chiar și dacă îi uiți numele. Există însă ceva mai eficient, un păcat capital al relațiilor noastre afișate pe toți pereții lumii, un afront ce pare să nu cunoască granițe politico-ideologice, la fel de sigur în efectele-i pe cât este depravarea naturii umane: să-i spui omului că nu are dreptate, că opinia sa pe un anume subiect este greșită și că ar fi cazul să și-o revizuiască pe ici pe colo, prin părțile esențiale, pentru a recunoaște că tu ai dreptate și nu el. Aș, l-ai atins! L-ai nimerit acolo unde îl doare mai tare. Mai poți dormi noaptea?

E dezinformat. Nu poate pricepe sau – și cu asta garantat învârți și mai bine cuțitul în rană – nu vrea să priceapă. Și-a ales greșit tabăra. Faptele sunt evidente, argumentele de bun simț. Ah, și dacă vrei să asezonezi cu nițică sare acea rană deja deschisă, grabnic vărsătoriule de sânge, arată-i că e ipocrit, că opinia sa despre faptul că va fi soare astăzi este în flagrantă contradicție cu umbrela pe care o avea sub braț ieri.

Nu a înțeles ce ai vrut să spui. A citit printre rânduri, ți-a pus cuvinte în gură, nesimțitul. Așa ceva nu se permite. Tu ai comunicat limpede, concis, la subiect; el, în schimb, începe să facă asocieri aiuritoare și e confuz în exprimare. „Nu ai înțeles ce a am spus” e ca o înjurătură pe care poți să i-o aplici din scurt, lătrător, fără pic de milă, din moment ce încă expresia nu este taxată ca „limbaj licențios”. Cine se crede?

E un adevărat deliciu în comunicare să îi arăți interlocutorului tău că a generalizat într-un mod nepermis pe o anumită temă, folosindu-te de un exemplu anecdotic sau mai bine chiar de un meme bine meșteșugit. Touché! De regulă, astfel de argumente îl lasă fără răspuns. Dacă totuși reușește să contracareze la rându-i cu un instrument similar, poți să îl contrazici arătând că acesta este o excepție de la regula generală sau că interpretează într-un mod tendențios faptele, care, altfel, nu demonstrează nimic deosebit. Îl trimiți să mai învețe câte ceva, să se documenteze; o faci la început cu o condescendență împăciuitoare, ca să arăți ce bun creștin ești. Dacă nu vrea, dă-i unfriend, pentru că inadmisibil ca tu să ai astfel de prieteni, care gândesc atât de greșit despre lume și viață. Lasă-l ofensat și cu buzele umflate de ciudă. L-ai scos din lumea ta, el nu mai există decât într-o variantă de univers îndepărtată, una ipotetică precum multiversurile lui Hawking. Așa-i trebe.

Nu se dă greș nici cu ridiculizarea ideilor aproapelui, așezată trainic pe o condescendență regală a celui ce știe că ocupă un teren mai solid. Aceasta este ofensa catalizată de posibilul oprobiu public. Odinioară erau hainele demodate motivul bârfelor de la colț de stradă, între cei puși la patru ace cardinale, acum sunt opiniile greșite. O idee greșită aruncă în lume asupra celui ce i-a dat share un stigmat similar cu cel al pantalonilor rupți în fund sau al unui nenorocit de fir dus de la ciorap. Grijă mare!

Oamenii sunt flămânzi și însetați după dreptate zilele astea, și nu-i cine să-i sature, asta e. După dreptatea lor, să fie clar. Cu cât ne șuieră mai multe pe lângă ureche cu atât ținem mai mult să ni se recunoască pertinența argumentelor noastre bazate pe studii făcute de specialiști de mare încredere, obiectivi, neafiliați ideologic sau, acceptabil încă, aflați de partea bună a Forței. Dacă acest lucru nu se întâmplă suntem ofensați; asta este o problemă, pentru că dorim – nu-i așa? – să trăim într-o lume în care cu toții să ne simțim bine. Doar o viață avem de trăit: dacă nici în asta nu ni se dă dreptate, atunci unde, când, cine?

Ar trebui să avem cu toții dreptate, să interzicem contrazicerea. Ce fericiți am fi! Ce-i așa mare lucru? Tot ne-am ambiționat să construim o lume offence free, în care toate gropile căilor de comunicare vor fi astupate cu petale de trandafir. Iar asta-i ofensa cea mare, mama tuturor jignirilor ce-i pot fi aduse unui om, fie el religios, ateu, etnic sau de gen. Să terminăm odată cu Wainștanii delictelor de opinie! #șîio! Destul cu abuzurile! Până când?

Uite, ca să nu ziceți că nu fac eu primul pas: de acum încolo nu voi contrazice pe nimeni. Gata! Aveți dreptate, dragii mei calviniști și arminieni. Și voi, iubitorilor de Trump: omul e un înger (mă rog, există niște detalii anatomice care ne dau dureri de cap, dar nu mă voi crampona acum în acestea). Armele de foc sunt bune, cu ele se întreține pacea și liniștea lumii. Bicarbonatul de sodiu, da, vindecă complet cancerul și reglează nivelul colesterolului în sânge, asta pe lângă faptul că vindecă încă vreo duzină de boli încă în curs de descoperire. Votul contează. Microcipurile deja sunt programate să ne transfere sufletele în baza de date a Antichristului. Vă dau dreptate tuturor. Sunteți cu toții drepți în judecată …

… numai să-mi lăsați și mie un pic de dreptate, de pildă, să nu mă contraziceți atunci când zic că merita și Tom Cruise un Oscar la viața lui, dacă nu pentru Top Gun măcar pentru una din misiunile sale imposibile.

Reclame

Picătura care ne strică Forma Apei

Va să zică, este în regulă ca Academia Americană de Film să acorde premiul Oscar pentru cel mai bun film unor producții în care:

– personajul principal este un caucazian hetero, având un frate autist (Rain Man)

– un personaj cheie este un șofer negru, la dispoziția unei doamne caucaziene (Driving Miss Daisy)

– este vorba de un caucazian care descoperă lumea indienilor, undeva în Vestul Sălbatic (Dances with Wolves)

– o femeie caută să prindă un ucigaș în serie, făcând apel la ajutorul unui alt criminal psihopat, caucazienism pe toată linia (Silence of the Lambs)

– avem povestea unui caucazian hetero, cu un coeficient de inteligență redus (Forest Gump)

– toată povestea este cu și despre caucazieni, oameni de ispravă, mai ales când au securea în mână (Braveheart)

– se scufundă un vapor, și nici una dintre victime nu este afro-americană, asiatică sau latino; ah, să nu uităm: femeile au prioritate în bărci (Titanic)

– avem o poveste dintr-o Europă despre care toată lumea vrea să uite, cu sfială, chiar cu rușine; Shakespeare … serios?!? (Shakespeare in Love)

– personajul principal este un bărbat caucazian aflat în criza vârstei mijlocii, libidinos, visează la fetișcane … interpretat de Kevin Spacey (American Beauty)

– ni se propune o poveste a unui schizofrenic, bărbat caucazian și el (A Beautiful Mind)

– avem o poveste frumoasă cu oameni, hobiți, elfi, goblini și alte lighioane, toate caucaziene (The Lord of the Rings: The Return of the King)

– o femeie – tot dintr-ale noastre – dă bine cu pumnul (Millon Dollar Baby)

– acțiunea se petrece într-o țară fără negri (No Country For Old Men)

– totul este în, despre și prin mlaștină, fără albi, fără negri, fără hispanici (Slumdog Millionaire)

– avem o captivantă poveste a unui rege englez care nu poate lega două vorba ca oamenii – dezavantajat în exprimare, cred că așa se zice corect (The King`s Speech)

– în sfârșit, avem un negru, exploatat de niște albi răi și cruzi, dar salvat în final tot de către un alb, așa cum numai Brad Pitt poate fi (12 Years a Slave)

– eroul principal este, iarăși repet, bărbat de-al nostru etc, etc, deși nu e chiar în toate doagele, dar ce mai contează? (Birdman)

– ni se propune o facere internă, între ai noștri … bărbați credincioși și, uneori, prea curioși (Spotlight)

Însă nu cumva să avem o poveste despre o mută care se îndrăgostește de o bestie (auzi colo: să te îndrăgostești de o bestie: cine a mai auzit o astfel de poveste?), care are un vecin gay (cât de ciudat, credeam că ăștia trăiesc în ghetto-uri) și o colegă de muncă cu pielea neagră. Și să nu avem un film în care bărbatul alb este rasist, așa ceva nu s-a mai văzut în filme până acum. Până aici!

Ce vrem să vedem în filme și ce nu: Este The Shape of Water un film corect politic?

Cristian Tudor Poescu zice că da, eu zic că … nu prea.

Da, avem un personaj de culoare (cel interpretat de Octavia Spencer), numai că, după normele de incluziune și promovare a diversității el nu aduce corectitudine pe ecrane: este un personaj secundar, pus în slujba definirii celor principale, în cazul nostru, o femeie latino și un bărbat caucazian. Nu o întrece în complexitate pe nici una dintre madamele consacrate încă de pe vremea lui Gone with the Wind, știți acele femei de casă care se îngrijeau de copii albi și imaculați, e un personaj de „recuzită”. Nu vrea nimic, nu evoluează, cu contează.

Recunosc, aș fi putut paria pe prezența unui gay în film, pentru diversitate. Plutește în aer, prin mai toate filmele. De departe, aici pare a fi pariul câștigat de către LBGT;  un film care respiră „queer”, o scrisoare de dragoste către comunitatea în speță etc. Așa este, deși nu prea văd de ce Giles, personajul interpretat de Richard Jenkins, ar avea cu ce să afirme o anume mândrie. Giles este, așa cum e descris în film, un om bun la inimă, sensibil, timid, inofensiv, pe de altă parte, e profund complexat și așezat cu fața spre trecut, incapabil să ne indice spre ceva anume cu care să ne rămână în amintire. Faza cu meșa amintește mai degrabă de rolul decorativ al LGBT-ilor din filmele anilor 90`, când aceștia parcă ne erau arătați în filme precum câinii dresați la colț de stradă: amuzament. Kakaia mândria?

Că veni vorba, caucazieni cuminți și respectuoși ce sunteți, i-ați văzut pe rușii din film? Aceleași reprezentări stereotipe care au făcut deliciul majorității filmelor din perioada rece. Să înțeleg că atunci când vine vorba de reprezentarea dușmanului de clasă punem corectitudinea în cui, nu?

A face un film în care personajul principal se prezintă ca o persoană cu disabilități este din perspectiva distinsului CTP, parte a problemei, adică a infamei corectitudini. Eu, unul, nu-mi pot închipui filmul altfel, ca poveste de dragoste dintre o femeie ca oricare alta (scuze!) și o creatură fantastică. Tocmai în asta stă ideea filmului, să descoperim o relație modelată nu de cuvinte rostite, ci de gânduri exprimate prin descoperirea unui mod propriu de a comunica. Nu asta face orice iubire, hm?

Observați că nici nu mă ating de corectitudinea filmului față de caucazieni, care – păcatele lor – mai sunt pe deasupra și familiști tradiționali, și care au mai citit câte una-alta de prin Scripturi. Până la urmă, corectitudinea este în ochiul celui ce interpretează, nu în altă parte.

Touch me not (if you can)

Orice gunoi poate fi numit capodoperă, vrednic de mari premii și de ropote de aplauze, atât timp cât e corect ideologic. O nouă dovadă în acest sens este Nu mă atinge-mă, un rahat curajos, pe lângă care, Hollywoodul cel rău și liberal, cu toate umbrele sale masochiste, străluce a bun simț și artă cinematografică de prim rang. E adevărat: vorbim despre o ideologie în absența ideilor, căci existența acestui film nu se justifică prin miza temei abordate – intimitatea, zic ei – cât prin „curaj”. Să nu credem cumva că Adina Pintilie tocmai a descoperit ceva nou și vrednic de spus despre subiect: cam tot cu erotismul este confundată intimitatea, nu e nimic nou în asta. În dicționarul cinematografic american „intimacy” și „hot” sunt cuvinte învecinate. Nu sunt genetic structurați pentru altceva, se pare. Dar n-au premiat (încă) o astfel de ideologie. În schimb, în Europa toate`s apă și pământ. Curajul, înțeles pur și simplu ca absența unui minim (bun) simț al proporțiilor și al unor sensuri care au zidit o civilizație, aceasta e ideologia Europei de astăzi. Nici o deosebire între acesta și curajul celui ce-și leagă un bolovan la gât și se aruncă în mare …

Noi, românii, să fim mândri de asta? Pen` ce? Am intrat în această transă a relevanței și nimeni, dar nimeni nu ne mai poate fura ce-i pus deoparte pentru noi, la căldurica lipsei de idei a veacului: iată că Vestul ne bagă în seamă. Ne topim de plăcere. Avem și noi cinema, se zice. E adevărat, trebuie să trecem, asemeni lui Jamal în Slamdog Millionaire, prin rahat până peste cap ca să punem mâna pe râvnitul premiu. Altfel nu se poate, altfel suntem nimeni. Numai că, spre deosebire de Jamal, care după grozava-i aventură, este spălat și readus la condiția de băiețel frumos și simpatic, noi rămânem botezați în zoaie, buni de paradă. Cu angajamentul niciodată rostit, dar înțeles de la sine, că nu ne vom ridica niciodată deasupra, spre a propune lumii și altceva, care să mărturisească frumusețe, nu prosteală. Căci frumosul nu e pentru noi, nu e de nasul nostru. Vestul știe să-și păstreze frumusețea orașelor, a peisajelor, în general a vieții trăite în armonie și înțelegere. Vestul știe ce să facă cu gunoaiele. Nouă ne rămâne să fim aplaudați în continuare pentru cât de jegoși suntem, de corupți sau de nesimțiți. Cu condiția să nu venim cu toate astea peste ei, decât periodic, atunci când ne invită, pentru a ne încasa premiile. Altfel, să ne vedem de căsuța noastră, eventual să le facem culoar celorlalți să ajungă acolo, căci a lor e Împărăția Cerurilor. Noi ne-am cam mâncat mălaiul, ne mulțumim cu urșii.

Mijlocul este mesajul (14) – Regele Mihai

Cum era de așteptat, așa cum se întâmplă de fiecare dată când pleacă dintre noi câte un om care a lăsat niște urme mai de soi în conștiința românească, moartea Regelui Mihai se dovedește a fi un bun prilej pentru români de a-și etala cele mai fine apucături în materie de relaționare cu propriul imaginar istoric. Găsim de toate și, practic, se poate spune că de la venerarea vrednică poate doar de cele acordate sfinților la disprețul celui hrănit prea mult timp cu salam de soia nimic nu lipsește din meniu. Vor trece însă și astea. Rămâne, și pentru unii, și pentru ceilalți, ideea pe care o poartă cu sine această stranie istorie a regalității pe meleagurile noastre. Iar această idee nu va pieri lesne dintre noi, căci pe măsură ce trece timpul, vom resimți și mai dureros prăpastia ce desparte prezentul politic românesc de tot ceea ce înseamnă Regele Mihai pentru istoria noastră.

Nu mă pricep la istorie. Nu sunt sigur pe toate câte s-au întâmplat cam din vremea celui de-al doilea război până în contemporaneitate cu România noastră. Nu știu dacă toate câte le-a făcut Regele au fost menite binelui acestei țări. Nu e treaba mea să judec asta. Ce pot să fac eu acum este altceva: să-l citesc ca pe o epistolă și să încerc a învăța ceva, pentru mine și pentru cei ce gândesc asemenea.

Ce este „Regele Mihai”? Cam tot ce nu e politica românească din ziua de azi. E demnitate, bună creștere și eleganță a raportării la popor. Arătați-mi astfel de lucruri între parlamentarii și guvernanții noștri. Regele Mihai ne mărturisește despre o verticalitate a ființei și orientare a valorilor, lucruri pierdute în societatea românească pe drumul tranziției, cam de prin vremea despărțirii de Corneliu Coposu. În această vreme, tot mai mult, bășcălia a devenit pita noastră de zi cu zi, batjocura aerul pe care îl respirăm iar disprețul cronic pentru cel ce gândește altfel energizantul fiecărei dimineți.

”Băi, animalule!”? „Țigancă împuțită”? „Penală e mama dvs.”? Ca acestea găsim o mulțime între cei ce ne-au condus sau ne conduc acum. Pe ăștia fiecare dintre noi i-am cocoțat sus, cu mânuțele astea două. Problema este că în acest fel și noi suferim aceeași metamorfoză a apucăturilor. Ceea ce era inacceptabil odinioară, când încă mai prețuiam demnitatea umană învățată de la o generație la alta, este acum justificat din pricina scopurilor. Paradoxal, într-o lume în care se încearcă legiferarea protejării demnității ființei, sub toate aspectele, ne slobozim tot mai lesne baierele nesimțirii față de toți și de toate câte ne convin. „Regele Mihai” este despre cu totul altceva, oameni buni. Unii dintre noi, poate, pentru prima oară înțelegem ce înseamnă de fapt sânge albastru, dincolo de detalii genealogice și alte d`astea: e un mijloc de a privi lumea prin lentilele unor constrângeri care-l separă pe om de o existența comună, pur instinctuală, haotică adesea și lipsită de orizont a celui ce trăiește doar de dragul unor lozinci și idealuri exterioare. Sângele albastru este în primul rând un imperativ al asumării responsabilității de a fi om adevărat. Vedem asta și la Cel a cărui naștere o vom sărbători curând. Noblețea obligă, nu-i o vorbă goală. De aceea, pe Hristos îl găsim de fiecare dată acolo unde trebuie să fie, la momentul potrivit, făcând întotdeauna ceea ce este potrivit cu sfântu-I sânge.

Dacă în acest pustiu al conduitei responsabile „Regele Mihai” doar atât face, ne spune ce înseamnă să fii demn în fața unui popor pe care-l dorești să modeleze demnitatea ca mod de viață, de la mic la mare, pentru mine este suficient. „Regele Mihai” este oaza de bună creștere în care încă mai găsim împrospătare pentru ființele noastre măcinate de răutate, de necuviință și de lipsa unui minim autocontrol. Ce păcat că și de data asta ne trezim prea târziu! Ce jale că nici de data asta unii nu se vor trezi! Ce păcat că onoarea și penibilul își dau mâna încă odată peste lumea noastră, astfel că avem toate șansele să trecem fluierând peste încă o prețioasă lecție a recunoașterii și asimilării unor valori!

Rămânem cu regretele cele eterne. Mă lipsesc de așa ceva.

Româniile mele

În câte Românii poate trăi un român? Nu sunt doar două, cum odinioară pretindea un candidat la președinție, ci mult mai multe. Există oferte pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Cine ar putea să le țină socoteala?

Suntem o gloată de troglodiți sau un neam de sfinți pe nedrept rămași necanonizați de Maica Biserică Ortodoxă Română? Suntem niște brute vrednice de Știrile de la ora 5 sau profunzi, frumoși și spirituali (evident, cu subînțeleasa implicație că civilizația europeană nu ne merită)? Este spațiul nostru vital un leagăn, încă subevaluat de către ciudoși, al unei mărețe civilizații sau doar o zonă de tranzit, nefericit așezată la granița dintre imperii? Există motive întemeiate pentru ca cei din jur – prieteni sau inamici – să ne ia, cum zice și reclama, așa cum suntem, pentru că avem un rost cu adevărat pe lumea asta, sau ne merităm oprobiul pentru exportul de nesimțire și de mâini întinse care a ajuns, se pare, până în cele mai excentrice colțuri ale Europei?

Depinde de Româniile prin care te preumbli. Găsim răspunsuri gata ambalate și bune de tranșat cu simț de răspundere, atât pentru tăișul sabiei protestantului aprig în biblica-i judecată la a-i condamna pe cei ce nu-i sunt dragi la praxis, cât și pentru duhul ortodoxului care respiră în fiecare zi doar românism drept-credincios de origine controlată.

Eu trec destul de des, aproape zilnic, prin cel puțin vreo douăzeci de Românii. Nici nu m-am așezat bine la volan dimineața că sunt nevoit Citește în continuare „Româniile mele”

To urge or not to urge?

Ironic sau nu, se pare că vom trece prin acest 1 Decembrie cărând – cum vom putea, unii cu greu, pe spinare, alții prin lapoviță și ninsoare, alții la un pahar de vin fiert – mânuța pragmatică și deloc unsă cu liniștitoare alifii a Unchiului Sam. Mi se pare un no-win situation, căci dacă nu salvăm situația, justiția se va duce făr nici o altă întrebare pe râpă-n jos (nu că ar fi stat prea bine cocoțată între suratele sale), iar dacă o vom face (doar) pentru că ne trag americanii șuturi în spate, nu știu cum vom mai putea îngâna, fără să ne crape obrajii înroșiți în mii de bucățele (de frig, ce credeați?), „Deșteaptă-te, române”. So much for the Romanian urges …

Dar ne-am făcut-o cu mâna noastră, nu americanii sunt de vină.