Mijlocul este mesajul (14) – Regele Mihai

Cum era de așteptat, așa cum se întâmplă de fiecare dată când pleacă dintre noi câte un om care a lăsat niște urme mai de soi în conștiința românească, moartea Regelui Mihai se dovedește a fi un bun prilej pentru români de a-și etala cele mai fine apucături în materie de relaționare cu propriul imaginar istoric. Găsim de toate și, practic, se poate spune că de la venerarea vrednică poate doar de cele acordate sfinților la disprețul celui hrănit prea mult timp cu salam de soia nimic nu lipsește din meniu. Vor trece însă și astea. Rămâne, și pentru unii, și pentru ceilalți, ideea pe care o poartă cu sine această stranie istorie a regalității pe meleagurile noastre. Iar această idee nu va pieri lesne dintre noi, căci pe măsură ce trece timpul, vom resimți și mai dureros prăpastia ce desparte prezentul politic românesc de tot ceea ce înseamnă Regele Mihai pentru istoria noastră.

Nu mă pricep la istorie. Nu sunt sigur pe toate câte s-au întâmplat cam din vremea celui de-al doilea război până în contemporaneitate cu România noastră. Nu știu dacă toate câte le-a făcut Regele au fost menite binelui acestei țări. Nu e treaba mea să judec asta. Ce pot să fac eu acum este altceva: să-l citesc ca pe o epistolă și să încerc a învăța ceva, pentru mine și pentru cei ce gândesc asemenea.

Ce este „Regele Mihai”? Cam tot ce nu e politica românească din ziua de azi. E demnitate, bună creștere și eleganță a raportării la popor. Arătați-mi astfel de lucruri între parlamentarii și guvernanții noștri. Regele Mihai ne mărturisește despre o verticalitate a ființei și orientare a valorilor, lucruri pierdute în societatea românească pe drumul tranziției, cam de prin vremea despărțirii de Corneliu Coposu. În această vreme, tot mai mult, bășcălia a devenit pita noastră de zi cu zi, batjocura aerul pe care îl respirăm iar disprețul cronic pentru cel ce gândește altfel energizantul fiecărei dimineți.

”Băi, animalule!”? „Țigancă împuțită”? „Penală e mama dvs.”? Ca acestea găsim o mulțime între cei ce ne-au condus sau ne conduc acum. Pe ăștia fiecare dintre noi i-am cocoțat sus, cu mânuțele astea două. Problema este că în acest fel și noi suferim aceeași metamorfoză a apucăturilor. Ceea ce era inacceptabil odinioară, când încă mai prețuiam demnitatea umană învățată de la o generație la alta, este acum justificat din pricina scopurilor. Paradoxal, într-o lume în care se încearcă legiferarea protejării demnității ființei, sub toate aspectele, ne slobozim tot mai lesne baierele nesimțirii față de toți și de toate câte ne convin. „Regele Mihai” este despre cu totul altceva, oameni buni. Unii dintre noi, poate, pentru prima oară înțelegem ce înseamnă de fapt sânge albastru, dincolo de detalii genealogice și alte d`astea: e un mijloc de a privi lumea prin lentilele unor constrângeri care-l separă pe om de o existența comună, pur instinctuală, haotică adesea și lipsită de orizont a celui ce trăiește doar de dragul unor lozinci și idealuri exterioare. Sângele albastru este în primul rând un imperativ al asumării responsabilității de a fi om adevărat. Vedem asta și la Cel a cărui naștere o vom sărbători curând. Noblețea obligă, nu-i o vorbă goală. De aceea, pe Hristos îl găsim de fiecare dată acolo unde trebuie să fie, la momentul potrivit, făcând întotdeauna ceea ce este potrivit cu sfântu-I sânge.

Dacă în acest pustiu al conduitei responsabile „Regele Mihai” doar atât face, ne spune ce înseamnă să fii demn în fața unui popor pe care-l dorești să modeleze demnitatea ca mod de viață, de la mic la mare, pentru mine este suficient. „Regele Mihai” este oaza de bună creștere în care încă mai găsim împrospătare pentru ființele noastre măcinate de răutate, de necuviință și de lipsa unui minim autocontrol. Ce păcat că și de data asta ne trezim prea târziu! Ce jale că nici de data asta unii nu se vor trezi! Ce păcat că onoarea și penibilul își dau mâna încă odată peste lumea noastră, astfel că avem toate șansele să trecem fluierând peste încă o prețioasă lecție a recunoașterii și asimilării unor valori!

Rămânem cu regretele cele eterne. Mă lipsesc de așa ceva.

Anunțuri

Româniile mele

În câte Românii poate trăi un român? Nu sunt doar două, cum odinioară pretindea un candidat la președinție, ci mult mai multe. Există oferte pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Cine ar putea să le țină socoteala?

Suntem o gloată de troglodiți sau un neam de sfinți pe nedrept rămași necanonizați de Maica Biserică Ortodoxă Română? Suntem niște brute vrednice de Știrile de la ora 5 sau profunzi, frumoși și spirituali (evident, cu subînțeleasa implicație că civilizația europeană nu ne merită)? Este spațiul nostru vital un leagăn, încă subevaluat de către ciudoși, al unei mărețe civilizații sau doar o zonă de tranzit, nefericit așezată la granița dintre imperii? Există motive întemeiate pentru ca cei din jur – prieteni sau inamici – să ne ia, cum zice și reclama, așa cum suntem, pentru că avem un rost cu adevărat pe lumea asta, sau ne merităm oprobiul pentru exportul de nesimțire și de mâini întinse care a ajuns, se pare, până în cele mai excentrice colțuri ale Europei?

Depinde de Româniile prin care te preumbli. Găsim răspunsuri gata ambalate și bune de tranșat cu simț de răspundere, atât pentru tăișul sabiei protestantului aprig în biblica-i judecată la a-i condamna pe cei ce nu-i sunt dragi la praxis, cât și pentru duhul ortodoxului care respiră în fiecare zi doar românism drept-credincios de origine controlată.

Eu trec destul de des, aproape zilnic, prin cel puțin vreo douăzeci de Românii. Nici nu m-am așezat bine la volan dimineața că sunt nevoit Citește în continuare „Româniile mele”

To urge or not to urge?

Ironic sau nu, se pare că vom trece prin acest 1 Decembrie cărând – cum vom putea, unii cu greu, pe spinare, alții prin lapoviță și ninsoare, alții la un pahar de vin fiert – mânuța pragmatică și deloc unsă cu liniștitoare alifii a Unchiului Sam. Mi se pare un no-win situation, căci dacă nu salvăm situația, justiția se va duce făr nici o altă întrebare pe râpă-n jos (nu că ar fi stat prea bine cocoțată între suratele sale), iar dacă o vom face (doar) pentru că ne trag americanii șuturi în spate, nu știu cum vom mai putea îngâna, fără să ne crape obrajii înroșiți în mii de bucățele (de frig, ce credeați?), „Deșteaptă-te, române”. So much for the Romanian urges …

Dar ne-am făcut-o cu mâna noastră, nu americanii sunt de vină.

De la #metoo la #whattodo, un hop cu care fiecare dintre noi este dator

Una dintre cele mai incomode prezumții ideologice pe care este așezată revolta progresiștilor cauzată de scoaterea la lumină a abuzurilor lui Harvey Weinstein și a altor prădători de acest fel – aproape la fel de incomodă precum însăși grozăvia acelor fapte – este realitatea pe care trebuie să o admită aceștia în privința părților implicate. Vorbim, ne place sau nu, și despre identitatea de gen, cu ponoase și cu foloase, după caz. Mai mult decât în anii ce au trecut se vorbește răspicat despre femei și despre condiția lor în societate (nu despre non-binaribigenders, trigenders etc) și despre măgării comise de bărbați (vezi paranteza anterioară). Se strigă ce nu s-a mai strigat de ceva vreme, căci prea fuserăm ocupați cu a crăpa de plăcere în fața unor super-feline precum cele pe care ni le-au propus în ultimii ani Mad Max: Furry Road, Star Wars VII sau Wonder Woman, despre vulnerabilitatea femeii, despre nevoia ei de a fi ascultată și înțeleasă, chiar și despre aproape uitata ei feminitate … Aud din nou strigându-se despre bărbați că ar fi o țâră mai mușchiuloși, dar și că sunt mai greu de ostoit atunci când intră în anumite fibrilații, mai ales în aceste vremuri viu colorate, în care tot ce e în jurul nostru este îmbibat tot mai generos în erotism și ațâțare de plăceri.

Dacă, însă, e să vă spun de ce crapă inima mea de plăcere zilele astea, încă în toiul acestui scandal și fără a trece cu vedere urâțenia metehnelor rudimentare ale urmașilor lui Adam care necesită o ne-echivocă punere la punct, apoi este pentru că văd că se repune cu tot mai multă îndrăzneală problema comportamentului bărbătesc cavaleresc normal, ăla care era valabil și în zilele măsurate de nesimțirea lui Weinstein după alte cutume, zice el. Dacă a ajuns până și CNN să le ofere bărbaților lecții de decență înseamnă că nu se mai poate, fraților, le-a ajuns și lor mucul la deget. Cică, de pildă, give extra-space after dark. Ia gândiți-vă câți feminiști și progresiști ar fi spus asta doar cu vreo o lună în urmă!

Dar să-i lăsăm pe ei în pace, mai important este că ni se reamintesc niște lucruri de bun simț cu privire la ce înseamnă să te comporți ca un bărbat adevărat cu o fiică a Evei. Poate că încă nu au fost toate scoase la lumină, așa că am mai cules câteva și de pe ale noastre meleaguri:

* deschizi frumușel ușa și o inviți înaintea ta; îi cedezi locul în mijlocul de transport în comun; nu te iei la întrecere cu ea la dat din coate în cazuri de aglomerație la unele evenimente

* îi spui ospătarului de la restaurant (pentru că mulți dintre ai noștri nu știu asta) că întâi este întrebată femeia ce dorește să comande; evident, ea este și prima servită cu produsele comandate

* îi spui șoferului cu care ai contractat un transport că nu urci în autobuzul său până nu dă jos de pe parasolar și de prin alte locuri mai mult sau mai puțin ostentative toate pozele cu gagici îmbrăcate sumar sau chiar dezbrăcate, afișate oricum fără un rost anume; în general, taximetriștii s-au cam debarasat de obiceiuri din astea, din fericire.

* faci schimbul de pneuri într-un atelier de vulcanizare care nu are expuse pe pereți reclame la tot felul de unelte, mașinării și accesorii promovate de către femei costumate provocator (sau necostumate!); valabil și pentru alte tipuri de astfel de servicii (vânzări și reparații de drujbe, mașini de găurit, tot felul de scule și agregate etc)

* „Yes, it`s a woman!”? Nu, repetă-ți asta în gând, ori de câte ori te enervezi în trafic pe o persoană care chiar respectă regulile de circulație, dă prioritate, merge cu viteza legală etc: o face și pentru siguranța ta. Adu-ți aminte, în timp ce îți potolești într-un mod corespunzător mânia, că cele mai măgării în trafic – adesea însoțite de adevărate tragedii – tot bărbații le fac, asta e

* asumă-ți slujbele murdare fără comentarii și mârâieli; de la transportului gunoiului la tomberon și desfundatul țevilor la alte „chestii nașpa” … fii bărbat mai ales în astfel de situații; același lucru este valabil și în privința împărțirii poverilor: dovedește-ți puterea și caracterul punând tu umărul la urnirea celor mai grele poveri!

* abține-te de la orice comentariu (admirativ, ironic, batjocoritor) legat de aspectul unei fete / femei atunci când îi vezi poza pe FB; dacă totuși simți un impuls irezistibil de a reacționa într-un fel și nu știi ce să faci, un Like e suficient, dacă nu prea mult

* micile gesturi, știi tu: ridică-te respectuos de pe scaun când faci cunoștință (sau dai mâna) cu o femeie, ia-i haina și pune-o în cuier, introdu întâi femeile atunci când e nevoie să prezinți un grup, ai răbdare dacă mai zăbovește o clipă 😉 …

* nu te băga unde nu e nasul tău priceput în a adulmeca: mai bine nu-ți da cu părerea despre cum e să fii femeie, despre cât suferă și cât nu suferă o femeie în diferite contexte, încă prost croite de către bărbați, sau chiar despre cât de bine este că există chestii precum #metoo; nici măcar despre durerile nașterii nu da expertize, că nici tu n-ai vrea ca o femeie să îți explice ție cum vine chestia aia cu prostata, da?

* iată încă un motiv să stai departe de manele! Hai că poți!

* nu folosi feminismul despre care citești sau auzi din toate părțile ca o scuză pentru a nu face nici una din cele de mai sus, pentru a nu dărui flori sau aprecieri sincere și, în general, pentru a nu fi un adevărat domn în orice situație

E un început, scris așa, în pripă. Sunt convins că lista se poate rotunji și nuanța mult mai bine. Dar cele de mai sus sunt lucruri culese, vorba poetului, „din viață”. Am observat obiceiuri proaste modelate între băieți, încă din pruncie, prin comunitățile în care am lucrat și lucrez în continuare. Ele trebuie adresate și corectate cât mai devreme, atât în familie, cât și la școală sau în societate. Unele pot părea mărunte, dar să nu uităm că fiecare gest, cât de mic, transmite un mesaj și produce niște efecte. Să-i lăsăm pe cei din lumea mare să și le rezolve pe ale lor, dar să nu uităm că suntem datori să ne tratăm de ale noastre (ne)simțiri și (ne)faceri.

Pas cu pas, fără contenire. Fii parte a soluției, măcar începe cu ceva, cât de puțin …

Murim de râs, gâdilindu-ne …

Ce mi se pare hilar și îngrijorător deopotrivă, pentru a nu știu câta oară în fața unei pățanii de gen „Harvey Weinstein”, este vizibila stângăcie cu care media se străduie să gestioneze monstruoasele surprize pe care le produc oamenii din lumea bună. De pildă, sexismul hollywoodian e baiul, zic unii. Industria de film americană este încă în mâinile bărbatului alb, misogin, privilegiat, nesimțit, nesătul. Pe de altă parte, soluția sugerată chiar în cazul Weinstein ne atrage atenția asupra „dependenței de sex”, o boală care pare să nu discrimineze după statul social sau rasă când vine vorba de a-i transforma pe unii bărbați frumoși, decenți și creativi în bestii libidinoase. Poate că nici perfidul obicei numit casting couch n-ar trebui trecut așa repede cu vederea. În fond, e o problemă despre felul în care (încă) este tratată femeia în lumea noastră. Sigur, e și politică treaba: ce poate ieși la suprafață din lumea democraților decât o astfel de monstruozitate? Complicitatea unora. O societate prost croită. Insuficientă legiferare și aplicare a celor drepte. Ș.a.m.d.

Nu mă pronunț asupra celor de mai sus. E treaba lor, până la urmă, cum aleg ei să își evalueze și să-și trateze aberațiile. Eu rămân siderat în fața ridicolului. Pentru că, iată, în absența unei antropologii care să recunoască efectele păcatului asupra naturii umane, se impune o iluzie. Este iluzia că toată hiba aici e una sistemică și, în consecință, că ea este rezolvabilă prin normative, legi, reglementări, de ce nu, prin educație etc. Adică, mai pe șleau, este iluzia că bărbații nu se vor mai comporta ca niște porci în călduri dacă se va reglementa diversitatea hollywoodiană, dacă alegătorii vor vota ce este corect sau dacă vor fi impuse măsuri și mai stricte în ideea prevenției hărțuirii sexuale. Nu că acestea nu și-ar avea rostul și că n-ar fi bine să funcționeze dar, oameni buni, vorbim despre om și despre firea sa pamântească: nu s-a inventat nici un alt mijloc în afară de crucea lui Hristos pentru a o pune la respect! Putem să-i înfundăm în pușcării, dacă acolo le e locul, putem să le evităm „operele”, dacă așa credem de cuviință, putem să-i considerăm bolnavi și să-i tratăm ca atare, dar … firea, dragilor, treziți-vă, e de competența Altcuiva. E bine, chiar dacă uneori o facem prin gesturi ipocrite, să ne delimităm de astfel de fapte; e bine să educăm un alt mod de a gândi, în special când vine vorba despre respectul față de femeie și, în general, a ființelor vulnerabile în fața pohtelor unor prădători feroce capabili să vândă orice bob de omenie numai să câștige un ban cinstit nu. Dar nu e bine să uităm de firea omului, capabilă de tot ce e mai abject în lume. Căci fiecare dintre noi suntem nu la mai mult de un impuls distanță față de tot ce fundul iadului îi poate oferi acestei lumi în materie de depravare și dez-umanizare. Iar acesta nu-l iartă nici pe traficant, nici pe predicator, nici pe fotbalist, nici pe cineast. Cu o vale a neputiinței și deznădejdii fiecare îi e dator Jertfei Celui fără de păcat, care a venit între noi să mântuie lumea, nu s-o piardă.

Restul sunt politici, campanii, lacrimi, revolte și dări de socoteală. Bune și astea, dar insuficiente.

Omul nu ne surprinde. El este așa cum a fost încă de când a părăsit Grădina, iar noi n-ar trebui să fim surprinși de consecințele acestei realități. Dacă mai întâlnim câte un lucru surprinzător pe lumea asta, acela nu este datorat unor fapte precum cea a lui Weinstein, ci micilor acte de smerenie ale sfinților.

Nu-i dovadă, nicidecum

Atentatul din Las Vegas nu are nici o legătură cu dreptul constituțional al americanului de a deține arme de foc, așa cum islamul nu are nici o legătură cu fundamentalismul musulman care a adus atâta suferință în lume. Gazele de eșapament și toate mizeriile deversate de industriile veacului, te miri pe unde, n-au nici o legătură cu clima planetei, găsim pe Internet dovezi concludente. Nu s-a dovedit nici o legătură între consumul de fast-food și nivelul colesterolului din sânge, dimpotrivă, se poate spune că burgerul este balsam pentru inimă și pentru ficat. Se pare că nu se poate stabili o corelație între modul tot mai agresiv de promo …, scuze, parcă i se zice educare a tinerilor despre sex și incapacitatea tot mai multor tinere cupluri de a-și construi împreună o relație trainică și înfloritoare. Efectuarea unui avort, se pare, nu afectează în nici un fel starea sufletească a femeii care face apel la această soluție. Nu comunismul – o idee atât de generoasă – este vinovat de suferința adusă peste atâția oameni pe mapamond, au fost doar vreo câțiva (Stalin, Mao, Ceaușescu etc) care l-au denaturat și l-au făcut atât de dezagreabil. Nu este nici o legătură între ce ne arată Hollywoodul pe ecrane și dorința producătorilor de a scoate bani și de a ne învăța ce este bine și ce e rău; îi preocupă arta, nimic mai mult, și sunt liberi să creeze fără nici o constrângere atâtea minunății. Nici o legătură între PSD și corupția din România, între corupție și progresul economic, între progresul economic și dezvoltarea de servicii medicale și de educație decente, între politica din educație și imbecilizarea în masă a unei întregi generații de noi învățăcei, între țepele date de către jmecherii din Ligă și fotbalul pe care îl joacă Naționala, nu, nu nu, toate acestea sunt simple alăturări răutăcioase, de care profită mercenarii diverselor ideologii ale clipei, politice sau religioase.

Ah, și ca să nu uit, mai trebuie spus că nici moartea acelui tâmplar galilean pe o cruce în Ierusalim, acum vreo două mii de ani, nu are nici o legătură cu vreo nevoie a omului de a fi mântuit. O întâmplare nefericită, ce să-i faci.

De-ar mai trăi, David Hume ar fi tare mândru de felul în care sfărâmăm, verigă după verigă, lanțurile grele și nedrepte ale cauzalităților …

P.S. Nu e nici o legătură între articol și vreunul dintre eveniment recente de care ați auzit prin media. Nu știu ce mi-a venit să-l scriu, chiar nu înțeleg, no.

Of, banii mei!

Nu sunt bugetar, lucrez în sectorul privat. Salariul pe care îl obțin nu mi-l plătește statul, iar proiectele în care sunt implicat nu sunt finanțate de către stat, din așa-numitul ban public. Ups! Am zis „ban public”? Nu e, nu are cum să fie, scoateți-vă asta din cap. Nu e ban public, e banul meu.

Ca orice bun cetățean, îmi plătesc dările aferente la bugetul local și la cel general. Asta înseamnă că funcționarul public, de orice fel, e plătit din banii mei. Polițistul care stă într-o mașină pe marginea drumului, gata să-mi sancționeze orice abatere pe care o fac la volan, e plătit din banii mei. Doctorii și asistentele de la policlinică sunt și ei plătiți din banii mei. Guvernanții sunt plătiți din banii mei. Parlamentarii, de asemenea. Pe banii mei Iohannis se perindă prin felurite colțuri ale lumii.

Tot din banii mei este ridicată și Catedrala. Alături de ea, o mulțime de alte locașuri de cult sunt și ele puse pe picioare cu bani din buzunarul meu.  Posturile publice de televiziune, toate, împreună cu cele de radio sunt finanțate din banii mei. Pe banii mei se fac transmisiunile de la Campionatele Mondiale și Europene de fotbal.

Dacă nu cumva am rămas în urmă cu evenimentele, vă mai spun și că Citește în continuare „Of, banii mei!”