„Un el și-o ea de-a pururi fi-vor …” Hm?

Voi, ăștia care ați prins și dulcea perioadă ceaușistă, vă mai aduceți aminte de asta? Înainte de „Deștide ușa, creștine!”, Hrușcă a cântat, corect, principial și tradițional așa ceva.

Mai ascultați-o cât puteți, pentru că s-ar putea ca în curând ea să fie prea incorectă pentru urechile post-post-modernității …

Reclame

Pot evanghelicii să producă portaluri de informare care să nu arate precum NewsNet Creștin?

Întrebarea mea este un ecou la o interogație, oarecum retorică, de pe FB a lui Lucian Bălănescu. El întreba dacă se poate concepe ceva la un nivel mai jos, dar eu vă întreb dacă se poate construi ceva mai bun.

Ca să nu vă fierb prea mult, răspunsul meu este … nț.

În linii mari, motivele nu diferă substanțial de cele care explicau existența unui răspuns deloc plăcut la o altă întrebare dureroasă, pusă de Teofil Stanciu cu vreo câțiva ani în urmă: De ce nu pot scrie evanghelicii literatură de calitate? Adică, nu suntem structurați pentru un discurs „rece” pentru că ardem prea tare. Pe deoparte, existența evanghelică este unidimensională și exclude ideea (tradițională) de parcurs, cea în care devenirea este rodul unor acțiuni cam de multișor uitate în acest spațiu confesional („cum fierul ascute fierul” … când ați auzit asta pentru ultima dată în vreo biserică?). Pe de alta, este iluzia aceea a fratelui mai mare cu care fiecare evanghelic este ispitit să se ridice din pat în fiecare dimineață, aceea că el este în acest moment potrivit la locul potrivit. Aceasta este definiția evanghelică a victoriei, mă rog, a biruinței de dinainte de adevărata punere la picioarele Domnului a tuturor vrășmașilor noș…, scuze, Lui.

De ce nu pot evanghelicii să facă filme bune? Nu știu, v-am spus doar că nu o fac. Unul dintre motivele principale, după părerea mea, este acela că se trăiește cu așteptarea ca filmele să predice. Or, predicile se spun de la amvoane, nu în sălile de cinema. Fiecare borcan să-și cunoască lungul raftului.

Dar să uităm de toate astea, a trecut mult timp de atunci. Nu mai plângeți, a fost crudă învinuirea. Mai am un motiv de pus pe tavă, de data asta unul care nu-i incriminează pe evanghelici, ci, dimpotrivă, ar trebui să îi mângâie. Mijloacele. Portalul, prin natura lui, este un mijloc inadecvat unui discurs omogen. Ele amestecă obiecte care, în sensul stabilit de McLuhan acestor termeni, sunt de naturi diferite. Informațiile sunt fierbinți, de aceea ele provoacă reacții rapide, combustii, însă inhibă participarea. Te-ai informat, ai reacționat, te duci la culcare. Informațiile circulă prin excelență prin mijloace fierbinți, de înaltă definiție și care modelează iluzii ale simultaneității (s-a dus vremea când știrea venea prin gura unui mesager ca cel de la Maraton …). De aceea explozia informațională este strâns legată de cea a mijloacelor de comunicare adecvate, în special a televiziunii și a internetului (coabitarea știrii cu radioul a fost una hibridă, de excepție, pentru că radioul este rece, participativ: mai țineți minte imaginile acelea cu întreaga suflare alipită cu urechile de difuzor, ascultând un comunicat despre începerea sau încheierea unui război, de demult?).

Omiliile, pe de altă parte, sunt, în mod tradițional, reci; ele sunt rodul unei culturi orale, de joasă definiție, care îl invită la pe ascultător la reflecție, introspecție, contemplație uneori, adică la participare. Chiar și epistolele pastorale intră tot în această nișă a mijloacelor.

Cam asta oferă, în hărnicia lui, NewsNet Creștin: informații și omilii. Turnați acest amestec neprincipial într-o matriță a cărui material principal îl constituie teama față de aproapele. O teamă care generează dispreț, ură pe alocuri și o înverșunare demnă de cauze mai bune într-o țară în care mult prea mulți copii se duc la culcare flămânzi și nu au acces la mijloace elementare de educație. (Berdiaev, tată, ia adu-ne aminte despre valoarea spirituală a preocupării pentru pâine aproapelui …) O teamă veche, pe care eu am detectat-o în spațiul evanghelic încă de prin anii 90”, înscrisă pe atunci într-un alt sistem de coordonate (frica de creștinul ortodox). O teamă pentru care eu nu știu să propun un leac aplicabil unei comunități atât de mari. O boală a căror semne le poate constata fiecare în dreptul său; în privința asta, fiecare se judecă pe sine și ia măsurile de tratament potrivite. Am văzut și miracole, în această privință. Voi reveni asupra subiectului, cât mai curând, sper.

În orice caz, întorcându-ne la fumigenele noastre, acest mix constituie o rețetă garantată pentru transformarea unui proiect realizat cu intenții – bănuiesc și sper măcar atât – onorabile într-o mahala cu nimic mai presus de cele consacrate, precum cea a Antenei 3.[1]

Dar nu este și nu va fi niciodată o scuză atunci când se pune problema dezinformării.

Pentru dezinformare vina o poartă nu mijlocul folosit, ci mesagerul. Întotdeauna. Pentru asta nu s-au inventat scuze, justificări sau eschive, ci doar ispășiri. Realizate de Altcineva. Cu jertfă de sânge, nu cu distribuiri.

[1] Care Antenă, vă aduc aminte, a fost găsită onorabilă, nu cu multă vreme în urmă, de unii evanghelici, tot așa, pentru a trece puntea. Că doar asta este metoda patentată de a ajunge unde este nevoie, trecând peste obstacolele acestei lumi, să te faci frate cu cine e este disponibil. Ghiciți cine se oferă!

Referendum la un picior de lemn

Dragii mei, în condițiile în care țara noastră, spre deosebire de surate ale ei din zona est-europeană, a ratificat cu bucurie și, aș zice, cu o stupidă naivitate, Tratatul de la Istanbul, este posibil ca Referendumul pentru Familie să fie lipsit de miză, o apă de ploaie. Asta pentru că, deși se va vorbi în Constituție (doar) despre căsătoria între un bărbat și o femeie, prin impunerea ideologiei de gen, înțelesul tradițional al termenilor „bărbat” și „femeie” se va pierde, fiind înlocuit cu cel promovat de ideologia progresistă de gen. Ion și cu Vasile se vor căsători – curat constituțional și tradițional – datorită deciziei unuia dintre cei „soți” de a se simți în societatea românească ca (sic!) femeie, cu acte in regulă. Beat that!

John Piper e vinovat! #metoo …

Niște capete luminate de la HuffingtonPost au găsit piatra din capul unghiului în problema comportamentului abuziv pe care bărbații îl au față de femei, la locul de muncă, în familie, în biserici și cam peste tot pe unde e posibil (în afară de unele sectoare industriale în care femeile, se pare, au fost întotdeauna respectate): teologia conservatoare a celor de teapa lui John Piper. Complemetarianismul. Da, păi e la mintea cocoșului că rădăcinile acestui comportament care o devalorizează pe femeie în ochii bărbatului trebuie să fie această teologie care îi privește pe cei doi – pe bărbat și pe femeie, nu vă gândiți la altceva – ca fiind diferiți prin creație, însă completându-se reciproc în menirea pe care Creatorul le-a dat-o pe acest pământ. O teologie care îi spune bărbatului că este responsabil să-și protejeze casa și să se lupte pentru a-i asigura toate cele necesare traiului – cele ale stomacului, dar și cele ale spiritului – nu poate fi decât responsabilă de această revoltătoare stare de fapt.

Acum, ca să fim drepți, nici cei la la HuffingtonPost nu sunt atât de tâmpiți încă să-i încarce excesiv lui Piper nota de plată pentru #churchtoo, de aceea nuanțează: „part of the problem”. Nu același lucru se poate spune despre felul în care ei încearcă să scoată cu basma curată lumea criticată de către teologul american, unul cunoscut în mediile evanghelice, însă supectez eu, un anonim în agora seculară a ideilor, o lume care i-a oferit femeii în ultima jumătate de secol a istoriei noastre respectul pe care și l-a căutat. Nu-i așa?

Piper sugerează că ideologiile vinovate pentru #…too sunt cele progresiste și antitradiționale care modelează cam toate politicile acestei disputate jumătăți de veac. Adversarii lui, însă, îi iau peste picior și, din câteva apăsări de tastă, ne învață cum să nici nu ne treacă prin cap așa ceva. Nu, nici pomeneală: abuzurile sunt tradiționale, progresismul este cel ce le-a oferit femeilor pacea și siguranța. Și respectul, să nu uităm.

Omul antitradiționalist al zilei gândește curat și frumos. El nu este ca fundamentaliștii aceia, care cred că sunt stăpâni și responsabili peste casele lor. Nope. El se poate uita la Cele cincizeci de umbre (o sută cincizeci, dacă le numărăm pe toate câte s-au făcut până acum) pe care i le dă Hollywoodul și în care femeia este respectată cum se cuvine, la rezoluții înalte, după care, reîntors în lumea de zi cu zi, să fie egal cu concubina sa (căci mariajul tradițional, nu-i așa, e doar o hârtie) sau cu tovarășele[1] sale de birou.

O jumătate de secol de iubire față de femei. Și de respect. Cum i-a scăpat lui Piper? Cum ne-a scăpat nouă? Să recapitulăm, cu respect și considerație.

Revoluția sexuală? Hippie? Respect față de femei, cât încape. Consumul de substanțe euforice era democratizat, iar de abuzuri în perioada aia n-a auzit nimeni, niciodată. Să zicem love fifteen, ca-n tenis.

În acele vremuri Hugh Hefner punea bazele unui monument de apreciere pentru femeile din lumea întreagă, pe care le aprecia pentru frumusețea lor: Playboy. În semn de respect, le-a pus inteligentelor și capabilelor fiiice ale Evei urechiușe și codiță de iepuraș. Iar Hefner, se știe, nu are nici o contribuție la problema #metoo, fapt dovedit și de aprecierea sinceră și deschisă de care omul s-a bucurat la moartea lui.

Ah, și cultura pop a vremurilor! Versurile lui Jim Morrison au glorificat femeia și i-au dat o valoare pe care nici altă femeie n-a avut-o în aproape două milenii de creștinism: Come on baby, light my fire! All day log.

În asentimentul bardului de la The Doors, ceva mai târziu, Sabrina cânta profetic despre o lume în care bărbații o vor respecta și pe ea cu adevărat: Citește în continuare „John Piper e vinovat! #metoo …”

Prioritățile de rigoare

Un simptom tipic maladiei care ne atrofiază capacitățile de a simți cu cei în nevoie, în vremuri în care toate cele ale lumii sunt afișate pe ecrane, în timp ce inimile ni se golesc de reale conținuturi, este ilustrat și de felul în care ne poziționăm ideologic în problema copiilor despărțiți de părinți, de către autoritățile americane. O facem cu fermitate, principial și cu simț de răspundere. Nu facem rabat la argumente și la discursuri convingătoare. Pentru că sunt o mulțime de lucruri extrem de importante de cântărit:

1) cine a început nebunia asta, Obama sau Trump

2) să decidem cine sunt ipocriții. Variante:

  1. trusturile de presă partizane (NY Times, The Guardian, Fox etc)
  2. creștinii evanghelici de rit texan
  3. cei militează împotriva avorturilor, dar …
  4. cei ce nu militează împotriva avorturilor, dar …

3) să decidem ce trebe făcut. Iarăși, variante:

  1. nu v-ați săturat de Trump, hm?
  2. cu legea nu te joci

Ar mai fi un lucru de pus la cale, de o importanță secundară: soarta acelor copilași. De acesta ne vom ocupa după ce le vor rezolva cum se cuvine pe cele de mai sus.

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Arta ofensei – o pledoarie pentru armonie și pace în ton cu veacurile

Arta ofensei – o pledoarie pentru armonie și pace în ton cu veacurile

Una dintre cele mai mari ofense ce i se poate aduce unui om astăzi nu este să îi spui cine/ce este, nici să folosești un pronume greșit când i te adresezi, nici chiar să îi spui că încalcă prin modul său de viață nu`ș ce ordine divină. Ești scuzat, chiar și dacă îi uiți numele. Există însă ceva mai eficient, un păcat capital al relațiilor noastre afișate pe toți pereții lumii, un afront ce pare să nu cunoască granițe politico-ideologice, la fel de sigur în efectele-i pe cât este depravarea naturii umane: să-i spui omului că nu are dreptate, că opinia sa pe un anume subiect este greșită și că ar fi cazul să și-o revizuiască pe ici pe colo, prin părțile esențiale, pentru a recunoaște că tu ai dreptate și nu el. Aș, l-ai atins! L-ai nimerit acolo unde îl doare mai tare. Mai poți dormi noaptea?

E dezinformat. Nu poate pricepe sau – și cu asta garantat învârți și mai bine cuțitul în rană – nu vrea să priceapă. Și-a ales greșit tabăra. Faptele sunt evidente, argumentele de bun simț. Ah, și dacă vrei să asezonezi cu nițică sare acea rană deja deschisă, grabnic vărsătoriule de sânge, arată-i că e ipocrit, că opinia sa despre faptul că va fi soare astăzi este în flagrantă contradicție cu umbrela pe care o avea sub braț ieri.

Nu a înțeles ce ai vrut să spui. A citit printre rânduri, ți-a pus cuvinte în gură, nesimțitul. Așa ceva nu se permite. Tu ai comunicat limpede, concis, la subiect; el, în schimb, începe să facă asocieri aiuritoare și e confuz în exprimare. „Nu ai înțeles ce a am spus” e ca o înjurătură pe care poți să i-o aplici din scurt, lătrător, fără pic de milă, din moment ce încă expresia nu este taxată ca „limbaj licențios”. Cine se crede?

E un adevărat deliciu în comunicare să îi arăți interlocutorului tău că a generalizat într-un mod nepermis pe o anumită temă, folosindu-te de un exemplu anecdotic sau mai bine chiar de un meme bine meșteșugit. Touché! De regulă, astfel de argumente îl lasă fără răspuns. Dacă totuși reușește să contracareze la rându-i cu un instrument similar, poți să îl contrazici arătând că acesta este o excepție de la regula generală sau că interpretează într-un mod tendențios faptele, care, altfel, nu demonstrează nimic deosebit. Îl trimiți să mai învețe câte ceva, să se documenteze; o faci la început cu o condescendență împăciuitoare, ca să arăți ce bun creștin ești. Dacă nu vrea, dă-i unfriend, pentru că inadmisibil ca tu să ai astfel de prieteni, care gândesc atât de greșit despre lume și viață. Lasă-l ofensat și cu buzele umflate de ciudă. L-ai scos din lumea ta, el nu mai există decât într-o variantă de univers îndepărtată, una ipotetică precum multiversurile lui Hawking. Așa-i trebe.

Nu se dă greș nici cu ridiculizarea ideilor aproapelui, așezată trainic pe o condescendență regală a celui ce știe că ocupă un teren mai solid. Aceasta este ofensa catalizată de posibilul oprobiu public. Odinioară erau hainele demodate motivul bârfelor de la colț de stradă, între cei puși la patru ace cardinale, acum sunt opiniile greșite. O idee greșită aruncă în lume asupra celui ce i-a dat share un stigmat similar cu cel al pantalonilor rupți în fund sau al unui nenorocit de fir dus de la ciorap. Grijă mare!

Oamenii sunt flămânzi și însetați după dreptate zilele astea, și nu-i cine să-i sature, asta e. După dreptatea lor, să fie clar. Cu cât ne șuieră mai multe pe lângă ureche cu atât ținem mai mult să ni se recunoască pertinența argumentelor noastre bazate pe studii făcute de specialiști de mare încredere, obiectivi, neafiliați ideologic sau, acceptabil încă, aflați de partea bună a Forței. Dacă acest lucru nu se întâmplă suntem ofensați; asta este o problemă, pentru că dorim – nu-i așa? – să trăim într-o lume în care cu toții să ne simțim bine. Doar o viață avem de trăit: dacă nici în asta nu ni se dă dreptate, atunci unde, când, cine?

Ar trebui să avem cu toții dreptate, să interzicem contrazicerea. Ce fericiți am fi! Ce-i așa mare lucru? Tot ne-am ambiționat să construim o lume offence free, în care toate gropile căilor de comunicare vor fi astupate cu petale de trandafir. Iar asta-i ofensa cea mare, mama tuturor jignirilor ce-i pot fi aduse unui om, fie el religios, ateu, etnic sau de gen. Să terminăm odată cu Wainștanii delictelor de opinie! #șîio! Destul cu abuzurile! Până când?

Uite, ca să nu ziceți că nu fac eu primul pas: de acum încolo nu voi contrazice pe nimeni. Gata! Aveți dreptate, dragii mei calviniști și arminieni. Și voi, iubitorilor de Trump: omul e un înger (mă rog, există niște detalii anatomice care ne dau dureri de cap, dar nu mă voi crampona acum în acestea). Armele de foc sunt bune, cu ele se întreține pacea și liniștea lumii. Bicarbonatul de sodiu, da, vindecă complet cancerul și reglează nivelul colesterolului în sânge, asta pe lângă faptul că vindecă încă vreo duzină de boli încă în curs de descoperire. Votul contează. Microcipurile deja sunt programate să ne transfere sufletele în baza de date a Antichristului. Vă dau dreptate tuturor. Sunteți cu toții drepți în judecată …

… numai să-mi lăsați și mie un pic de dreptate, de pildă, să nu mă contraziceți atunci când zic că merita și Tom Cruise un Oscar la viața lui, dacă nu pentru Top Gun măcar pentru una din misiunile sale imposibile.