Ziceți-mi o vorbă de duh care să surprindă mai cu grație în acuratețea sa eternul și fascinantul destinul mioritic: auzi colo, din rahat să iasă bici. Este visul românului verde, să facă lucrurile în doru` lelii, să se eschiveze de la a pune mâna la treabă, să-și bată joc de viață, de principii, de valori, de oameni și de tot ce mișcă-n țara asta, dar cumva, nimeni nu știe cum, să iasă câte o minune din asta care să-L mire până și pe Dumnezeu.
Așa am pușcat cu brio cam totul de prin 90` încoace: tranziția, democrația (aici am venit cu acel upgrade de „originală”, cu care i-am ras pe americani), privatizarea, războaiele din vecini (frați ne-am făcut și cu sârbii și cu bosniecii), crizele de tot felul, pandemia cu resticțiile ei minunate, vaccinarea … Ceea ce se întâmplă acum în sport reflectă același excepționalism românesc în plin avânt, îmbrăcat în rezonanțe profund patriotice (se cântă imnul, asta e).
Va să zică: să îți bați joc de bazele sportive și de tinerele generații, să nu faci nimic pentru sportul românesc, dar să produci pe scena lumii, așa cum se produc iepurașii din joben, câte o Halep sau câte un Popovici, care să ne facă inimile să crape de mândrie.
Unii fraieri se mai bizuie încă pe sudoare, pe organizare, pe investiții în infrastructură, pe valori. Se găsesc și trădători dintre noi care se duc prin alte țări, crezând că dacă se vor antrena în condiții decente vor câștiga mai multe decât luptându-se cu nepăsarea și chiar nesimțirea atâtor factori (i)responsabili, totuși bine remunerați, de aici. Noi le dăm tuturor în nas cu tifla: uite că se poate și altfel! Suntem niște optimiști! Pentru noi rahatul de azi e garanția mărețelor realizări de mâine.
Nu se poate altfel, trebuie să fie scris pe undeva, sunt convins că se pot găsi și versete care să explice această taină care spune că români biciul pușcă, iar dușmanii nici nu vor ști cine i-a pleznit. Deși sună ca o urare ce ar putea fi chiar pusă pe note – din rahat să iasă bici, hăi! – expresia rămâne una fundamentală pentru ființa neamului nostru. Stăniloaie știa asta, dar s-a ferit să ne-o spună, ca să rămâne smeriți, la locul nostru, așa cum e românul acela ancestral, poet, frate cu gătejăle și ferm ancorat în dreapta sa măreție.
Așteptăm – cam de multă vreme, e drept – ca și Naționala de fotbal să producă minunea aia odată. Deocamdată încă pute, dar, nu vă faceți griji, problema este în curs de consolidare …
Pleosc!
dyo 