Pedalăm înapoi, dar mergem înainte, la vale …

Paradoxal, deși trăim într-o civilizație a imaginii, suntem încă educați pe băncile școlii să citim și să interpretăm texte. Da, din acelea cu „eu liric”, cu caracterizări de personaje și cu rolul cratimei în unele cuvinte. E ridicol și înspăimântător deopotrivă să-i vezi pe tinerii învățăcei, cu ochii bulbucați de nesomn și atenția făcută terci de nopți pierdute cu ochii în ecrane de tablete și telefoane inteligente cum se chinuie să descopere structuri și sensuri în moduri de adresare străine minții lor. Se pierd în fraze, pentru că sunt obișnuiți cu propoziții stilizate, ornate cu zâmbăreți. Trecerea de la „cf?”, „bv” și „bff” la un vers Eminescian a devenit un veritabil abis al percepției hermeneutice, căci autorul e mort (de data asta nu în sensul atribuit de filozofi acestei idei), iar viața este o permanentă distribuire în spațiu, fără direcție, fără scop, dar plină de speranțe.

Întâlnesc, astfel, tot mai mulți copii de gimnaziu care afirmă că le place matematica mai mult. Au încă probleme cu tabla înmulțirii, cu desenarea unui trapez sau cu Teorema lui Pitagora, însă preferă această limbă, o păsărească și aceasta, dar mai apropiată de experiența vieții de zi cu zi. Căci asta e matematica: ceva ce se întâmplă, nu știm cum, atunci când alături niște numere, linii și formule, de iese o minune de rezolvare. Asta e și viața în lumea gadgeturilor: ceva se întâmplă, nu știm cum de iese o minune de poză, bună pentru perete. Like. Obligatoriu!

Reclame

Hybels, leadershipul și ce a mai rămas din toate astea

Dacă toate cele câte (ni) se întâmplă prin lume nu doar ni se întâmplă, ci au un rost, cum ar fi acela de a ne învăța câte ceva despre viață, atunci nu trebuie să ne scape recentul scandal ce-l are în prim plan pe Bill Hybels, un proeminent lider al evanghelismului american, cunoscut la noi în special datorită GLS-ului pe care l-a nășit și dezvoltat într-o mulțime de țări. Este din categoria #metoo, numai că în biserică. La început totul părea ca un mic bulgăre, sortit pierii, astăzi vorbim despre o avalanșă. Nu pare să mai fie loc de recuperat ceva, deocamdată, însă de învățat avem destule.

Eu, unul, rețin din asta trei avertismente, nu neapărat noi, însă parcă mai importante ca niciodată.

Unu: nu există lider pe lumea asta care să nu dea socoteală cuiva. Prin acest „cuiva” nu îl refer pe Dumnezeu, ci mă refer la o autoritate pământească concretă și efectivă în supraveghere (nu de formă, nu simbolică, nu una alcătuită dintr-un bord de supuși etc). A lipsit în cazul lui Hybels, cum a lipsit și într-un alt caz de notorietate, ceva mai vechi, cel al lui Ted Haggard. Asta e moarte curată, atât pentru lider, cât și pentru cei pe care îi conduce. A fi lider începe cu a umbla pe urmele cuiva. Altfel, vorbim de călăuze oarbe, iar pe acestea nimeni n-ar trebui să le urmeze.

Doi: conducerea nu se bazează în principal pe stăpânirea unor tehnici, discipline și principii – de nelepădat și acestea, nu zic -, ci pe curăția vieții și a inimii. Iarăși, un domeniu puțin discutat în summit-urile GLS. Le sunt recunoscător pentru nu puține lecții pe care le-am învățat de la ei; din păcate, între ele au cam lipsit cele care vorbesc despre integritate. Bill însuși a accentuat adesea importanța disciplinelor, a rugăciunii și a studiului, ceea ce, desigur, nu are cum să nu fie bine, dar pe tema curăției vieții … mult prea puțin. De fapt, eu nu îmi aduc aminte de vreo lecție în acest sens. Acum înțelegem de ce, dar e târziu, cel puțin pentru Bill Hybels.

Trei: Banii și sexul, nu le subestimați puterea. Au trântit la pământ giganți ai propovăduirii. Te vor trânti și pe tine, dacă nu îți păzești viața. Nu-i de joacă! Cred că nu se mai poate imagina un atelier sau o conferință sau orice alt demers menit uceniciei în conducere fără a atinge cu claritate, direct și fără ipocrizie aceste două teme cruciale în viața oricărui lider. Ideea că unii lideri sunt prea tari, prea sfinți și prea grandioși pentru a fi măcar ispitiți în aceste privințe este o minciună cu care nici măcar n-avem de ce să ne pierdem vremea, în analize și exemplificări. Până și Domnul nostru a fost ispitit în toate lucrurile. Numai că El a ieșit biruitor, în timp ce noi suntem încă pe câmpul de bătălie, iar săgețile întunericului nu ne iartă.

John Piper e vinovat! #metoo …

Niște capete luminate de la HuffingtonPost au găsit piatra din capul unghiului în problema comportamentului abuziv pe care bărbații îl au față de femei, la locul de muncă, în familie, în biserici și cam peste tot pe unde e posibil (în afară de unele sectoare industriale în care femeile, se pare, au fost întotdeauna respectate): teologia conservatoare a celor de teapa lui John Piper. Complemetarianismul. Da, păi e la mintea cocoșului că rădăcinile acestui comportament care o devalorizează pe femeie în ochii bărbatului trebuie să fie această teologie care îi privește pe cei doi – pe bărbat și pe femeie, nu vă gândiți la altceva – ca fiind diferiți prin creație, însă completându-se reciproc în menirea pe care Creatorul le-a dat-o pe acest pământ. O teologie care îi spune bărbatului că este responsabil să-și protejeze casa și să se lupte pentru a-i asigura toate cele necesare traiului – cele ale stomacului, dar și cele ale spiritului – nu poate fi decât responsabilă de această revoltătoare stare de fapt.

Acum, ca să fim drepți, nici cei la la HuffingtonPost nu sunt atât de tâmpiți încă să-i încarce excesiv lui Piper nota de plată pentru #churchtoo, de aceea nuanțează: „part of the problem”. Nu același lucru se poate spune despre felul în care ei încearcă să scoată cu basma curată lumea criticată de către teologul american, unul cunoscut în mediile evanghelice, însă supectez eu, un anonim în agora seculară a ideilor, o lume care i-a oferit femeii în ultima jumătate de secol a istoriei noastre respectul pe care și l-a căutat. Nu-i așa?

Piper sugerează că ideologiile vinovate pentru #…too sunt cele progresiste și antitradiționale care modelează cam toate politicile acestei disputate jumătăți de veac. Adversarii lui, însă, îi iau peste picior și, din câteva apăsări de tastă, ne învață cum să nici nu ne treacă prin cap așa ceva. Nu, nici pomeneală: abuzurile sunt tradiționale, progresismul este cel ce le-a oferit femeilor pacea și siguranța. Și respectul, să nu uităm.

Omul antitradiționalist al zilei gândește curat și frumos. El nu este ca fundamentaliștii aceia, care cred că sunt stăpâni și responsabili peste casele lor. Nope. El se poate uita la Cele cincizeci de umbre (o sută cincizeci, dacă le numărăm pe toate câte s-au făcut până acum) pe care i le dă Hollywoodul și în care femeia este respectată cum se cuvine, la rezoluții înalte, după care, reîntors în lumea de zi cu zi, să fie egal cu concubina sa (căci mariajul tradițional, nu-i așa, e doar o hârtie) sau cu tovarășele[1] sale de birou.

O jumătate de secol de iubire față de femei. Și de respect. Cum i-a scăpat lui Piper? Cum ne-a scăpat nouă? Să recapitulăm, cu respect și considerație.

Revoluția sexuală? Hippie? Respect față de femei, cât încape. Consumul de substanțe euforice era democratizat, iar de abuzuri în perioada aia n-a auzit nimeni, niciodată. Să zicem love fifteen, ca-n tenis.

În acele vremuri Hugh Hefner punea bazele unui monument de apreciere pentru femeile din lumea întreagă, pe care le aprecia pentru frumusețea lor: Playboy. În semn de respect, le-a pus inteligentelor și capabilelor fiiice ale Evei urechiușe și codiță de iepuraș. Iar Hefner, se știe, nu are nici o contribuție la problema #metoo, fapt dovedit și de aprecierea sinceră și deschisă de care omul s-a bucurat la moartea lui.

Ah, și cultura pop a vremurilor! Versurile lui Jim Morrison au glorificat femeia și i-au dat o valoare pe care nici altă femeie n-a avut-o în aproape două milenii de creștinism: Come on baby, light my fire! All day log.

În asentimentul bardului de la The Doors, ceva mai târziu, Sabrina cânta profetic despre o lume în care bărbații o vor respecta și pe ea cu adevărat: Citește în continuare „John Piper e vinovat! #metoo …”

Prioritățile de rigoare

Un simptom tipic maladiei care ne atrofiază capacitățile de a simți cu cei în nevoie, în vremuri în care toate cele ale lumii sunt afișate pe ecrane, în timp ce inimile ni se golesc de reale conținuturi, este ilustrat și de felul în care ne poziționăm ideologic în problema copiilor despărțiți de părinți, de către autoritățile americane. O facem cu fermitate, principial și cu simț de răspundere. Nu facem rabat la argumente și la discursuri convingătoare. Pentru că sunt o mulțime de lucruri extrem de importante de cântărit:

1) cine a început nebunia asta, Obama sau Trump

2) să decidem cine sunt ipocriții. Variante:

  1. trusturile de presă partizane (NY Times, The Guardian, Fox etc)
  2. creștinii evanghelici de rit texan
  3. cei militează împotriva avorturilor, dar …
  4. cei ce nu militează împotriva avorturilor, dar …

3) să decidem ce trebe făcut. Iarăși, variante:

  1. nu v-ați săturat de Trump, hm?
  2. cu legea nu te joci

Ar mai fi un lucru de pus la cale, de o importanță secundară: soarta acelor copilași. De acesta ne vom ocupa după ce le vor rezolva cum se cuvine pe cele de mai sus.

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Hyper GDPR ready

Dacă mi-e teamă de un lucru în privința lumii virtuale, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga trăire din juru-i, arătată cu degetul, simțită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o apoi în adevăr, adică în cea mai reală dintre apocalipsele acestei lumi, pentru a servi apoi ca paradigmă a experienței divinului, iar asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care ne mai aduc aminte azi doar teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate, istoria nefiind altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, nici durere, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în care ne-a provocat, folosindu-se de niște instincte încă prea puțin documentate de către specialiști, pofta nestăvilită după iluzii.

De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.

 

Picătura care ne strică Forma Apei

Va să zică, este în regulă ca Academia Americană de Film să acorde premiul Oscar pentru cel mai bun film unor producții în care:

– personajul principal este un caucazian hetero, având un frate autist (Rain Man)

– un personaj cheie este un șofer negru, la dispoziția unei doamne caucaziene (Driving Miss Daisy)

– este vorba de un caucazian care descoperă lumea indienilor, undeva în Vestul Sălbatic (Dances with Wolves)

– o femeie caută să prindă un ucigaș în serie, făcând apel la ajutorul unui alt criminal psihopat, caucazienism pe toată linia (Silence of the Lambs)

– avem povestea unui caucazian hetero, cu un coeficient de inteligență redus (Forest Gump)

– toată povestea este cu și despre caucazieni, oameni de ispravă, mai ales când au securea în mână (Braveheart)

– se scufundă un vapor, și nici una dintre victime nu este afro-americană, asiatică sau latino; ah, să nu uităm: femeile au prioritate în bărci (Titanic)

– avem o poveste dintr-o Europă despre care toată lumea vrea să uite, cu sfială, chiar cu rușine; Shakespeare … serios?!? (Shakespeare in Love)

– personajul principal este un bărbat caucazian aflat în criza vârstei mijlocii, libidinos, visează la fetișcane … interpretat de Kevin Spacey (American Beauty)

– ni se propune o poveste a unui schizofrenic, bărbat caucazian și el (A Beautiful Mind)

– avem o poveste frumoasă cu oameni, hobiți, elfi, goblini și alte lighioane, toate caucaziene (The Lord of the Rings: The Return of the King)

– o femeie – tot dintr-ale noastre – dă bine cu pumnul (Millon Dollar Baby)

– acțiunea se petrece într-o țară fără negri (No Country For Old Men)

– totul este în, despre și prin mlaștină, fără albi, fără negri, fără hispanici (Slumdog Millionaire)

– avem o captivantă poveste a unui rege englez care nu poate lega două vorba ca oamenii – dezavantajat în exprimare, cred că așa se zice corect (The King`s Speech)

– în sfârșit, avem un negru, exploatat de niște albi răi și cruzi, dar salvat în final tot de către un alb, așa cum numai Brad Pitt poate fi (12 Years a Slave)

– eroul principal este, iarăși repet, bărbat de-al nostru etc, etc, deși nu e chiar în toate doagele, dar ce mai contează? (Birdman)

– ni se propune o facere internă, între ai noștri … bărbați credincioși și, uneori, prea curioși (Spotlight)

Însă nu cumva să avem o poveste despre o mută care se îndrăgostește de o bestie (auzi colo: să te îndrăgostești de o bestie: cine a mai auzit o astfel de poveste?), care are un vecin gay (cât de ciudat, credeam că ăștia trăiesc în ghetto-uri) și o colegă de muncă cu pielea neagră. Și să nu avem un film în care bărbatul alb este rasist, așa ceva nu s-a mai văzut în filme până acum. Până aici!