Primejdia mărturisirii virusate

Primejdia mărturisirii virusate

Să nu-mi spui că nu-i mare brânză, că mor mai mulți oameni în accidente sau din pricina unor gripe mai puțin celebre, că  „doar” vreo câteva mii de oameni au fost uciși de coronavirusul ăsta, tu, care zici că e mare bucurie în cer când un singur păcătos se pocăiește …

Narcisism

Privită de undeva de sus, de departe, vieţuirea umană nu este nici absurdă, nici imposibilă; mai degrabă, ea pare să urmeze principiile unei mecanici de genul celor pe care le-am învăţat la şcoală.
Ispita de căuta legile care ne guvernează interacţiunile este una căreia nu-i vor rezista nici îngerii, nici demonii, nici celelalte  –  ipotetice sau reale – fiinţe care populează văzduhul. De fiecare dată când îi vom ceda, vom ajunge să înțelegem încă odată că suntem prea mici pentru lumea asta mult prea întinsă.

Ș-atunci se naște ideologia, ca răspuns ce ne acomodează cu această acută depersonalizare. Paradoxal, orice ideologie se trăiește la un nivel profund personal: suntem gata să sorbim fiecare afront, să ucidem, să ne jertfim, uneori împotriva interesului nostru imediat, de dragul dogmei seci și nepăsătoare.

Odinioară, credinciosul era chemat să își ordoneze viața pe care o ducea în cetatea aceasta efemeră, având-o în minte pe ceea eternă, înspre care se îndrepta. Astăzi, cel prins în mrejele ideologiei, face același lucru, dar nu pentru o cetate anume, ci pentru o idee care însemnă ceva, mai mult decât e cazul. Căci ideile nu sunt menite să ne ofere semnificații, ele sunt doar instrumente de lucru.

Numai așa sacrul rămâne sacru, iar ideologicul (da, această formă substantivată, neapărat articulată: suntem nevoiți să inventăm un cuvânt) este deconspirat pentru ceea ce reprezintă: un simulacru al transcendenței. Ne comportăm în fața unor obiecte profane, ca în fața unor hierofanii, deși știm (de data asta pe bune!) că noi le-am creat. Asemeni meșterului care taie o bucată de lemn în două, pentru a-și încălzi soba cu o bucată, în timp ce din a doua își face un idol pentru a-i aduce închinare: așa este (și) cel orbit de ideologie. Căci ideologia este o idolatrie a inimii îndrăgostite de propria-i visare.

Cuvinte spoite – diversitate

Mi se pare stranie, în discursul corect și sensibil (sic?) al zilelor noastre, folosirea acestor cuvinte „de aur” în formularea tezelor și lozincilor aferente.
Cum ar fi, de pildă, „diversitate”. Nu se mai poate imagina un discurs politic modern fără a face apel la această mantră deschizătoare de uși dintre cele mai prestigioase. Pune „diversitate” într-una din primele doua fraze ale unui speech și nici nu mai contează ce vei spune după, auditoriul cu minți și urechi destupate de atâtea infuzii progresiste îți va mânca din palmă fiecare cuvințel.

Mai contează dacă el înseamnă sau nu ceva?

Dincolo de cuvântul în sine, regăsim puține înțelesuri, dar multe implicații. În el însuși,  „diversitate” pare conțină cam tot ce este nevoie pentru a ne oferi fericirea cea fără de margini în toate. Căci diversitatea aduce plus-valoare într-o comunitate, echipă sau într-un proiect social, economic, artistic (Metallica e depășită de vremuri, asta e) etc.
Dar o diversitate sub ce aspect? Ni se spune, școlărește: genuri, rase, etnii, orientări (lipsește, în general, o preocupare în privința diversității confesionale – pentru că, în acest caz, vorbim despre o alegere personală, nu despre un dat obiectiv). Sic.
Stranie – pentru că acesta este cuvântul meu de aur – este însă superficialitatea cu care diversitatea își îmbracă „binecuvântările“: totul trebuie să rămână la suprafață. Nu avem voie să credem că există ceva dincolo de aceste etichete: nu există feminitate, nici masculinitate (în afara de aia otrăvită), nici trăsături specifice omului alb și culturii sale (în afară, desigur, de rasism), nici din cele specifice celor de altă rasă, nici trăsături moștenite într-o comunitate anume (în afară de cele specifice grupurilor majoritare, oprimatoare prin definiție), nici o asociere a vreunei orientări sexuale cu lucruri despre care nu e voie să vorbim etc, etc, etc.
Diversitate de ce? De etichete? Pentru că dacă mi se dă voie să mă identific în societate drept un ceas cu cuc, dar nu am voie sa strig ora exactă și nici să vorbesc cu un ceas de buzunar despre beneficiile, dar și despre dezavantajele afisajelor electronice, pentru a nu-l ofensa și a nu pune în pericol diversitatea, atunci vorbim doar despre un afiș pestriț al diversității, un meme al ei, nu despre un lucru real, profund. Pentru că dacă niciun ceas din lume nu mai are voie să pretindă ora exactă – este incorect politic sa afirmi așa ceva, deși se vor găsi niște orologii care să îți spună exact ritmul corect pentru tic și pentru tac, de ele să ascultați – suntem cu toții parte dintr-un imens decor. Nu mai suntem actori pe scena lumii, ci parte din recuzită, din aranjamentul scenic.
Pe scenă, însă, nu se mai joacă nimic, căci dramaturgul a murit, și nu mai avem pe nimeni să care să mai scrie ceva, un vodevil, o dramă măruntă…
Avântul acesta pro-diversitate, într-un astfel de decor, îmi pare a fi un fel de hei-rup din acela muncitoresc, înălțător precum cele de la parade. Mult zgomot, multă culoare, aplauze puternice, prelungite. Însă zâmbetele sunt false, iar în spatele lor sunt lacrimi și ipocrizie. Afișe.

 

(I)responsabilitate

În comunism, ne mai aducem aminte unii, le aveam pe toate în comun, așa cum se cuvine, mai puțin vina pentru eșecuri (neîndeplinirea planului cincinal, un accident de producție etc), care era întotdeauna personală. Trebuia neapărat identificat tovarășul cu pricina și înfierat cu simț de răspundere, în spirit revoluționar.
S-au dus acele vremuri, iar acestui instrument de rafinare a lipsei unei răspunderi personale pentru un râu sau ram neconform din țara asta i s-a mai adăugat unul, truismul colectiv autocritic. Cu simț de răspundere și acesta.
„Toți suntem vinovați“, se aude din toate direcțiile în aceste zile. Sună pios, vinovat, corect, definitiv, necontracarabil. Cum să răspunzi unui astfel de mesaj fără să îți sapi ție însuți groapa neprihănirii de sine? Nu știu. Ce știu, însă, este că atunci când suntem cu toții vinovați, nimeni nu mai poartă răspunderea pentru cele întâmplate. Nici pentru cele ce se vor sparge în capul nostru de acum încolo. Pentru nimic.
Dar am o soluție, prin care am putea împăca și capra și varza (ne)vinovăției de sine. E biblică, apostolică, deci acreditată.
Repetați după mine: „suntem cu toții vinovați de ceea ce s-a întâmplat, dar cel mai mare dintre toți sunt chiar eu“. A fost greu?
Nu înseamnă că, gata, am și devenit responsabili, dar poate că un fir de ipocrizie de pe gene tot se va fi făcut pierdut printre lacrimi. Progresul făcut e aproape neglijabil (sic!), dar măcar nu batem pasul pe loc.

Închisoarea plângerilor

Vi-l mai amintiți pe Red, carismaticul “fac rost de orice” pușcăriaș din Shawshank Redemption? Haideți, recunoașteți, v-a plăcut de el. Nu prea ai alternative: Morgan Freeman are darul de a se face plăcut aproape în toate rolurile sale. Unde mai pui că a fost intenția expresă a lui Frank Darabont (regizor și scenarist al producției) de a face din Red un personaj agreabil. Este și motivul pentru care, spre deosebire de cartea după care s-a făcut adaptarea, filmul nu ne descoperă în detaliu faptele care l-au adus pe Red la pușcărie (Darabont afirmă explicit asta). Trebuie să fie ceva grav, din moment ce a stat peste patruzeci de ani după gratii, dar nu știm ce.

De ce ne place Red? Vom găsi lesne câteva motive: vocea lui Morgan Freeman, privirea lui, faptul că între ceilalți pușcăriași el pare a fi unul mai cu capul pe umeri, harul său de povestitor și, nu în ultimul rând, faptul că … nu știm ce a făcut de-a ajuns acolo.

Va fi lăsat multe lacrimi în urmă, nopți nedormite, traume, flori pe morminte şi întrebări fără răspuns. Acum însă, privind la el cu detașarea spectatorului, uiți de toate astea și te atașezi de bătrânul inofensiv, deschis, înțelept într-o anumită măsură, conștient de vinovăția sa și căruia, da, îi pare rău de ce a făcut.

Însă Red este, înainte de toate, omul care învață că nu reabilitare are nevoie, că va fi întotdeauna un pericol pentru societate (cine nu este?) și că, deși înfăptuit în urmă cu zeci de ani, păcatul său șade necurmat înaintea sa.

E cu totul altceva – undeva între improbabil și de neînchipuit – să poți privi în realitate cu aceeași detașare îngăduitoare cu care este privit Red, de către spectatori, în Shawshak Redemption. Mă întreb dacă am fi în stare vreodată să recunoaștem în într-un astfel de om puterea regenerării.

Un exemplu mai profund și mai greu de gestionat ni-l oferă personajul lui Kevin Bacon în The Woodsman (1004). Departe de a avea carisma lui Morgan Freeman, Bacon întruchipează în film un personaj rece, greu de abordat, unul de care mai bine te-ai îndepărta. În plus, în cazul său știm de ce a fost condamnat. E un sucit, un pervers, o bestie. Locul său e după gratii. Nu se poate vorbi de reabilitare nici în cazul său, problemele sale ne întorc stomacul pe dos. Totuși …

O dublă măsură aplicată aplicată celor două cazuri, mi se pare evidentă. Aceasta este una dintre capcanele filmului. Punem botul prea repede, seduși de ambalajul în care sunt împachetate toate aceste frământări.

De aceea Walter nu se bucură de aceeași îngăduință precum Red. Dar poate că nici nu este nevoie. Prea le primim pe toate pe tavă.

Iar pentru a simți ceva față de Walter, este nevoie de muncă, frate. Nimic din ce întâlnim în acest film nu este facil, comestibil, recomandabil. De aceea, nici nu vă recomand spre vizionare The Woodsman: faceți ce vreți, nu-mi pasă.

Eu l-am văzut, asta e.

Ziceți-mi cum vreți, dar asta e una dintre cele mai intense și dificile scene pe care le-am văzut vreodată într-un film. Nu se poate urmări altfel decât cu groază și cu cutremur.

Nici nu vreau să știu cum au realizat-o.

Ați prins ideea, nu este foarte greu: puțin contează ce se întâmplă cu personajul filmului. Mai important este ce se va întâmpla cu noi.

Cine va birui în acea încleștare dintre mușchii ce sunt gata să acționeze mâna ce va arunca piatra și cei ce ne vor face să ne batem cu pumnul în piept, cu disperare și cu speranță deopotrivă, în timp ce abia mai îndrăznim a gândi un „Ai milă de mine, păcătosul”?

Urmează Dragnea, să nu credeți c-am scăpat. Poate va face cineva un film și despre el, mai știi?