Prioritățile de rigoare

Un simptom tipic maladiei care ne atrofiază capacitățile de a simți cu cei în nevoie, în vremuri în care toate cele ale lumii sunt afișate pe ecrane, în timp ce inimile ni se golesc de reale conținuturi, este ilustrat și de felul în care ne poziționăm ideologic în problema copiilor despărțiți de părinți, de către autoritățile americane. O facem cu fermitate, principial și cu simț de răspundere. Nu facem rabat la argumente și la discursuri convingătoare. Pentru că sunt o mulțime de lucruri extrem de importante de cântărit:

1) cine a început nebunia asta, Obama sau Trump

2) să decidem cine sunt ipocriții. Variante:

  1. trusturile de presă partizane (NY Times, The Guardian, Fox etc)
  2. creștinii evanghelici de rit texan
  3. cei militează împotriva avorturilor, dar …
  4. cei ce nu militează împotriva avorturilor, dar …

3) să decidem ce trebe făcut. Iarăși, variante:

  1. nu v-ați săturat de Trump, hm?
  2. cu legea nu te joci

Ar mai fi un lucru de pus la cale, de o importanță secundară: soarta acelor copilași. De acesta ne vom ocupa după ce le vor rezolva cum se cuvine pe cele de mai sus.

Reclame

trepțile îndreptățirii (3D)

(Se începe în slow-motion cu ceva la mișto, de dragoste, ceva despre „ca un trandafir” … sunt absolut convins că veți găsi ceva adecvat momentului)

Ne-a intrat cumva în tărtăcuțe gândul că dacă tot nu suntem buni, căci – nu-i așa? – doar Unul cel ceresc este bun, noi n-avem altă alternativă decât cea a bălăcărelii în răutatea lumii.

Mă rog, s-au mai făcut unele timide încercări. Niște naivi.

Dacă nu putem fi buni, zicea taica Steindardt, măcar să fim politicoși.

Vezi bine, însă, că nici politețea nu prea dă afară din noi; atunci, poate că am putea măcar să avem dreptate când arătăm cu degetul.

Dar nici dreptate n-avem, că nu-i cine s-o împartă. Buna cumpănire va compensa acest neajuns, nu? Argumentele noastre sunt beton. (Celor interesați, le pot pune la dispoziție niște youtuburi edificatoare.)

Uite-așa, de mărturia creștină contemporană se alese praful de pe cumpănă. Cel mai adesea ea este azi confundată cu apologetica. Doar cu retorica de tip Ravi (mulțumim, Doamne, că ni l-ai dat!) și altora de teapa lui. Asta pentru că nu mai avem nimic de arătat lumii, nici vieți, nici Carte, nici istorie, nici argumente. Nu mai biruim răul prin bine, pentru că nici noi nu mai știm ce e binele. Ș-atunci lătrăm precum câinii aceia.

Și nu mai avem nimic de pus pe altar, căci nu mai avem ce sacrifica.

Turma s-a metamorfozat în haită.

Dar Thanos pândește din umbră …

(cortina)

Hyper GDPR ready

Dacă mi-e teamă de un lucru în privința lumii virtuale, acela nu este că ea ar putea vreodată să ia locul realității și să uzurpe bunul simț al viețuirii între cele naturale, ci că virtualul poate fi el însuși o gaură neagră a realității, una atât de puternică încât să absoarbă întreaga trăire din juru-i, arătată cu degetul, simțită sau zămislită (fără să conteze pe ce căi), transformând-o apoi în adevăr, adică în cea mai reală dintre apocalipsele acestei lumi, pentru a servi apoi ca paradigmă a experienței divinului, iar asta pentru că – nu-i așa? – „lucrurile de sus” despre care ne mai aduc aminte azi doar teologii sunt, tot așa, cele absorbite în experiența credinței, devenite ele însele mai reale decât orice altă realitate, istoria nefiind altceva decât o proiecție pe axa concretului a unor urme discrete ale celor întâmplate în acel punct de singularitate a ființei, unde nu e nici suspin, nici întristare, nici durere, ci doar autenticitate în stare pură, decantată de mizeria în care ne-a provocat, folosindu-se de niște instincte încă prea puțin documentate de către specialiști, pofta nestăvilită după iluzii.

De aceea, mi-e teamă de ce și cum văd eu însumi, nu de cine mă vede sau îmi monitorizează în vreun fel sau altul activitatea.

 

Picătura care ne strică Forma Apei

Va să zică, este în regulă ca Academia Americană de Film să acorde premiul Oscar pentru cel mai bun film unor producții în care:

– personajul principal este un caucazian hetero, având un frate autist (Rain Man)

– un personaj cheie este un șofer negru, la dispoziția unei doamne caucaziene (Driving Miss Daisy)

– este vorba de un caucazian care descoperă lumea indienilor, undeva în Vestul Sălbatic (Dances with Wolves)

– o femeie caută să prindă un ucigaș în serie, făcând apel la ajutorul unui alt criminal psihopat, caucazienism pe toată linia (Silence of the Lambs)

– avem povestea unui caucazian hetero, cu un coeficient de inteligență redus (Forest Gump)

– toată povestea este cu și despre caucazieni, oameni de ispravă, mai ales când au securea în mână (Braveheart)

– se scufundă un vapor, și nici una dintre victime nu este afro-americană, asiatică sau latino; ah, să nu uităm: femeile au prioritate în bărci (Titanic)

– avem o poveste dintr-o Europă despre care toată lumea vrea să uite, cu sfială, chiar cu rușine; Shakespeare … serios?!? (Shakespeare in Love)

– personajul principal este un bărbat caucazian aflat în criza vârstei mijlocii, libidinos, visează la fetișcane … interpretat de Kevin Spacey (American Beauty)

– ni se propune o poveste a unui schizofrenic, bărbat caucazian și el (A Beautiful Mind)

– avem o poveste frumoasă cu oameni, hobiți, elfi, goblini și alte lighioane, toate caucaziene (The Lord of the Rings: The Return of the King)

– o femeie – tot dintr-ale noastre – dă bine cu pumnul (Millon Dollar Baby)

– acțiunea se petrece într-o țară fără negri (No Country For Old Men)

– totul este în, despre și prin mlaștină, fără albi, fără negri, fără hispanici (Slumdog Millionaire)

– avem o captivantă poveste a unui rege englez care nu poate lega două vorba ca oamenii – dezavantajat în exprimare, cred că așa se zice corect (The King`s Speech)

– în sfârșit, avem un negru, exploatat de niște albi răi și cruzi, dar salvat în final tot de către un alb, așa cum numai Brad Pitt poate fi (12 Years a Slave)

– eroul principal este, iarăși repet, bărbat de-al nostru etc, etc, deși nu e chiar în toate doagele, dar ce mai contează? (Birdman)

– ni se propune o facere internă, între ai noștri … bărbați credincioși și, uneori, prea curioși (Spotlight)

Însă nu cumva să avem o poveste despre o mută care se îndrăgostește de o bestie (auzi colo: să te îndrăgostești de o bestie: cine a mai auzit o astfel de poveste?), care are un vecin gay (cât de ciudat, credeam că ăștia trăiesc în ghetto-uri) și o colegă de muncă cu pielea neagră. Și să nu avem un film în care bărbatul alb este rasist, așa ceva nu s-a mai văzut în filme până acum. Până aici!

Iadul e pavat cu petale

Iadul e pavat cu petale

Ni se spune tot mai mult în zilele astea că unul din ingredientele cheie în procesul dezvoltării personale – în educația formală, în ucenicie sau în alte forme ce se bazează pe interacțiunea directă între un învățător și un ucenic – este modelarea în învățăcel a unei imagini pozitive despre sine și a unei încrederi de nezdruncinat în capacitățile sale: „hai că poți”, „ești deștept”, „ai încredere în tine, căci așa vei reuși”, „uită-te la ce ai izbutit, nu lua în seamă eșecurile”, „totul are loc în mintea ta”, „trebuie doar să crezi” (nu și să pui osul la treabă?) etc, etc, etc. Vedeți, li s-a spus de prea multe ori acestor învățăcei că nu au atins baremul, li s-au subliniat cu roșu în caiet greșelile făcute și au fost listați sub linia de admitere la examene, or ei pot să învețe doar dacă drumul stimei de sine le este pavat cu petale de flatări și de încurajări. Să-i felicităm pentru ocuparea ultimului loc, să le spunem că sunt mult mai deștepți decât par și că pot deveni orice le doresc rărunchii. Aceasta e cheia educației, cică.

Sudoarea frunții, înfruntarea obstacolelor, sacrificarea lucrurilor mărunte și de moment în vederea urmăririi unor scopuri mărețe și pe termen lung și recunoașterea nereușitelor ca … nereușite, ei bine, toate astea nu mai fac parte din rețeta succesului pe care i-o predicăm învățăcelului din zilele noastre.

Ce s-a ales în lumea asta de ucenicie, de inițiere, de aventura cunoașterii și a cuceririi lumii? Unde sunt noutatea și bucuria, cele două ingrediente despre care Mircea Eliade spunea că sunt constitutive ideii de ucenicie creștină? Praf se făcură, căci redutele de odinioară sunt privite astăzi ca monumente ale incorectitudinii, or ca pretexte pentru implementarea de noi reglementări și normative. Până și monomitul lui Campbell, odinioară sarea și piperul oricărei aventuri povestite pe ecranele lumii, pare căzut în dizgrație astăzi, o dovadă fiind, printre altele, și asaltul nemilos pe care îl vedem în filme asupra tradiționalei paradigme relaționale între maestru și ucenic (vezi, de pildă, The Last Jedi, un film cu un profund mesaj anti-ucenicie, cu ecouri culese din … Kung Fu Panda).

De unde, până nu demult, omul a dobândit în minte și în inimă, toate câte le-a găsit vrednice de adunat, prin disciplină, prin luptă, prin sudoare și prin înfruntarea tuturor adversităților pe care viața, în generozitatea ei, i le-a așternut pe cale, astăzi această cale îi este refuzată celui ce se presupune că ar trebui, cândva, să înfunte viața, lumea și provocările devenirii. I se refuză hrana cea tare a competiției; excelența este tot mai mult o pretenție discriminatorie, subordonată imperativului diversității; termenul de garanție al fiecărui suflet de pe acest pământ pare să fie tare scurt, din moment ce până și un cuvânt nepotrivit – un pronume, de pildă – i-ar putea produce daune. Hrănit exclusiv cu laude, ferit de orice mesaj care i-ar putea provoca imaginea de sine și declarat câștigător chiar în absența derulării competiției, el nu are nici o șansă să cunoască bucuria aceea, pe care biruința în luptă ți-o dăruie, iar în condițiile predictibilității fiecărui drum al acestei lumi (reglementat, nivelat și pavat pentru o cât mai lină decolare spre nicăieri) nici de noutate nu mai poate fi vorba.

Tânărul zilei de astăzi este asemenea unui sportiv pus să alerge în cerc, pe o pistă fără linie de start și fără linie de sosire, într-o competiție fără combatanți și pentru un premiu pe care nu l-a văzut nimeni, dar despre care toți știm că există, cam tot așa cum știm și că Moș Crăciun este real.

Ne mirăm atunci că ”Like”-ul e pâinea lui de toate zilele? Să îndrăznească cineva a i-o smulge dintre dinți …

Oferte de nerefuzat – preoţie

Observ o obsesie în conversațiile evanghelice despre preoție (universală sau particulară, nu contează), anume că ea este definită prin prisma accesului  unei lumi într-o alta, în general de jos în sus, adică dinspre om spre Dumnezeu. De regulă, ni se spune “Suntem preoți pentru că avem acces direct la Dumnezeu” , “Nu avem nevoie de intermediari” etc.

Două nuanțe lipsesc din majoritatea acestor discursuri.

Prima constă în observația că, dacă tot este să vorbim despre acces, preoția are de-a face deopotrivă și cu accesul lui Dumnezeu în lumea oamenilor, cel puțin așa reiese din investirea relatată pe paginile Exodului (19:4-6). Voia Tatălui se face pe pământ (și) prin preoții Săi, hirotonisiți sau nu. Preotul este (și) facilitator al accesului lui Dumnezeu între oamenii Săi. Se schimbă datele problemei, nu-i așa?

A doua observație, strâns legată de prima: preoția nu este un hatâr, o stare primită sau dobândită printr-un concurs sau în urma unui interviu, o funcție de felul celor pe care le avem în lume, ci o chemare la slujire. Și poate că nici nu contează atât de mult în înțelegerea preoției accesul meu la Dumnezeu – acea intrare la Tatăl despre care, apropos, Scripturile pomenesc întotdeauna la plural, pentru că nu se face în solitudine, ci în comunitate, CA TRUP – cât slujba și responsabilitatea ce mi-au fost încredințate, acelea de a înlesni accesul aproapelui meu la Cel Preaînalt. Mergeți în toată lumea este, printre altele, și o extrem de mobilizatoare enciclică preoțească.

Mai poftește careva să fie preot? Universal de alt soi?

De la #metoo la #whattodo, un hop cu care fiecare dintre noi este dator

Una dintre cele mai incomode prezumții ideologice pe care este așezată revolta progresiștilor cauzată de scoaterea la lumină a abuzurilor lui Harvey Weinstein și a altor prădători de acest fel – aproape la fel de incomodă precum însăși grozăvia acelor fapte – este realitatea pe care trebuie să o admită aceștia în privința părților implicate. Vorbim, ne place sau nu, și despre identitatea de gen, cu ponoase și cu foloase, după caz. Mai mult decât în anii ce au trecut se vorbește răspicat despre femei și despre condiția lor în societate (nu despre non-binaribigenders, trigenders etc) și despre măgării comise de bărbați (vezi paranteza anterioară). Se strigă ce nu s-a mai strigat de ceva vreme, căci prea fuserăm ocupați cu a crăpa de plăcere în fața unor super-feline precum cele pe care ni le-au propus în ultimii ani Mad Max: Furry Road, Star Wars VII sau Wonder Woman, despre vulnerabilitatea femeii, despre nevoia ei de a fi ascultată și înțeleasă, chiar și despre aproape uitata ei feminitate … Aud din nou strigându-se despre bărbați că ar fi o țâră mai mușchiuloși, dar și că sunt mai greu de ostoit atunci când intră în anumite fibrilații, mai ales în aceste vremuri viu colorate, în care tot ce e în jurul nostru este îmbibat tot mai generos în erotism și ațâțare de plăceri.

Dacă, însă, e să vă spun de ce crapă inima mea de plăcere zilele astea, încă în toiul acestui scandal și fără a trece cu vedere urâțenia metehnelor rudimentare ale urmașilor lui Adam care necesită o ne-echivocă punere la punct, apoi este pentru că văd că se repune cu tot mai multă îndrăzneală problema comportamentului bărbătesc cavaleresc normal, ăla care era valabil și în zilele măsurate de nesimțirea lui Weinstein după alte cutume, zice el. Dacă a ajuns până și CNN să le ofere bărbaților lecții de decență înseamnă că nu se mai poate, fraților, le-a ajuns și lor mucul la deget. Cică, de pildă, give extra-space after dark. Ia gândiți-vă câți feminiști și progresiști ar fi spus asta doar cu vreo o lună în urmă!

Dar să-i lăsăm pe ei în pace, mai important este că ni se reamintesc niște lucruri de bun simț cu privire la ce înseamnă să te comporți ca un bărbat adevărat cu o fiică a Evei. Poate că încă nu au fost toate scoase la lumină, așa că am mai cules câteva și de pe ale noastre meleaguri:

* deschizi frumușel ușa și o inviți înaintea ta; îi cedezi locul în mijlocul de transport în comun; nu te iei la întrecere cu ea la dat din coate în cazuri de aglomerație la unele evenimente

* îi spui ospătarului de la restaurant (pentru că mulți dintre ai noștri nu știu asta) că întâi este întrebată femeia ce dorește să comande; evident, ea este și prima servită cu produsele comandate

* îi spui șoferului cu care ai contractat un transport că nu urci în autobuzul său până nu dă jos de pe parasolar și de prin alte locuri mai mult sau mai puțin ostentative toate pozele cu gagici îmbrăcate sumar sau chiar dezbrăcate, afișate oricum fără un rost anume; în general, taximetriștii s-au cam debarasat de obiceiuri din astea, din fericire.

* faci schimbul de pneuri într-un atelier de vulcanizare care nu are expuse pe pereți reclame la tot felul de unelte, mașinării și accesorii promovate de către femei costumate provocator (sau necostumate!); valabil și pentru alte tipuri de astfel de servicii (vânzări și reparații de drujbe, mașini de găurit, tot felul de scule și agregate etc)

* „Yes, it`s a woman!”? Nu, repetă-ți asta în gând, ori de câte ori te enervezi în trafic pe o persoană care chiar respectă regulile de circulație, dă prioritate, merge cu viteza legală etc: o face și pentru siguranța ta. Adu-ți aminte, în timp ce îți potolești într-un mod corespunzător mânia, că cele mai măgării în trafic – adesea însoțite de adevărate tragedii – tot bărbații le fac, asta e

* asumă-ți slujbele murdare fără comentarii și mârâieli; de la transportului gunoiului la tomberon și desfundatul țevilor la alte „chestii nașpa” … fii bărbat mai ales în astfel de situații; același lucru este valabil și în privința împărțirii poverilor: dovedește-ți puterea și caracterul punând tu umărul la urnirea celor mai grele poveri!

* abține-te de la orice comentariu (admirativ, ironic, batjocoritor) legat de aspectul unei fete / femei atunci când îi vezi poza pe FB; dacă totuși simți un impuls irezistibil de a reacționa într-un fel și nu știi ce să faci, un Like e suficient, dacă nu prea mult

* micile gesturi, știi tu: ridică-te respectuos de pe scaun când faci cunoștință (sau dai mâna) cu o femeie, ia-i haina și pune-o în cuier, introdu întâi femeile atunci când e nevoie să prezinți un grup, ai răbdare dacă mai zăbovește o clipă 😉 …

* nu te băga unde nu e nasul tău priceput în a adulmeca: mai bine nu-ți da cu părerea despre cum e să fii femeie, despre cât suferă și cât nu suferă o femeie în diferite contexte, încă prost croite de către bărbați, sau chiar despre cât de bine este că există chestii precum #metoo; nici măcar despre durerile nașterii nu da expertize, că nici tu n-ai vrea ca o femeie să îți explice ție cum vine chestia aia cu prostata, da?

* iată încă un motiv să stai departe de manele! Hai că poți!

* nu folosi feminismul despre care citești sau auzi din toate părțile ca o scuză pentru a nu face nici una din cele de mai sus, pentru a nu dărui flori sau aprecieri sincere și, în general, pentru a nu fi un adevărat domn în orice situație

E un început, scris așa, în pripă. Sunt convins că lista se poate rotunji și nuanța mult mai bine. Dar cele de mai sus sunt lucruri culese, vorba poetului, „din viață”. Am observat obiceiuri proaste modelate între băieți, încă din pruncie, prin comunitățile în care am lucrat și lucrez în continuare. Ele trebuie adresate și corectate cât mai devreme, atât în familie, cât și la școală sau în societate. Unele pot părea mărunte, dar să nu uităm că fiecare gest, cât de mic, transmite un mesaj și produce niște efecte. Să-i lăsăm pe cei din lumea mare să și le rezolve pe ale lor, dar să nu uităm că suntem datori să ne tratăm de ale noastre (ne)simțiri și (ne)faceri.

Pas cu pas, fără contenire. Fii parte a soluției, măcar începe cu ceva, cât de puțin …