EXCLUSIV! O mărturisire INCREDIBILĂ despre duioșia dogmei

Adevărul rostit în dragoste, zice apostolul. Ah, viața mea!

Ăsta e un mit. Este imposibil să fim și dogmatici și blânzi în același timp (de iubire nici nu poate fi vorba). Nu putem fi în același timp și șerpi și porumbei. Numai Dumnezeu mai știe ce suntem, de fapt.

Da, par să aibă dreptate detractorii: ele nu pot fi alăturate – dogma și cuviința – însă, de obicei sunt asumate în discuție convingeri inodore, care dezvoltă în subiecți aplecarea spre atribute de pension, cum ar fi delicatețe, curtoazie, drăgălășenie. Dar convingerile – în starea lor naturală – sunt nemiloase, ele despart ape, oameni, idei, suflete de duhuri și – cel mai greu de crezut – absolutele de relative.

Eu unul încă mai caut (cu lumânarea!) prin lume acel cavalerism al apologetului ideal, în înțelegerea mea acesta fiind diferit de compromisul afectiv la care ne invită kindnessu’.

Nu l-am găs`t. Până la noi ordine, mântuirea prin credință se rostește printre dinți împreună cu „schilodească-se odată cei ce vă tulbură”.

Reclame

Sunt inclusiv ipocrit, infatuat, isteric, insolit

Una din trăsăturile definitorii ale unei culturi mature, relevante, afirmative și inclusive o constituie abilitatea de a-și gestiona într-un mod constructiv ipocriziile. Lipsită de această capacitate, ea, cultura, se transformă într-un bâlci al deșertăciunilor și al invectivelor, iar pe o lungă perioadă de timp, în pustiu, în haos. Atunci când soldații își pierd orientarea pe câmpul de luptă, trag la întâmplare. Misiunea lor rămâne în continuare una nobilă, rezultatele sunt, însă, demne de milă.

De ce spun asta? Păi, să luăm ca exemple două reacții recente pe teme fierbinți în societatea noastră: dacă sunt focuri de paie sau incendii, vă las pe voi să judecați. Prima dintre ele, este cea a președintelui Iohannis, cu „infatuații”. O rafală în vânt, absolut nenecesară, tardivă, teribilistă, juvenilă. Evenimentul referendumului este istorie acum; de bine, de rău, societatea românească a tranșat problema. N-a fost prea mult loc pentru argumente atunci – nu este nici acum.

Să răspunzi infatuării prin infatuare este ca și cum ai incendia apartamentul vecinului de bloc. Nu poate ieși nimic bun din asta.

O a doua reacție, care vă este mai puțin cunoscută – dacă nu citiți ce trebuie, ce să vă fac? – este a doamnei Ana Maria Sandu, într-un articol din Dilema Veche. De data asta, infatuații, ipocriții și istericii sunt cei ce n-au înghițit gălușca manelistă la Gala Premiilor Gopo.

Din punctul meu de vedere, dacă tot mă întrebați, vă voi spune că Citește în continuare „Sunt inclusiv ipocrit, infatuat, isteric, insolit”

Îndobitocism

Ce sat global, nene McLuhan, asta e o junglă în toată regula!

Într-un sat mai nimerești, de voie, de nevoie, o biserică, un „magazin universal”, un făgădău; în lumea pe care am zămislit-o pe rețele toate sunt, deopotrivă, predici, produse de larg consum și țuici.

Locul băbuțelor care pontează cu religiozitate la băncuțele din fața porții a fost uzurpat de rafalele de informări revoltate și binevoitoare care ne biciuiesc ascuțitele instincte ale dreptății. Tot ce o postare construiește azi, alte douăzeci vor dărâma mâine. De aceea, nici nu mai contează adevărul, ci impactul. În creștere, neapărat.

Dar până când, până unde? Nu se mai pune întrebarea asta. Totul este să știi CUM.

Ș-apoi, nici nu se mai întâmplă ceva nou în lume: sunt aceleași fapte recosmetizate și îmbrăcate în straie de paradă politică. În zilele noastre știrile se fac, iar reacțiile corecte se construiesc cu migală.

Dar acestea nu se fac ca acum două-trei decenii în urmă, pe urmele poștașului, ale popii sau ale șefului de post. S-au eliminat intermediarii, iar datele circulă acum dintr-un pom în altul, atașate de liane, în condiții de maximă siguranță. Le recepționăm doar și le dăm drumul mai departe. Deocamdată reușim să nu încurcăm lianele – oricum nu știe nimeni unde sunt agățate – dar până când, până unde?

Ah, ai înțeles: întrebarea este CUM vom proceda pe mai departe.

Dar nu-i sat, nu-i sfat, nici bărbat: e o junglă, fără Cercul Vieții, fără ecosisteme savante, fără „bare necessities”, fără cap și coadă. Aici avem doar elefanți, hiene și lei.

Iar elefanții nu uită niciodată. Orice vei spune poate fi folosit și, nu-ți fă iluzii, va fi folosit împotriva ta. Atunci hienele te vor sfîșia. Iar leii, împăciuitori și imparțiali, vor face dreptate, așa cum numai niște regi de teapa lor sunt în stare să o facă.

Hakuna matata!

Dacă tot m-ați întrebat …

Reporterul: Dacă ai putea schimba trecutul, ce ai schimba?

Dyo: Oh, cu ce să încep? Păi, aș face cumva să renunțăm la poziția bipedă și să ne cățărăm în copaci, consumând numai banane eco. Și să nu mai avem animale de companie, trăiesc pe spatele nostru, nerușinatele! Aș schimba în așa fel încât noi să fim oamenii de companie ai animalelor, să vadă și ele că nu e treabă pentru oricine.

Reporterul: Dacă veți participa vreodată la alegeri pentru funcția de asistent administrator de bloc, vă dați seama că cele spuse mai sus pot fi folosite împotriva dumneavoastră? Se vor găsi răuvoitori care nu le vor înțelege și le vor posta pe perete …

Dyo: Dar ce am zis? Eu doar am descris un demers dialectic și fenomenologic aplicat spațiului biodiversității liberal-creștine, cu accent pe o perspectivă antropologică post-deconstructivistă, în care eul-sine se regăsește reflectat în matricea disonanțelor noetice dintre efectele teoriilor multi-biodiverse și cele motrice existențiale …

Reporterul: Aha …

Elefantul de pe prima pagină

În condițiile acutizării retoricii progresiste despre „structuri de putere și de oprimare”, înmiresmate de un marxism tot mai curajos asumat ca atare și actualizată pe calapodul deconstructivismului lui Derrida, abia neînțelesul, dar plin de înțelesuri apostol al eliberării de aceste moșteniri ale evurilor întunecate, un lucru ne mai rămâne de stabilit, ca un fel de cui al lui Pepelea înfipt în grinda ideologică eliberatoare a zilei: ce rol joacă media în anti-povestea asta?

Pentru că orice veți zice, un lucru nu va putea fi evitat într-o discuție cu cărțile pe față, anume acela că media însăși este o putere. Pe asta unde o încadrăm în peisaj? Și să nu-mi ziceți că ea nu poate funcționa ca o structură de oprimare, asemeni celorlalte (biserica, azilul, închisoarea etc). O și încă cum!

De fapt, este posibil ca dintre toți dulăii care au lătrat prin ogrăzile dictaturilor nu de mult aruncate în tomberonul istoriei, media să fie singurul lăsat încă să umble hai-hui pe uliță; restul și-au primit zgarda, microcipul, vaccinurile de rigoare și chiar necesara botniță.

Grijă mare, vă spun, pentru că nu face doar zgomot. Mușcă!

Je suis selfie

Je suis selfie

Unul dintre pardoxurile civilizației selfie: să întorci spatele obiectului căruia, aparent, i-ai acordat o atenție deloc neglijabilă, pentru care ai cheltuit banii ca să ajungi în preajma lui, fie că este vorba de un loc anume, de o operă de artă sau de un eveniment deosebit.

Căci platim și ne muncim nu pentru privilegiul de a fi martorii istoriei, culturii și frumuseții lumii noastre, ci pentru posibilitatea de le întoarce tuturor acestora dosul, în timp ce ne aranjăm pe noi în prim plan.

O facem pentru a le spune că ne doare undeva de ele, asta e.

Pedalăm înapoi, dar mergem înainte, la vale …

Paradoxal, deși trăim într-o civilizație a imaginii, suntem încă educați pe băncile școlii să citim și să interpretăm texte. Da, din acelea cu „eu liric”, cu caracterizări de personaje și cu rolul cratimei în unele cuvinte. E ridicol și înspăimântător deopotrivă să-i vezi pe tinerii învățăcei, cu ochii bulbucați de nesomn și atenția făcută terci de nopți pierdute cu ochii în ecrane de tablete și telefoane inteligente cum se chinuie să descopere structuri și sensuri în moduri de adresare străine minții lor. Se pierd în fraze, pentru că sunt obișnuiți cu propoziții stilizate, ornate cu zâmbăreți. Trecerea de la „cf?”, „bv” și „bff” la un vers Eminescian a devenit un veritabil abis al percepției hermeneutice, căci autorul e mort (de data asta nu în sensul atribuit de filozofi acestei idei), iar viața este o permanentă distribuire în spațiu, fără direcție, fără scop, dar plină de speranțe.

Întâlnesc, astfel, tot mai mulți copii de gimnaziu care afirmă că le place matematica mai mult. Au încă probleme cu tabla înmulțirii, cu desenarea unui trapez sau cu Teorema lui Pitagora, însă preferă această limbă, o păsărească și aceasta, dar mai apropiată de experiența vieții de zi cu zi. Căci asta e matematica: ceva ce se întâmplă, nu știm cum, atunci când alături niște numere, linii și formule, de iese o minune de rezolvare. Asta e și viața în lumea gadgeturilor: ceva se întâmplă, nu știm cum de iese o minune de poză, bună pentru perete. Like. Obligatoriu!