„Nu fă [un cutare lucru, de regulă cu semnificații spirituale] prin puterile tale, ci prin puterea lui Dumnezeu.”
Iată o altă vorbă care sună bine și duhovnicește, însă alunecoasă și puțin folositoare. Aparent, implicarea creștinului în misiune se face prin exclusiv prezență, nu prin osteneală; el trebuie să fie acolo unde se face lucrul Domnului, fiind atent ca nu cumva să acționeze prin forțele sale, ci, cumva, tainic, să Îl lase (?!?) pe El să lucreze prin puterea Sa.
Nu am întâlnit oameni care să poată explica înainte de a se apuca de lucru cum se face asta, să lucrezi prin puterea Lui, nu prin a Ta, dar metoda invariabil are de-a face cu o decizie, prin rugăciune. Înțelegeți, așadar, de ce nu este simplu să pui sub semnul întrebării o astfel de retorică.
Pune omul lui Dumnezeu mâna și coace o pâine pentru aproapele său. Dacă nu o face prin puterile sale, de ce, totuși, mintea lui gândește, mușchii corpului său trudesc, bucuria i se citește pe chip? De ce mai transpiră?
Faptul interesant este de observat după ce o lucrare a fost făcută. Aici lucrurile se limpezesc. Dacă „a ieșit”, însemnă că ai aplicat rețeta. Dacă, dimpotrivă, ai dat rasol, sigur ai interferat cu puterea Lui, ai vrut să pui și tu un pic mâna, te-ai bazat pe puterea ta șamd …
Dacă, însă, este adevărat că suntem „împreună-lucrători cu Dumnezeu”[1], atunci asta înseamnă neapărat o conlucrare, adică o adunare a resurselor în vederea împlinirii unui țel comun. Orice conlucrare se face prin puterea adunată laolaltă a fiecărui partener. Nu prin simplă prezență, ca să nu lenevească nimeni.
Veți zice, da, furnicuța și elefantul lucrează împreună, ha. Foarte bine, așa vrea El să lucreze. Îndrăznește cineva a-I pune la îndoială căile?
[1] 1 Corinteni 3:9
dyo 