Filmul are ceva din parfumul lui Sideways (2204), iar asta nu doar pentru că reînnoadă colaborarea dintre Alexander Payne, ca regizor, și Paul Giamatti, ca actor. Tipul de caracter principal este cam același: un bărbat matur, cu o carieră anostă, pe care unii ar putea-o caracteriza ca ratată, singur, complexat față de femei, totuși încercând să se țină de niște principii în viață, deși acestea nu-i sunt de un mare folos. Stilul domol de depănare a poveștii, specific lui Payne, și atmosfera specială pe care o crează, cu multă migală, în fiecare scenă unește la rândul ei cele două producții.
Mai are acest film și ceva din acel gen de poveste care opune două caractere diferite, ciocnindu-le prin diferite situații, pentru ca în final, cumva, acestea să găsească o cale comună de înțelegere. Mi-a venit în minte imediat The Green Book (2019), un câștigător de Oscar, și Midnight Run (1988), un clasic al altor vremuri, cu un De Niro în mare vervă.
Later edit: Are ceva și din Scent of a Woman, cu mențiunea ireverențioasă că Giamatti oferă un personaj mai credibil și mai fascinant în umanitatea sa decât cel interpretat de Al Pacino (care a primit singurul său Oscar tocmai pentru acest rol!).
Se poate spune că aventura celor două personaje principale, dl.Hunham și Angus Tully, funcționează ca o sesiune de terapie, în buna tradiție a filmelor americane, fie de familie, fie care au în vedere parteneriate.[1] Este vorba despre o problemă bărbătească, rezolvată ca-n vremurile bune.
Pe scurt: filmul este cuminte, realizat într-o manieră dramatică clasică, ușor previzibilă. Cinematografia este superbă, la fel și muzica (ambele, însă, au fost lăsate deoparte de Academie în acest an).
Este un feel good movie. Mie mi-a plăcut, în special pentru că scoate în evidență mai bine decât oricare din filmele amintite mai sus umanul din fiecare personaj. Payne se folosește mult de cadre apropiate, care pun în evidență chipurile oamenilor (se aseamănă cu Peter Weir pe alocuri). Paul Giamatti, Dominic Sessa și Da’Vine Joy Randolph reușesc să mă facă să uit că am în față o ficțiune. Toate cele trei interpretări au primit nominalizări, fie la Bafta, fie la Oscar, iar acestea sunt pe deplin meritate.
Nu insist asupra ideilor din film, în special legate de felul în care oamenii se descoperă unii pe alții, ajungând să se înțeleagă cu adevărat: ele nu sunt neapărat noi. Vă las vouă plăcerea să le aprofundați. Cred că este un film care poate smulge niște premii, dar nu mi se pare că îl poate concura pe Oppenheimer. Pe Maestro, în schimb, s-ar putea să îl cam lase în urmă.
Totuși, nu mă pot abține să nu amintesc despre găselnița cu ochiul (nu vă spun mai mult, vizionați filmul). Cumva, până la urmă, aceasta este cheia relațiilor: să ne putem privi cu adevărat în ochi. Dar ca acest lucru să se întâmple, trebuie să căutăm privirea aproapelui nostru, să o înțelegem și să ne lăsăm la rândul nostru priviți. Nu este ușor, știu.
[1] Sunt o mulțime de filme polițiste care opun parteneri ce par la început incompatibili și ireconciliabili, de rase, de temperamente sau de culturi diferite.
dyo 
Întreb și io că mă mâncă tălpile: unde-i bărbosu` să te corecteze?
Departe …