Pentru că ați fost cuminți, vă mai ofer o imposibilă conviețuire existențială într-ale teologhisirii și anume cea dintre Har și meritocrație. Ea se adaugă, așadar, celei deja amintite odinioară, dintre iubire și suveranitate, mult mai potentă dogmatic și mai influentă, în special în hârjoanele calvinisto-armininene. Și această aparentă dilemă ne face viața amară uneori, iar asta fie pentru că nu știm să ne structurăm înțelegerea pe nivele de perspectivă, fie pentru că nu putem gândi decât pe cutiuțe. Teologhisirea noastră se creionează în alb și negru, da, ceea ce face ca întreaga existență a minții noastre, din orice direcție ai privi-o, să fie cu adevărat una … cenușie.[1]
Plutește, cumva, în aerul aparent evanghelic pe care îl respirăm ideea că harul înseamnă ceva opus în primul rând ideii de recunoaștere a unui merit uman. Nu știu de unde vine această mireasmă (nu vă uitați la mine, nu eu i-am dat drumul!), dar știu că nu e de bine.
Sau … poate că știu de pe unde răsare. Căci aud adesea zicerea aia că harul este „să primești ce nu meriți” (continuată sau precedată în unele contexte de „iertarea este nu primești ce meriți”). Frumos joc de cuvinte, însă unul nefolositor și neadevărat. Chiar nu știu de unde ați scos așa ceva.
Căci harul este acea prezență a lui Dumnezeu manifestată în locuri în care, după mintea noastră și a oricărei alte făpturi, nu ar trebui să se manifeste. Acesta este sensul răspunsului pe care Dumnezeu i-l dă Apostolului Pavel, după cum citim în 2 Corinteni capitolul 12: „Harul meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită.”. Nu despre merite este vorba, licuricilor, ci despre păcate și neputințe, despre ceea ce ne oprește din a ne împlni cu adevărat chemarea. Iar pentru ca noi să putem face cu adevărat ceva, El vine în noi și locuiește acolo, prin Duhul Său, deși acest loc e departe de a fi unul ideal pentru un Dumnezeu atât de sfânt.
Harul este în primul rând o palmă aplicată fără pic de milă preconcepției pe care o avem despre locurile în care Dumnezeu este și Își face lucrarea. Trebuie să fie vorba – nu-i așa? – despre locuri special amenajate și dedicate acelui scop, puse deoparte și gestionate cu multă grijă, în care totul este planificat, curățit, păzit și administrat așa cum numai lucrurile care nu au preț, fiind mult prea valoroase, sunt administrate. Au învățat cu greu înaintașii noștri faptul că nici un Templu zidit de mâini omenești nu este vrednic de măreția lui Dumnezeu.
Și mai greu au asimilat ucenicii, apostolii, primii creștini, împreună cu noi cei de astăzi, realitatea șocantă, scandaloasă și de neimaginat pe lumea asta, că după ce Cristos le-a împlinit pe toate acum casa lui suntem noi.
Harul este o prezență, nu o tranzacție fără cost. De aceea nu poți pune un preț peste el, el nefiind nici gratuit, nici cu plată: prezența lui Dumnezeu transcende orice idee de valoare. Este desăvârșire. Mai mult de atât nu se poate.
Ah, dar veți zice: cum este cu „pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu”? Păi, scumpi licurici, unde este contradicția? Căci faptul că nimeni nu se poate prezenta înaintea lui Dumnezeu bătându-se cu pumnii în piept nu exclude dumneziasca recunoaștere a trudei și credincioșiei din partea Celui ce a făcut toate lucrurile, atât de frumos exprimată prin acel „Bine, rob bun și credincios!”. Răsplătirea este, depotrivă, prin har și pe merit. Am zis!
Prin har slujim, fără nici o îndoială. În același timp, cel ce slujește trebuie să se învrednicească de chemarea primită. Altfel, epistolele pauline adresate lui Timotei și lui Tit nu își mai au locul în Scripturi.
Har și meritocrație. Încap, neîndoios, în aceeași rostire, fără capete sparte, fără pagube colaterale, fără flotări logice, fără să crape pământul supt picioarele noastre. Căci suntem deopotrivă lucrători cu Dumnezeu, umblând cu El în inimi și în cugete, iar acesta este miracolul cu adevărat de necuprins în mințile noastre, în toate implicațiile sale. Ce să mai vorbim de trăirea plenară a acestei realități.
[1] Oare de ce numim, colocvial, creierul drept „materie cenușie”? Nu cunosc originea și motivația acestei alegeri, însă ea poate fi privită și ca o ironie la adresa acestei înclinații naturale pe care o are de a judeca realitatea în baza unor dihotomii, antagonisme și bi-polarități.
dyo 