Iubirea, o poticnire

„dragostea este”
Apostolul Pavel

Nu știu ce părere au teologii și cercetătorii Bibliei sau ai istoriei Bisericii în privința asta, însă pentru mine este limpede faptul că între marile eșecuri ale creștinismului, vizibil atât în unele dogme, cât și în mărturisire, strălucește cu tristețe acela de a arăta lumii dragostea lui Dumnezeu.

Nu avem nici o scuză. Nu ne-au lipsit nici revelația (sau, cum se zice, baza biblică), nici Modelul vrednic de urmat. 1 Corinteni 13 tot acolo este: am făcut din el poem, am compus cântece pe seama lui și cam atât. Eventual, am decupat și niște versete despre dragoste și le-am atașat apusurilor de soare, pentru a ne decora calendarele. Din Ioan 3:16, versetul care ne spune cât de mult a iubit Dumnezeu lumea, ne-am făcut altar; pe el jertfim hermeneutici, dogme, propovăduiri, uneori Evanghelia însăși.

Haideți să recunoaștem, oameni buni, am dat rasol în privința asta. Am ucis din iubire. Am făcut pact cu ucigași. Am arătat mai multă aplecare spre dogmă decât spre aproapele nostru.

În plan conceptual, necazul cel mare stă în incapacitatea teologiilor de a reconcilia două realități ale Dumnezeirii; una dintre ele este chiar dragostea lui Dumnezeu, da. Cea de-a doua, însă, alăturată fiind primeia, este pentru noi cu adevărat o piatră de poticnire: suveranitatea Lui. Nu încap amândouă în mințile noastre și nu voim a le cuprinde într-o singură rostire, nici să ne pici cu ceară.

Cum poate iubi un Dumnezeu suveran, hm? Căci iubirea, prin natura ei, invită la asumarea vulnerabilității. Iubirea lasă garda jos, se oferă, fără a cere nimic în schimb. Crede, speră, iartă. Fără să facă apel la o monedă de schimb. Fără pretenții. Cu brațele deschise, lipsită de apărare. Grozav lucru!

Iar în ce privește jertfirea de sine, coroana de netăgăduit a autenticei iubiri, ea cere în mod imperativ renunțare la orice pretext al poziției superioare. Când iubești ești nimic, mai prejos de toate, deși, paradoxal, tocmai atunci se manifestă în tine întreaga plinătate. Când iubești ești slab, sărac, naiv. Atunci nu mai ești al tău, ci slujești bunăstării altcuiva. De aceea, drumul iubirii trece neapărat pe la Cruce.

Iată, veți zice, ce nu putem noi trece prin aceeași sită: această iubire dumnezeiască, pe care am putea-o recunoaște în trăsături precum cele conturate mai sus (sau, dacă vreți să fie o descriere biblică, recitiți 1 Corinteni 13), alături de suveranitatea unui Dumnezeu care șade pe tron și face tot ce vrea, după bunul plac al voii Sale. O coincidentia imposibilă, asta e.

Îi înțeleg pe calviniști, pe deoparte, în această incapacitate de a reconcilia astfel de realități. Ce nu înțeleg, însă, este această inechivocă disponibilitate de a sacrifica în discursuri iubirea lui Dumnezeu, în favoarea suveranității (ce fel de suveranitate este aceea care are nevoie de o apărare dogmatică, oricum?). Aplecarea lor exclusivă pe „explicarea” versetelor ce vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu într-un fel care să lase loc pentru suveranitate: aceasta este orientarea master a teologiilor reformate. Dintr-un astfel de demers, iubirea divină nu poate ieși decât discreționară: într-un fel cu totul enigmatic, inaccesibil rațiunii umane, El iubește după cum poftește, necondiționat, în ediție limitată. Deși ne poruncește să ne iubim vrășmașii – fără deosebire – El alege să îi iubească numai pe unii. Doar e Dumnezeu, nu? Suveran.

De regulă, atunci când un teolog propune o abordare pe contrasens, adică în explicarea suveranității lui Dumnezeu, având ca dat nenegociabil iubirea,  acesta este salutat cu generoase ridicări de sprânceană (Paul Fiddes este un exemplu). Păcat. Pentru că prin Cristos Dumnezeu ne-a arătat o iubire fără asemănare, în care El nu precupețește nici un atribut al măreției Sale, tot necondiționat, în căutarea și mântuirea fiecăruia dintre cei pierduți. O iubire scandaloasă în generozitatea ei, față de noi toți. O iubire pe care o oferă fără teama ca cineva să îi fure ce îi aparține, domnia suverană peste toți și peste toate.

De fapt, cred că abia atunci poți mărturisi că crezi cu adevărat într-un Dumnezeu suveran, când înțelegi că El această suveranitate nu intră în conflict cu iubirea Sa, că pentru El nu este o problemă să-și manifeste gloria coborându-Se, riscând, asumându-și durerea răspunsurilor noastre, niciodată pe măsura acestei iubiri cu care ne înconjoară.

Dar ăsta sunt doar eu, văd că mai sunt și alte păreri …