Vă supun atenţiei o carte scoasă de Editura Herald în anul 2007, o lucrare interesantă a lui Oscar Cullmann intitulată provocator: Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?. In ciuda dimensiunilor reduse, ea se recomandă prin profunzimea abordării ca un material valoros şi folositor acelora care vor să reflecteze mai în amănunţime asupra uneia dintre doctrinele fundamentale ale creştinismului, legată de soarta omului după moarte. Autorul, un respectat teolog luteran, a mai scris lucrări de acest fel, adică adânci şi controversate; una dintre acestea a apărut anul trecut pe blogul lui Dănuţ Mănăstireanu şi avea de-a face cu perspectiva biblică asupra botezului copiilor mici, extrem de sensibilă pentru baptişti şi nu numai. Curioşii îl pot fi citi AICI.
Deja titlul lucrării este incitant; unii se vor fi întrebat dacă în loc de “sau” nu ar sta mai bine “şi” acolo, subliniind astfel că cele două doctrine, departe de a fi antagonice, se completează reciproc într-o explicare a speranţei creştine cu privire la biruinţa asupra morţii.
Nu, ne sugerează Cullmann, doctrina sufletului nemuritor nu merită nici o concesie, ea provenind din gândirea păgână a vechilor greci. Ea nu a dispărut de tot din creştinism ci a reapărut, sub diverse malformaţii, în diferite teorii antropologice; indiferent că vorbim de dihotomişti sau trihotomişti dpdv al alcăturii omului, pericolele devierilor au fost acolo. Cu câţiva ani în urmă, la un curs susţinut de Grace Ministries Internaţional, ni se propunea următoarea definiţie a omului: “Omul este un duh, care are un suflet şi locuieşte într-un trup.”. Reprezentarea grafică consta în trei cercuri concentrice, cu duhul în mijloc, cu sufletul alcătuit din Voinţă, Raţiune şi Sentimente iar în exterior era desenat trupul. Ce simplu! Pentru astfel de aberaţii sunt convins că Sfinţii Părinţi l-ar fi mâncat pe autorul lor cu fulgi cu tot … Alexandros Kalomiros constata şi el cu tristeţe modul suprasimplificat la care s-a ajuns în întelegerea alcătuirii omului: “… au descris sufletul ca pe o entitate independentă, având o existenţă autonomă, ceea ce este omul în mod esenţial; au coborât trupul la nivelul unei poveri inutile care, aşa cum credeau grecii, întemniţează sufletul şi nu îl lasă să se dezvolte în mod liber.” ( Impotriva falsei uniri bisericeşti, Ed. Christiana, 2005, pag.62 )
Pe un astfel de sol “fertil”, idei de esenţă gnostică precum că trupul e rău iar sufletul este partea “bună” a omului au înflorit adesea şi printre evanghelicii români. Mai mult: există o reală confuzie şi cu privire la problema nemuririi sufletului. Am auzit şi eu în câteva rânduri afirmată de la amvoanele noastre ideea că “sufletul omului este veşnic”. Ea trebuie amendată imediat de o realitate de netăgăduit: nemuritor în însăşi esenţa Sa este doar Dumnezeu. Lucrurile create îşi au existenţa în permanenţă într-o strânsă dependenţă de Cel Veşnic. Sufletul omului există atât timp cât doreşte Creatorul său …
Am început să o iau niţel pe alături şi nu este vreme de aşa ceva. Oricum nu aveam intenţia de a vă recenza cartea lui Cullmann ci doar am vrut să vă provoc să o luaţi în calcul ca pe o lectură cu folos … de aceea am sondat câteva provocări ce pot fi întâlnite adesea în gândirea evanghelicilor mioritici, şi nu numai. Poate voi reveni mai în detaliu asupra ideilor afirmate de către acest interesant teolog, dacă timpul mi-o va permite şi interesele ţării o vor cere …
dyo 
Subiectul este interesant si merita dezvoltat si dezbatut.
Nu cred ca teologii ne pot ajuta prea mult in a intelege subiectul pentru ca el este in esenta unul filosofic. Filosofii au spus multe despre ce este sufletul inca din antichitate si chiar si azi continua discutia (termenul folosit in prezent in literatura de specialitate pentru suflet este minte). Este sufletul muritor? Cred ca este o prostie sa intrebam asa ceva avand in vedere ca vorbim despre ceva imaterial, mai degraba intrebarea corecta ar fi daca este etern sau nu. Este foarte complicat de raspuns la aceasta intrebare fara sa intelegem mai intai ce este sufletul si personal recunosc ca sunt departe de a ma putea pronunta in vreun fel cu privire la ce este acesta.
Revenind la crestinism daca sufletul nu este etern atunci exista trei posibilitati, fie odata ce un om moare, in afara de cazul in care ii este data viata vesnica de catre Dumnezeu, sufletul lui va inceta sa mai exista (anihilitionism), a doua varianta este cea in care toate sufletele vor deveni eterne dupa moarte, unele pentru rai altele pentru iad (doctrina traditionala privind iadul) si a treia varianta toate vor primi viata vesnica si vor ajunge in rai (universalism). Pe de alta parte daca sufletul este etern atunci prima varianta nu este posibila.
Si totusi, cred ca trebuie sa ne intoarcem la antropologie, la ce este omul prin creaţie. Îi este esenţială partea nevazută – suflet sau suflet/duh – sau este om cu adevarat numai atunci cand îl privim ca intreg, împreună cu trupul său? Eu merg pe a doua variantă. În acest caz învierea morţilor este esenţială, pentru că ne reîntregeşte în umanitatea noastră. De aceea ea este o veste bună! Sau … ar trebui să fie …
Cullmann vorbeşte despre starea de adormire a celor care mor, în aşteptarea revenirii lui Crisos în slavă, un vis frumos pentru cei ce adorm în el. Îmi pare că pentru el orice discurs despre un suflet activ, în absenţa corporalităţii, nu are sens, pentru că omul fără trup nu mai este întreg.
Dacă numai Dumnezeu este etern atunci eternitatea sufletelor noastre este stans legata de Cristos; că de aici răsare o boare de anihilaţionism, recunosc e posibil, dar în orice caz subiectul necesită multă, multă atenţie …
Hmm, interesant. Poate ca Oscar Cullman este fizicalist, am mai intalnit fizicalisti crestini de exemplu Peter van Inwagen (care e unul din cei mai importanti filosofi crestini la ora actuala). In video-ul asta explica putin viziunea lui http://www.closertotruth.com/video-profile/What-is-the-Nature-of-Personal-Identity-Peter-van-Inwagen-/176
Cullman se limiteaza strict la argumentarea teologica, in care, sa recunostem, expertiza sa este recunoscuta chiar si de nu putinii opozanti pe care i-a avut.
In principu, nu vad de ce fizicalismul ar fi neaparat in contradictie cu credinta crestina; cu unele adaptari, s-ar putea ca el sa fie mai productiv teologiei decat clasica si desueta abordare dihotomica, materie – spirit sau, intr-un limbaj mai de gradinita, „vazute” – „nevazute”.
Poate ca pretentia lui Stephen Hawking ca odata prin stiinta vom ajunge sa cunoastem „mintea lui Dumnezeu”, aspru taxata de catre crestini pe buna dreptate, ar putea fi totusi legitima pana la un anumit punct, cel al reprezentarii Creatiei in designul Sau … dar nu dincolo de asta, caci „mintea” lui Dumnezeu inseamna mult mai mult decat atat …
„Este sufletul muritor? Cred ca este o prostie sa intrebam asa ceva avand in vedere ca vorbim despre ceva imaterial, mai degraba intrebarea corecta ar fi daca este etern sau nu.”
Daca nu e muritor atunci este etern. Dar pana la urma hai sa definim termenii. Ce inseamna etern? In mintea multora etern sau vesnic inseamna ‘infinit pe scara timpului’. Altfel spus ‘nu vom muri niciodata’. Astea sunt limitarile gandirii noastre pana la urma. Ideea este ca in „universul spiritual” al lui Dumnezeu nu exista timp. A incerca sa ne imaginam ceva de ‘dincolo’ folosind elementele din lumea noastra limitata la spatiu si timp este sortit esecului. De aia si Pavel spune ca sunt lucruri la care mintea noastra nu poate ajunge.
„învierea morţilor este esenţială, pentru că ne reîntregeşte în umanitatea noastră”, (dyo)
vorbesti ca un ortodox; „viitor de aur tara noastra are” (citeste dyo), „si’ntrevad prin veacuri a ei inaltare”. 🙂
„Cullmann vorbeşte despre starea de adormire a celor care mor, în aşteptarea revenirii lui Crisos în slavă, un vis frumos pentru cei ce adorm în el..”;
chiar ca vis frumos insa daca ne uitam la pilda bogatului nemilostiv si a lui Lazar aflat in sinul lui Avraam, vedem ca ei nu prea dormeau, asa neintregi cum se afau!
Ana O.,
Lazăr era cumva homosexual? (scuze de expresie, dar este cea mai sugestivă). Nu vreau să jignesc pe nimeni. Vreau să scot doar adevărul Biblic la iveală!
Mie mi se pare ca Noul Testament vorbeste despre o supravietuire a sufletului pana la inviere. Este adevarat, aceasta stare intermediara nu este ideala – ideala e starea in care vom primi trupuri de slava – dar mie mi se pare ca versete precum 2 Cor 5: 8, si in special Filipeni 1:20-24, sau Apocalipsa 6:9-11, 7:9-17 sunt argumente puternice ca aceasta stare intermediara exista (dincolo de pilda bogatului si a lui Lazar, despre care deja s-a amintit, sau de promisiunea facuta de Isus talharului ‘atazi vei fi cu mine in rai).
Nu cred ca trebuie sa amestecam aceste argumente biblice cu problema ‘stiintifica’ daca sufletul ar putea supravietui fara trup. Daca Dumnezeu vrea, orice ar spune stiinta actuala, cu siguranta ca poate mentine constiintele noastre in existenta si fara trup – asa cum nici Tatal, nici Duhul, nici Fiul (inainte de Incarnare) nu aveau vreun trup (si probabil nici ingerii – desi nu am studiat bine problema asta).
Din cate stiu, si exegeti foarte seriosi ai Noului Testament, precum N.T. Wright sunt de acord cu aceasta idee.
Intrebarea din titlul postarii nu este daca sufletul supravietuieste morţii fizice, ci daca el este nemurior in esenta lui. Aceasta este conceptia clasica a lumii grecesti si, in general, a religiilor pagane din antichitate. Dacă sufletul este nemuritor în esenţă, atunci raiul şi iadul devin obligatorii (cum altfel să faci curăţenie printre suflete pe care nici Dumnezeu nu le poate distruge?) etc. În cazul în care sufletul nu este veşnic se poate face loc în discuţie pentru o doctrină incomodă, însă nu întru totul excentrică creştinismului: anihilaţionismul (John Stott a fost asimilat adesea acestei poziţii, uneori). Nu că aş vrea eu să fac caz de asta: doar pun pe masă nişte variante …
Cred ca in acest domeniu stiinta este limitata; nici nu mi-am pus problema daca ea va putea sa includa in observatiile ei şi chestiuni ce ţin de suflet, aşa cum este el înţeles în credinţa creştină.
Din cate inteleg eu, Biblia nu afirma nici nemurirea in esenta a sufletului, care e o idee intr-adevar greceasca, dar nici nu neaga posibilitatea ca acesta sa traiasca vesnic. In general in Scripturi nu prea intalnim nimic in Univers care sa subziste independent de Dumnezeu – toate depind (si sunt pastrate in existenta) prin voia Lui. Daca El ar vrea, toate pot disparea intr-o fractiune de secunda, asa cum cantecul unui flautist dispare cand acesta se opreste din cantat.
Posibilitatea ca sufletul sa traiasca vesnic cere neapărat învierea morţilor, după părerea mea, altfel vorbim despre un etern provizorat … ma gandesc ca despre asta vorbim când vorbim despre mantuirea sufletelor, nu?
În rest, sunt de acord cu ce spui; sunt lucruri care trebuie avute în vedere atunci când vorbim despre suflet, cu încă o precizare: omul fără trup nu este întreg, el a fost creat ca în umanitatea lui – una dupa chipul şi asemănarea lui Dumnezeu – să fie ţărână cu suflare de viaţă divină în el. De aceea mântuirea sufletului este intim legată de speranţa – şi realitatea – învierii morţilor, nu de calităţi ale sale proprii, precum nemurirea …
Felicitări pentru îndrăzneala de a cugeta dincolo de dogmă. Un articol provocator pe aceeaşi temă se găseşte la adresa http://vaisamar.wordpress.com/2011/11/01/unde-punem-virgula-un-guestpost-de-florin-laiu-despre-luca-2343/
în caz că nu l-aţi descoperit până acum.
Mulțumesc, îl voi citi cu atenție, mai ales în vederea unui proiectului „Pivnita cu teologicale” pe care vreau sa îl demarez în această perioadă …
Întorcându-mă pe blogul lui Vaisamar şi recitind dialogurile de la adresa indicată, am descoperit că de fapt mă întâlnisem şi cu Dvs acolo. Ceea ce înseamnă că trimiterea mea la blogul http://www.vaisamar... este o dovadă că uneori mai şi uit. Apreciez abordarea Dvs. irenică şi prudentă, precum şi orientarea înţeleaptă. Best wishes!
http://exm.uv.ro/documente/iad.html
Înselatoria fuge de lumina,
Si se îngrozeste de ochiul cercetator;
Dar adevarurile sacre invita testul,
Si ne spun sa cautam si sa punem la încercare.
O, de am pastra o minte linistita si cercetatoare,
Siguri ca nu vom cerceta în van,
Ci vom gasi comori ascunse.
Cu o întelegere binecuvântata,
Creata sa fie libera,
Nu îndraznim sa ne punem încrederea în om,
Ci ne încredem doar în Tine.
–Anonim
Har şi pace tuturor!
Invitaţie la Floreşti, Cluj, evocare personalităţi din secolul II care au crezut cu adevărat în înviere, lucrare cu tracte, 21-22 aprilie
Dragi prieteni care susţineti mortalitatea sufletului şi singura speranţă pentru cei ce mor, învierea
Vă anunţăm şi pe această cale, că ne întâlnim în vederea promovării conceptului de mortalitate a sufletului, singura speranţă a morţilor fiind învierea trupului şi al sufletului împreună, aşa cum au predat şi susţinut episcopii Policarp al Smirnei, liderul creştinilor din întregul Răsărit, care a învăţat la picioarele apostolului Ioan şi Teofil al Antiochiei, din secolul II.
O reformă adevărata nu se poate promova, fără a lua poziţie faţă de cea mai veche minciuna a lui Satan, introdusă în Grădina Edenului (Geneza 3). Dacă cineva crede că Diavolul şi-a abandonat această minciună înşelătoare (Apocalipsa 12:9), va vedea cu consternare la judecată cât de mult a influenţat în sens negativ omenirea această doctrină a nemuririi sufletelor şi câte doctrine false se leagă de ea, fiind ca o rădăcină din care se dezvoltă trunchiul şi coroana cu ramuri. De ea se leagă multe doctrine, în special cultul adorării sfinţilor ca mijlocitori între oameni şi Dumnezeu, ce ploriferează în bisericile catolice şi ortodoxe. Degeaba a tăiat protestantismul doar ramurile, dacă nu a scos rădăcina: demascarea maleficei doctrine a nemurii sufletului.
Dacă îţi pasă de acest adevăr, vino la Floreşt să evocăm memoria şi învăţătura acestor lideri creştini importanti din secolul II, Policarp al Smirnei şi Teofil al Antiochiei şi apoi să încununăm această evocare cu o lucrarea de tracte în temă.
Vino să ne întâlnim şi să discutăm despre aceste mărturii antice, deoarece Biblia spune că mărturia a doi sau trei martori trebuie cercetată.
„Sfântul, slăvitul și sfințitul mucenic Policarp a fost episcop al Smirnei și unul din Părinții apostolici. S-a născut între anii 69 și 81 d.Hr. și a mucenicit între anii 155 și 167. L-a cunoscut personal pe sfântul apostol și evanghelist Ioan. Prăznuirea lui se face la 23 februarie.”
Ortodoxwiki
Iată mărturia din rugăciunea martirului episcop al Smirnei, Policarp:
„Atotputernice Dumnezeule, Tată a iubitului şi binecuvântatului Tău slujitor, Isus Christos, prin care am ajuns la cunoştinţa Ta, Dumnezeul îngerilor, a puternicilor, a tuturor creaturilor şi a tuturor celor drepţi, care trăim înaintea feţei Tale: Te preamaresc, că m-ai socotit vrednic pentru aceasta zi şi acest ceas, ca să am parte la numărul martirilor Tăi, în paharul Christosului Tău, la învierea sufletului şi a trupului la viaţa veşnică prin neputrezirea din Duhul Sfânt. Să fiu primit printre ei înaintea feţei Tale, ca o jertfă grasă şi plăcută, aşa cum Tu, veşnic drept Dumnezeu ai hotărât mai dinainte, mi-ai făcut de cunoscut în prealabil, iar acum împlineşti. Pentru toate acestea Te laud, te preamăresc si te slăvesc vesnic, prin al Tau Mare Preot ceresc, Fiul Tău drag, Isus Christos. Prin El si impreuna cu El, a Ta este slava luminoasa, in Duhul Sfant acum şi în eternitatea care va veni. Amin.r1; (Varianta Episcopului Eusebiu de Cesareea, din Istoria Eclesiastica)
Iată şi mărturia celuilalt lider creştin important, Teofil al Antiohiei (169-177), care scria:
„Dumnezeu înviază trupul tău nemuritor, împreună cu sufletul; şi atunci, pentru că vei fi nemuritor, vei vedea pe Cel nemuritor, dacă vei crede de acum în Elr1;.
Cartea Întâia către Autolic, Capitolul VII
„Teofil a fost episcop de Antiohia în secolul al II-lea. Convertit la creștinism și devenit episcop și teolog, Teofil a fost un scriitor prolific și adesea citat de scriitorii creștini de după el. Se cunosc puține lucruri despre viața personală a episcopului Teofil al Antiohiei. După a sa Apologie către Autolycus, Teofil pare să se fi născut din părinți păgâni către anul 120. S-a convertit la creștinism după ce a studiat Sfânta Scriptură. [1] Teofil a devenit episcop al Antiohiei în anul al 6-lea al împărăției lui Marcus Aurelius, adică în anul 168. [2]”
Ortodoxwiki
Gheorghi Vasilievici Florovski (r4;1979), afirma:
„Aspectul frapant al istoriei timpurii a doctrinei creștine despre om este că mulți dintre principalii scriitori ai secolului al II-lea par să fi negat în mod hotărât nemurirea (naturală) a sufletului. Și aceasta nu pare să fie o opinie excepțională sau extravagantă a numai câtorva scriitori, ci mai degrabă învățătura comună din acea perioadă. Iar această convingere nu a fost complet abandonată într-o perioadă mai târzie.[29]
„Niciunul dintre cei rai nu va intelege” Daniel 12:10