Experiență hermeneutică, mistică și evanghelică deopotrivă


Dacă ai putea să îți imaginezi – dar asta numai dacă poți și te țin brăcinarii – un fel de Sola Patristica, abordată pe principii hermeneutice de genul celor utilizate de către evanghelici, cum ar fi, să zicem, metoda inductivă, dogma literalistă si alte ingrediente de acest fel, atunci am putea discuta cu adevărat. Ecumenic, da? Dar mai bine nu. Pentru că, astfel, patricismul îmi apare cel puțin la fel de nepractic și dăunător experienței hermeneutice a credinciosului precum este pentru evanghelic biblicismul …

Mi-a rămas în minte o zisă de-a lui Pleșu, vorbind despre documentarea făcută la cartea sa cu Pildele: i-a fost foarte greu să găsescă comentarii ortodoxe pe subiect. Există o mulțime de omilii și vorbe cu tâlc, însă nu exegeze după gustul omului modern (occidentalizat, va zice prietenul nostru ortodox, fără a înțelege nici el mai multe din aceste tălmăciri). Asta spune multe despre ethosul ortodox, unul pasiv, în care dinamica lăuntrică este cea căutată cu prioritate. Mistica este, după mine, tocmai povestea unei dinamici interioare, de neînțeles din lumea noastră exteriorizantă, în care contabilizăm ciocniri între corpuri și traiectorii pe sisteme de coordonate spațiu-timp.

De aceea, pentru ortodox, hermeneutica se potrivește ca nuca-n perete, în ideea de apropierii de textele sfinte. Hermeneutica este acțiune, activitate, ostenire, ciocnire, confruntare, palme și pumni, iar abia la sfârșit – ține minte: ăsta este un secret grozav, neștiut de evanghelici – vine odihna cea mare (care, să fie clar, nu înseamnă înțelegere, ci doar asimilarea sfintelor cuvinte, asemeni pâinii). Puțini sunt cei ce ajung la faza asta în studiul lor, căci sunt prea grăbiți să-și termine schițele de predică, devoționalele sau eseurile pentru gazetă. De aia nici nu o s-o găsești prin manualele de specialitate, crede-mă.

Revenind, însă, tocmai din acest motive, atunci când ortodoxia iese din acest spațiu mistic și se amestecă cu pretenții de tot felul în dinamica celor ce se întâmplă în cetate ea ajunge să fie (mă vor scuza acum prietenii ortodocși pentru franchețe) respingătoare: ostenirea în câmpul studiului noetic nu îi vine bine.

Există, așa cum am văzut în destule ocazii, diferențe enorme în trăirea ortodoxă de mănăstire și cea din vâltoarea citadină. Diferența esențială între cele două, cred eu, ne-o dă acțiunea. Credinciosul de rând plătește prețul hermeneuticii de toate zilele și o face în valută forte: activitate vizibilă, facere de cărămizi din lut și paie, beculețul măreței iluminări … Dar străzile tot pustii și întunecate sunt. Iar ei tot osteniți. Așa, ca să se învețe minte să nu umble după năluci.

De aici și concluzia aceea, care pentru evanghelic e otravă: nu, nu este posibilă umblarea în aceeași lumină fără retragere din lume. De aceea există calea monahală, pentru a urma o cale mai bună decât altele înspre o desăvârșită unire cu Hristos (asta am aflat-o de la un preot-profesor universitar la o facultate ortodoxă, nu vine de la mine).

Așadar, există o condiție necesară, insuficientă și, de obicei, nenegociabilă unei mistici de calitate: amplasamentul. În ortodoxie nu e totuna unde te afli, confesional, geografic si, uneori, chiar temporal, în vederea unei reale și profunde întâlniri cu dumnezeirea. Pe acest fond s-a înrădăcinat practica tărâmurilor sfinte (Athos este, probabil, cel mai cunoscut exemplu), greu accesibile mirenilor, ca să nu mai vorbim de comportamentul față despre cei amplasați greșit dpdv dogmatic. Accentul pe organizarea spațiului obligă și la un anumit tip de relaționare cu cel diferit, unul care îl poate șoca pe cel nepregătit cu astfel de lucruri. Nu o să uit niciodată privirile unor călugări de la o mănăstire pe care am vizitat-o în adolescență; pe atunci nu eram nici credincios, nici necredincios, ci pur și simplu necopt pentru o alegere; totuși eram acolo în calitate de ortodox nominal, iar prezența mea acolo era percepută ca a unui străin, unul venit să tulbure o ordine pe care ei s-au nevoit să o păstreze astfel timp de sute de ani, indiferent de vremuri.

S-au păstrat și în evanghelism reminiscențe ale unui astfel de ethos al spațiului; una dintre cele mai evidente este legată de obsedanta folosire a expresiei „Casa Domnului” (clădirea), pentru unii singurul loc unde frații au cu adevărat părtășia aceea divina. O alta este dată de cultul amvonului. Nu în ultimul rând, se dovedește faptul că evanghelicul crede tot mai mult în aranjamente interioare; în unele dintre ele este zugrăvită, cu tot mai mult curaj, câte o cruce, lucru de neconceput cu vreo câteva decenii în urmă.

Oricum, avantajul evanghelicului este, de departe, acela de a trece prin exact aceeași experiență hermeneutică fie că este în fața Scripturii, în vizionarea unui film oarecare, în urmărirea unei reclame sau a unui show de televiziune, în participarea la un concert etc. Să văd eu cine ne poate propune un misticism mai profund!

2 comentarii

  1. Dyo, Imi place enorm acest text. Ca si cel dinainte. Dacă ai vreme, iti trimit sa-mi spui ce crezi despre un text legat de femeie, scris pentru Convergente.

    Dănuț Manastireanu sent from my mobile

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s