Ceea ce este valabil în cazul relației cu filmele, se aplică și în literatură: contactul cu o anume operă își are propria lui viață, crește, se transformă, îl suprinde pe vizitator cu noi înțelesuri sau îi ascunde vechi reprezentări sau senzații. Nu revedem filmele cu aceiași ochi,[1] nu citim cărțile cu aceeași inimă (sau minte, să zicem); poate că doar în muzică se poate spune că aceeași nostalgie ne încearcă la auzirea unor piese muzicale pe care le știm din tinerețe …
Bunăoară, în vremea adolescenței, citind „Ultima noapte de dragoste …” a lui Camil Petrescu, mă luptam cu acel crunt sentiment al dezamăgirii, din pricina ultimului paragraf, cel în care eroul principal ne informează despre faptul că i-a lăsat nevestei necredincioase toată averea sa. Un act de renunțare totală, necondiționată.
Ce fraier! Cum se poate așa ceva? În loc să o pună la punct pe nerușinata aceea, să o facă să-și regrete trădarea, să se răzbune, cum ar face-o un om normal când este trădat, mai ales în dragoste, el îi așterne totul pe tavă. Înțeleg că nu avem o poveste de dragoste cu final idilic, dar nici chiar așa!
Acel ultim paragraf a continuat să trăiască în mine peste ani, reinventându-se în gânduri noi, în ton cu propria-mi aventură prin viață. Poate că e vorba de o recunoaștere a acelei legături intime realizate între context, lumea cu care omul își umple existența, și cea a omului lăuntric. Poate că e ca în poezia lui Coșbuc:
Dar cu pământul ce să faci?
Şi ce folos de boi şi vaci?
Nevasta dacă nu ţi-o placi,
Le dai în trăsnet toate!
Bun, mi-am zis, este o trăznire a trecutului. O explicație puțin plauzibilă, dar ce mai contează?
Ceva mai târziu: Poate că este și acesta un fel de sinucidere, cea al îndrăgostitului dezamăgit. Nu putea să își zboare creierii ca un adolescent al unei povești de trei parale, așa că a pus la cale o schemă „adâncă”, vrednică de un intelectual de talia sa: se sinucide prin otrăvirea propriei memorii.
Apoi, m-am gândit că poate că sunt în viață situații în care ești nevoit să ștergi totul în urma ta. Atunci viața însăși se reinventează, așa, ca în povestea pianistului acela de pe ocean. Te debarasezi de tot, dinamitezi și ultima șansă de întoarcere, ca într-o ștergere de fișiere în care nu ai opțiunea de Recycle bin. Ce e dus e dus pe vecie, cu asta … basta. Am înțeles asta, mai întâi stilistic, vizionând acel film, apoi, într-o dificilă lecție de viață, pe propria-mi piele.
Uneori este nevoie în viață să lași în urmă, precum Gheorghidiu, totul, obiecte de preț, lucruri personale, amintiri. Desigur, nu vorbesc aici de relații și de angajamente consfințite pe viață, ci de acele multe lucruri care, la un moment dat, ni se par a fi extrem de importante, esențiale, dar fără de care se poate trăi (mai) bine. Pot fi obiceiuri, preferințe și pasiuni, dar pot fi și drumuri bătătorite bine prin viață sau contexte cu care prea te-ai obișnuit.
Creștinește vorbind, nu e ceea ce a făcut și Pavel, apostolul? Uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte.[2] Ce ispită!
Da, sunt asemănări, dar găsesc și o diferență majoră față de gestul lui Gheorghidiu: Apostolul Pavel a socotit totul o pierdere din pricină că a descoperit ceva mai de preț înspre care să-și îndrepte întreaga alergare. În cazul personajului lui Camil Petrescu nu am găsit nici un indiciu de acest fel: el renunță la trecut, fără a primi ceva în schimb. Din acest motiv, alegerea sa este cu atât mai dureroasă și de neînțeles.
În orice caz, rețin că este loc și pentru așa ceva în viață, pentru o răscumpărare a ființei prin eliberarea de resorturi ce par să-mi fi copleșit existența, făcând-o fie insuportabilă, fie de neînțeles. Tocmai de aceea, cred că uneori este de preferat ca o viață previzibilă și ușor de înțeles să fie curmată în înregistrarea ei pe retinele lumii print-un act de măsură de bizar și de nepriceput.
Start fresh, he said …
[1] De fapt, noi nu „vedem” filme, ci le vizionăm, iar aceasta este o experiență pluridimensională, în care decodăm prin experiență secvențe de imagine-mișcare-timp, construite din decupaje culese din „viața reală” și suprapuse unui discurs sonor menit fie să faciliteze trecerea înspre lumea filmului, fie să o obtureze.
[2] Filipeni 3:13
dyo 