Ce nu te omoară te face mai puternic. Afirmația, pe care i-o datorăm lui Nietzsche, a intrat în uzul curent, fiind întrebuințată ca pastilă motivațională pentru cei ce trec prin situații dificile (boli, conflicte, eșecuri). Nu-i contest valoarea, însă doresc să-i amendez relevanța într-o privință, aceea a felului în care trecem peste traumele provocate de plăgile care ne lovesc din vreme în vreme. Nu cred că ele ne fac mai puternici, iar noi, cei ce le-am supraviețuit, putem depune mărturie pentru aceasta.
Este de apreciat faptul că atâtea minți luminate își bat capul pentru a găsi remedii. Sunt descoperite noi detalii fascinante despre felul în care corpul omenesc se relaționează la mediu. Științele medicale au ocazia să dovedească de ce sunt în stare. Chiar și acolo unde se vădesc neputincioase, ele pot să își lărgească, prin cercetare, domeniul de expertiză. Cu toate aceste câștiguri incontestabile, nu devenim mai înțelepți, nici mai buni strategi. Nu ajungem să stăpânim mai bine niște practici, strategii sau principii care să ne fie de folos în viitor.
Pandemia aceasta a trecut – se mai aud doar unele ecouri despre achiziții publice de maximă urgență și necesitate – dar noi vom fi la fel, iar asta pentru că omul nu este doar o trestie gânditoare, după cum spunea Pascal, ci și una amnezică. Bolile care nu ne omoară se uită. Putem observa asta atât la nivel personal, cât și comunitar. Pe cât de repede uităm să avem grijă de noi după ce am ieșit dintr-o convalescență, pentru a reveni la nesănătoase metehne, pe atât de repede ștergem și din memoria noastră colectivă amintirea afronturilor pe care ni le-au făcut niște entități microscopice atât de impertinente, care ne datorează doar nouă faptul că au și ele un nume, fie el generic.
În introducerea cărții Jocul cu trecutul, Lucian Boia observa nedreptatea pe care istoria, ca expresie a amăgirilor noastre despre trecut, le-o face micro-organismelor. De pildă, deși ciuma bubonică din secolul XIV a ucis, în cele mai conservatoare estimări, peste șaptezeci și cinci de milioane de oameni, cu efecte demografice devastatoare și neegalate de nici un război, prezența ei în tratatele de istorie este una marginală, anecdotică. Războaiele, faptele și figurile istorice, până și evoluțiile socio-economice ale națiunilor sunt cele care trezesc interesul cercetătorilor și al publicului larg. Conflictele bacteriologice, nebănuite și neștiute la vremea lor de către cei ce le-au provocat (exploratori, coloniști sau misionari), au intrat mult mai târziu în atenția istoricilor (Boia sugerează jumătatea secolului XX), în timp ce în spațiul mai larg al culturii dezinteresul pe această temă predomină în continuare.
În vremea comunistă manualele de istorie nu ne-au învățat aproape nimic despre plăgi. Adolescent fiind, am auzit despre Moartea Neagră dintr-o prefață la … Decameronul, precum și despre o epidemie de friguri galbene în Statele Unite, pe la jumătatea secolului XIX, din filmul Jezebel (1938), difuzat într-o variantă trunchiată de televiziunea națională. Cam asta e tot. Ciuma lui Camus nu era încă de nasul meu.
Școliți după căderea comunismului, copiii mei nu au avut nici ei parte de o mai bună informare. Cred că până și jocurile de pe calculator le-au spus mai multe decât manualele de școală despre aceste perioade tulburi ale istoriei.
Recunosc spășit că despre epidemia de gripă spaniolă care a început în 1918, și care a cauzat mai multe pierderi de vieți omenești decât Marele Război, nu am știut mai nimic până la începutul actualei pandemii. Am văzut, în schimb, câteva filme: The Outbreak (1995), 12 Monkeys (1995), Blindness (2008), Contagion (2011) și Perfect Sense (2011). E adevărat că nici unul nu e inspirat din fapte reale. Mai mult, cu o singură excepție, în ele pandemiile servesc aceluiași scop pe care l-au avut în Decameronul și Ciuma, acela de pretexte pentru a pune în discuție subiecte mult mai importante. Aparent, eram pregătit, asemeni multora, pentru a face față oricărei ficțiuni. Însă viața, ne-au dovedit-o cu prisosință acești doi ani, depășește cu mult capacitatea noastră de a anticipa astfel de scenarii.
Putem înțelege, dacă nu din frunzărirea unor surse istorice, măcar din experiența trăită pe propria piele, că pentru cei ce au trecut prin astfel de încercări nu a fost deloc ușor. Chiar dacă au trăit în alte vremuri, au avut și ei de plătit acestor plăgi tributul de durere, de disperare, de groază și, poate cel mai amar, de resemnare în fața inevitabilului. Au încercat, așa cum au știut ei mai bine, să să limiteze efectele acestor maladii, prin diverse măsuri, unele eficiente, altele ridicole. S-au luptat cu propriile himere, s-au îngrozit în fața unor crunte apocalipse, au căutat sensuri și explicații (meta)istorice pentru ceea ce li se întâmpla.
Ce ne-a rămas din experiența lor? Îndrăznesc să spun că același lucru care va rămâne și din lecția noastră: uitarea. Ne vor năpădi pe nesimțite alte griji. Trusturile de presă nu vor pregeta în a ne pune la curent cu (alte) lucruri noi și interesante. Se încheie o bătălie, o alta ne așteaptă după colț. Nu vom avea timp să mai privim înapoi. Sporadic, poate, vom mai depăna câte o amintire din pandemie descoperind, uitată într-un buzunar sau pitită ca semn de carte, o mască din acele vremuri care s-au scurs ca un vis …
Sau, când nimic deosebit nu se va petrece, ne vom întoarce la ficțiuni. Acolo ne este locul! Într-un astfel de mediu ne simțim comfortabil. Bătăliile în care răul își are numele său propriu. Suntem genetic structurați pentru a le metaboliza cu tot ce ne oferă ele: mesaje, confirmări, idei, realități. Se poate dovedi cu fapte și cu cifre, dacă mai este cine să le creadă, că filmele cu vilains aduc profituri mult mai mari producătorilor decât cele care au povești construite pe dezastre naturale. Răul, ca expresie a voinței și planificării, atrage mai mult public în fața ecranelor decât o fac asteroizii și molimele. La fel stau lucrurile și în media, cu deosebirea că aceasta este mai promptă și mai perspicace în a crea agenți ai răului, numai buni de așezat în spatele cataclismelor de tot felul.[1]
În aceste condiții, cred că soarta microbilor va fi, și de această dată, una tragică. Nu li se va șterge amintirea din lucrările de specialitate, iar cei interesați de picanterii istorice vor putea citi pe Wikipedia adevărul despre cum ne-am petrecut pandemia aceasta. Dar li se va aplica fără pic de milă pedeapsa cea mai cruntă posibilă: ne vom duce viețile mai departe ca și cum nimic nu s-a întâmplat, până când vom ajunge să credem cu adevărat că, de fapt, chiar nu s-a întâmplat nimic.
Istoria este scrisă de învingători, nu-i așa? Iar noi am învins virusul. De aceea păstrăm în anale faptele de vitejie ale celor din tagma noastră, feluritele mișcări de trupe, rezultatele alegerilor, numele campioanelor mondiale la fotbal, atentatele ce au avut loc în centrele civilizației, înșiruiri remarcabile de personalități și de organizații, PIB-urile și ratingurile economice. Virușii și bacteriile nu au loc în catastife. Le-am oferi o prea mare onoare să îi lăsăm să ocupe un rol în istoria noastră. Cel mult, ne vor folosi în plăsmuirea altor ficțiuni cu pretenția sondării unor noi profunzimi filozofice.
Pentru o vreme, ne vom mai întreba dacă „a fost sau n-a fost?”. Vom mai mesteca, de dragul sporovăielilor din vremurile bune, teorii și date statistice. De la o zi la alta vom fi tot mai puțini siguri cu privire la ce ne-a lovit. Dar nu vom înceta gâlcevile. Cei mai tăcuți, cred eu, vor rămâne tocmai cei ce nu vor uita pandemia, fie pentru că au suferit din pricina ei, fie că au pierdut ființe dragi.
Dincolo de această amnezie, din pricina căreia mă și grăbesc cu această profeție, înainte de a ajunge să uit eu însumi că i-am fost martor, o să vedeți că cel mai greu ne va fi să ne debarasăm de reflexele dobândite în acești doi ani. Fără să avem o explicație, vom continua să cuibărim în mințile noastre frica aceea a apropierii. Ca și cum n-am fi fost suficient de singuri, captivi păienjenișului de rețele, pandemia a pus o și mai mare presiune pe relațiile noastre, prin această perfidă distanțare socială. Vom reveni cu greu la viața aceea, ce părea normală odată, la gândul că putem trăi unii lângă ceilalți fără să ne privim cu suspiciuni sau tatonări preventive („ești imunizat?”). Vom continua să întoarcem capetele cu îngrijorare (sau reproș) înspre cei ce strănută, vom privi cu groază mâina întinsă prietenește de aproapele nostru, cumpănind cu parcimonie implicațiile răspunsului nostru și vom prefera în comunicare și relaționare alternativele sigure, mediate de plasticuri, ecrane și trasee prestabilite trasate în spații în care odinioară zburdam precum Bamby în poiană, fără a ști ce pericole ne amenințau de după tufișuri.
Nu în ultimul rând, pandemia ne-a deschis unora ochii și cu privire la rostul după-amiezilor de duminică (erau prea multe servicii religioase, nu-i așa?) sau al beneficiilor transmisiunilor live. Astfel, bisericile își vor plăti și ele tributul acestei amnezii generalizate. Elasticitatea dovedită pe perioada restricțiilor, capabilă să provoace discuții pe care nu ni le-am fi imaginat vreodată în creștinism (cum ar fi posibilitatea de a oficia Cina Domnului online), va lăsa urme, atât pe bănci, cât și în calendare. Vremurile de odinioară, de glorie a oficierii de servicii divine , se vor pierde discret în amintirea bătrânilor, acoperite de alte probleme, unele imposibil de anticipat acum, însă extrem de importante, fără îndoială.
Mai am o singură îngrijorare: oare peste vreo o sută de ani își va mai pune cineva problema, din pură curiozitate, de unde a apărut obiceiul acela ciudat de salut cu pumnul? Mi-aș dori să nu se piardă amintirea acestui fapt anecdotic. E un fapt mărunt, dar e tot ce îmi doresc acum. Nu mi se pare a fi luna de pe cer. Totuși, prudent cum mă știți, nu îmi fac speranțe.
[1] În ultima vreme se fac încercări de „unificare” ale celor două fațete ale răului, o dovadă fiind și recentul Don`t Look Up, o poveste în care, până la urmă, amenințarea impersonală venită din partea unui Univers indiferent este pusă în umbră de realitatea condiției morale a umanității, în special a celor ce o conduc.
dyo 