Putere și sexualitate

S-a întors pe toate fețele, în discursurile din media ale ultimilor ani, mai ales în contextul oferit de scandalurile generate de revolta Metoo și/sau cele în care niște oameni respectați au fost deconspirați în imoralitatea lor, problema abuzului de putere, ca parte constituentă a multora dintre acele mizerabile abuzuri de natură sexuală. De regulă un șef, un lider spiritual (pastor, preot etc), un angajator sau, pur și simplu, un bărbat puternic se folosește de ascendentul său pozițional pentru a profita de vulnerabilitatea victimei.

Indiferent de felul în care evoluează lucrurile și de rezultat, fără a conta dacă victima încuviințează sau opune o anume rezistență – pe întreg spectrul de la „dar se cuvine?”, la „nu” categoric – fapta abuzatorului este abominabilă, iar acesta trebuie să suporte toate consecințele de rigoare, negreșit.

Totuși, tabloul puterilor este incomplet. Ceva ne scapă, în special în abordarea seculară a problemei, însă, suprinzător uneori, chiar și în cele religioase. Căci pe lângă puterea abuzatorului – fizică, pozițională, spirituală (?) etc. – mai e cel puțin încă una de luat în calcul, iar aceasta nu este mai puțin de temut în monstruozitatea ei.

Nu am un nume pentru ea, așa că încerc să v-o arăt cumva, să o reperez.

Încep cu viața, care bate întotdeauna tot ce putem noi teoretiza. Nu pot să cred că un om ca Visarion Alexa nu ar putea, în condiții normale, să facă un mic calcul rațional elementar, înainte de oricare dintre acele fapte reprobabile pentru care acum este acuzat: ce câștig și ce pierd? Merită?

Punem deoparte bunul simț, faptul că abuzează de o altă persoană; e clar că i-a lipsit din dotare minimul de empatie, împreună cu capacitatea de a înțelege cât rău poate să facă unei alte ființe. Dar și-a pierdut și mintea? Pentru că nu trebuie să fii geniu ca să îți dai seama că a da cu piciorul unui drum în viață, unei vocații slujitoare, unui statut respectabil, pe o plăcere de o clipă … nu e o afacere tare bună. Nu doar că le pierzi pe toate, dar te înțolești cu veșmintele rușinii și oprobiului public, cărora li se alătură și consecințele juridice.

Oare să fie prostia de a crede că astfel de lucruri nu vor ieși odată la lumină? Mai poate crede cineva așa ceva în zilele noastre? Altă sincopă a rațiunii.

Sau poate că este prostia de a crede că cei vulnerabili sunt și proști?

Aici, am ceva a-ți spune, nene: faptul că nu îți pasă de aproapele tău care pare a se afla, față de tine, într-o poziție de vulnerabilitate, nu ar trebui să implice în mintea ta și că este puțin la minte, că nu are o voce, că se va lăsa folosit pentru satisfacerea poftelor tale. Iată un silogism pe care nu ți-l poți permite, abuzatorule. Nu funcționează. Și în acest caz, vorbim despre lipsă de judecată.   

”După aceea, vom merge mai departe. O să vezi că totul va fi bine.” Ideea că totul va fi bine după ce fapta se va fi consumat, în orice caz acel optimism vulcanic care prognozează dacă nu uitarea întregii tărășenii, continuarea ei până la plinirea vremii, este de asemenea străină de minte care judecă bine (strategic vorbind, nu etic, pentru că din acest punct de vedere cazul e pierdut).

Totuși, oamenii aceștia – între care este și Ravi – par să fi gândit exact în acest fel, că acea plăcere merită prețul plătit, că nu se va afla, că victima nu va îndrăzni să scoată la lumină fapta, că după aceea totul va fi ca înainte. Nu vor fi consecințe. De aceea, acum plăcerea e tot ce contează.

Eu aș recunoaște-o așa: e o putere care ia mințile oamenilor, într-atât de mult, încât ei sunt în stare, împotriva oricărei rațiuni preventive (social, spiritual și, de ce nu economic), să-și joace întreaga viață pe o carte extrasă dintr-un teanc invizibil, pe care speră să o poată admira pentru vreo câteva clipe, căci ea – doar în acele scurte clipe – își merită tot aurul din lume.

Unii îi vor zice puterea păcatului, cea despre care vorbesc și Scripturile. Alții, nu vor ieși din perimetru faulturilor de gândire de felul celor amintite mai sus – poate că paradigma populară cu elefantul și călărețul le este de folos în explicarea mecanismului interior care a dus la fractură. Indiferent de perspectivă, recunoaștem că a fost ceva acolo, o putere suficient de perfidă și de convingătoare, încât să îi sucească omului mintea.

Când Visarion își recunoaște căderea explicând că „am fost ispitit”, este necesar să fim precauți nițel. Ea nu poate funcționa ca o scuză. E recunoașterea unei înfrângeri. Cel învins poartă responsabilitatea proastei gestiuni a bătăliei. Iar învinșii, se știe, plătesc cu vârf și îndesat pentru felul în care și-au dus luptele.

Iar noi, cu rămânem? Cu … frică și cutremur.

Căci Cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă zic aceleași Scripturi. Mare e puterea lui Dumnezeu și vrednică este de a ne face părtași ei, dar nici pe aceea a răului din măruntaie să nu o nesocotim în durerea-i.