1. Participare. Nu fac parte din segmentul demografic căruia i se adresează evenimentul; băieții mei, în schimb, da; nu și-au manifestat nicodată dorința de a participa – îi înțeleg, mai ales că, judecând după mintea pe care o aveam pe vremea când eram student în Cluj, dacă UNTOLD ar fi exitat, tot nu m-ar fi atras. Să fie asta o simplă nepotrivire afectivă? Poate că metalul nu-mi dădea pace? Eu cred că nu făceam parte din segmentul cultural căruia i se adresează festivalul. Nici atunci, nici acum.
2. Kitsch. Plutea în aer peste vremuri faptul că UNTOLD este un festival al snobismului juvenil. Era clar că nu se pune problema să-ți ofere ceea ce oferă, să zicem, Festivalul George Enescu. Însă, chiar dacă era vorba de un eveniment interpretat de pe laptopuri și stickuri USB, el fuse bine înțolit până acum într-o aură de onorabilitate. Un fel de kitsch decent, promovat nu fără un anume profesionalism. Acum însă și-a cam dat cu firma în cap și ne-a arătat că, așa cum se întâmplă cu lucrurile slabe, trebuia să-și atingă nivelul maxim de derizoriu.
3. Spălarea mâinilor. Organizatorii se dezic de responsabilitatea cu privire la conținutul prestației artiștilor invitați. Serios? Când organizezi un eveniment de o așa mare anvergură, fiind răspunzător de un milion de detalii, pentru care s-au plătit niște milioane bune, tocmai conținutul să iasă din sfera ta de responsabilitate? Ăștia merită să fie votați în Parlamentul României.
3. Creșterea copiilor. Da, UNTOLD educă copii și tineri, asta e, însă acesta este doar perioada intensivă de lucru cu mințile și inimile lor, în care se cimentează feluri de a fi și de a (nu) gândi, așa cum taberele de vară ale bisericilor sunt perioadele în care o mulțime de tineri ajung să ia decizii importante pentru viețile lor. Tinerii aceștia nu-au aterizat din puful stelelor taman în arena de concert, sunt pregătiți deja, vreme de ani de zile, că doar au totul în vârfurile degetelor. UNTOLD este confirmarea unui eșec în educație care a avut deja loc, nu un semnal de alarmă despre un viitor care nu sună bine. Părinților, trenul a plecat de multă vreme din gară, nu-l mai ajungeți. Pa.
4. Libertatea de exprimare. Se bate tam-tam pe libertatea de exprimare a artistului. E de mare preț libertatea asta, nu zic. De-ar fi la fel de prețioase preocuparea pentru bun simț, grija pentru valorile promovate în rândurile tinerilor, responsabilitatea artistului față de publicul său! Astea, însă, nu ne dor la ideologie, așa că le vom discuta altădată, în veacul care vine
5. Artistul nu face educație. Oh, așa este, nu are în fișa postului responsabilitatea educării, dar asta nu înseamnă că el nu educă prin ceea ce face pe scenă. Nici un artist nu e obligat să țină cont de efectele pe care creația sa le produce în societate; totuși, dacă nu o face, putem spune că este iresponsabil și să îl tratăm ca atare. Mai pe șleau: să-i dăm cu flit. Iar acesta nu este rasism.
6. Cultură adevărată. UNTOLD și Gheboasa îmi aduc aminte că, totuși, există cultură mare, există kitsch și mediocritate, după cum, există și cultură mizerabilă (i se spunea, pe vreme incorectitudinilor, subcultură). Și da, pentru că este libertate, există spațiu de maifestare pentru amblele. Sunt, totuși, îngrijorător de mulți cei ce apreciază cultura de trei parale. Ce ne învață Scruton e încă valabil, doar că cine ar trebui să ia seama la el, fie nu vrea să citească, fie nu poate, fie nu pricepe ce citește.[1] Hm, o zic și pe asta: poate că nu fac parte din segmentul demografic sugerat de titlul cărții scrise de britanic.
7. Feminism. În România feminismul a existat cu adevărat doar până la Revoluție. Suntem iremediabil defazați față de întreaga planetă. Un simptom, între atâtea: o mulțime de fete cucuiete nu doar că participă cu toată fibra ființei lor la astfel de concerte, precum cel al lui Gheboasa, ci și cântă extaziate versuri din cântece în care femeile sunt tratate ca niște cârpe.
8. Leftism, progresism. Candoarea cu care progresiștii îl apără artistul care provine dintr-un grup marginal și oprimat (copil crescut prin centre de plasament), pentru a uita de tratamentul pe care însuși artistul îl aplică în „arta” altor grupuri oprimate (ex. romii) este de manual sociologic. Ideologie – ipocrizie. La fel de ridicolă, trebuie spus, este și ipocrizia celor „de dreapta”, care se comportă de parcă acum s-au auzit pentru prima oară în România astfel de mizerii.
9. Aflu și eu că există muzică „trap”, iar Gheboasa este unul dintre maeșrtii genului. Nu pot decât să mă bucur că am aflat atât de târziu, prea târziu pentru a-i mai prinde din urmă savoarea, așa că îmi pot continua netulburat audițiile din Mahler, Bach, Pink Floyd sau Coltrane.
[1] Mă refer la Sir Roger Scruton – Cultura modernă pe înțelesul oamenilor inteligenți
dyo 