„…spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine
o părere mai înaltă decât se cuvine…”
Apostolul Pavel
Suntem pe un teren minat, cel al autoevaluării. În general, credem că suntem capabili să ne evaluăm darurile, talentele, punctele tari, abilitățile dobândite sau expertizele câștigate în divesre domenii. Prin cercurile evanghelice se pune un accent special pe darurile personale, pe „talantul” primit (deși Pilda Talanților nu are legătură cu asta, dar ce mai contează?), ca parte din procesul de identificare a chemării speciale într-o anume direcție sau lucrare.
În realitate, cred să suntem predispuși, peste capacitățile noastre de a recunoaște această stare de fapt, să ne supraevaluăm. Ne folosim în special de micile noastre biruințe sau împliniri pentru a ne auto-convinge pe noi întâi, iar apoi pe cei din jur, că că știm ce facem și că facem ce știm. Garantat 100%!
Referindu-mă la expertiză, am în vedere atât datul natural (o anume înclinație, o abilitate mentală deosebită etc), cât și cel dobândit (cunoaștere, aparat metodologic, diverse tehnici de lucru). De observat, pur anecdotic, faptul că noțiunea de „expert” este cumva paradoxală, dacă ar fi să o privim prin lentile socratice: cele ce este în expert într-un domeniu anume învață pe lângă multe lucruri despre acel domeniu și faptul că știe foarte puține despre el (sau aproape nimic, licitează unii).
Efectul Dunning-Kruger are de-a face cu „umflarea” unei expertize cu mult peste posibilitățile ei reale de manifestare. Am cântat la un karaoke în familie sau între colegii de muncă, câștigând aprecierea lor unanimă, iar acum sunt convins că locul meu ar trebui să fie pe marile scene ale lumii. Am câștigat cu echipa de fotbal a clasei noastre campionatul pe școală, fiind și golgheter al competiției, așa că cei de la Barcelona ar trebui să fie nebuni să nu îmi facă o ofertă.
Cei care v-ați uitat măcar odată la Românii au Talent știți despre ce vorbesc. Sunt nu puțini oameni care apar acolo, convinși că lumea abia așteaptă să fie binecuvântată prin vocile lor sau prin felurite ghidușii, punându-și în valoare „talentele” de care, în mod normal, s-ar rușina și orătăniile din curtea lor.
Am spus și eu devoțional într-o dimineață, iar cei prezenți au rămas uimiți de învățătura mea. De-acum încolo toate amvoanele lumii ar trebui să îmi facă loc pentru ca valurile de drept-credincioși să se hrănească cu fiecare cuvințel ce iese din gura mea.
Am scris un articolaș pe blog despre cei o sută patruzeci și patru de mii de flăcăi din Apocalipsa, primind vreo câteva duzini de aprecieri și distribuiri. De-acum încolo, cu siguranță, pot să mă iau la șireturi cu Wright, Wolf, Wilson sau Fiddes.
Și așa mai departe …
Cum încep să ne puște fo` două-tri versete prizărite din mai multe puncte cardinale ale Cărții Sfinte, într-un mesaj cum nu s-a mai auzit pe planetă de la apostoli încoace (sau de la Reformă, după gust), gata, se umflă teologia în noi și începem să ne visăm mari propovăduitori, unși cu toate alifiile necesare pentru a întoarce lumea cu susul în jos, spre a o rezidi apoi din cuvinte meșteșugite special pentru a putea fi rostogolite cu putere de pe buzele noastre.
Faptul că spațiul confesional evanghelic este suprasaturat de oameni împovărați de certitudini, care „știu” ce este bine și cum funcționează toate cele sfinte și cele ale lumii, n-ar trebui să ne mire. Părerea despre sine a evanghelicului este modelată de un mediu ostil cumpătării, smereniei, echilibrului. Ori i se spune cât de minunat este, ori este flagelat până la sânge din pricina unor adânci simțăminte neconforme, de nimeni știute, dare care musai sunt acolo, că altfel n-am avea ce povesti. În ambele situații, înflorește virtutea certitudinii dogmatice; acum, nu este rău să avem niște certitudini, însă când sămânța lor încolțește într-un mediu în care certitudinea nu doar că este de nediscutat cu alții, ci și superioară certitudinilor („amăgirilor”) altora, este de așteptat să vedem în ranița fiecărui evanghelic bastonul de Mareșal în tainele lui Dumnezeu.
Cu cât știu mai mult îmi dau seama că nu știu nimic, zicea Socrate.
Cu cât știu mai mult, îmi dau seama că nu pot trăi altfel decât prin credință.
Puteți să mă citați, nu mă supăr.
dyo 