Găsim o mare nedreptate sub soare, gândită și rostită cu precădere atunci când se zguduie temeliile lumii, mult mai puțin în vremuri de liniște, aceea că marile tragedii ale umanului se clădesc pe inconștiența, indiferența și aroganța cu care, de dragul unor mari idei izvodite din mințile unei minorități luminate, sunt călcate în picioare micile fericiri ale celor mulți. Îmbrăcate în discursuri simbolice convingătoare și răspândite prin mijloace aparent democratice ele au capacitatea de a modela răspunsuri paradoxale: masele ajung să acționeze împotriva propriilor interese – puteți să le spuneți și nevoi, aspirații, chiar drepturi, nu contează, toate sunt în aceste zile o apă și un pământ.
Ajungem să ne batem singuri cuie în talpă, pentru că am uitat frumusețea unei plimbări prin viață, lăsându-ne seduși de strălucirea discursurilor propagandistice. Ne sacrificăm viața în cele mai mici și neînsemnate aspecte ale ei, pentru o idee de viață, pentru un turn Babel ce trebuie înălțat cu orice preț. Pentru un nume, nu știm al cui, dar nici nu mai contează.
Mă refer la lucrurile simple pe care ni le amintim doar atunci când ne mai facem un bob de timp pentru a citi sau vedea ceva bun, pentru o plimbare, pentru a petrece niște clipe faine cu oameni dragi (și cu animăluțe, de ce nu), pentru a ne lucra grădinile, pentru a voluntaria și, în general, pentru acele irosiri în care scopul este mai puțin important decât mijlocul. Totuși, sunt mărunțișuri ale căror efecte benefice, deși necuatificabile, abundă, în special datorită relațiilor ce se stabilesc acolo, cu oameni sau cu lucruri neprețioase, dar pline de semnificații. Lucruri mici, neimportante și lesne de uitat, care ne fac fericiți.
Asta mă înfioară în aceste zile, privind imaginile distrugerii, gândul că bombardamentele din Ucraina nu distrug (doar) vieți omenești, clădiri publice, locuințe, autoturisme și sisteme de infrastructură, ci și tot ce am amintit în paragraful de mai sus. Viața, în mărețele ei risipiri, în zâmbete, primi pași, muguri și efemere biruințe, este pusă în paranteze de Utopia cea crudă și nedreaptă. Umbra lui Babel e tot ce mai contează, toate celelalte lumini trebuie depozitate frumos sub oboroc.
Când tunurile și proiectilele bubuie, nu doar orașele, ci și inimile sunt pustiite.
Este vorba, se înțelege, despre aspecte nemăsurabile și de neprețuit. În ele duhnește o moarte, moartea aceea de necuprins în statistici și rapoarte.
Mă gândesc că viața aceea mare a ideologiilor și politicilor de tot felul – indiferent de rostul și legitimitatea lor – are și ea un un Putin la cârmă, iar acesta nu contenește în a unelti împotriva ordinarului existenței atâtor nefericiți care nu vizează imperii, garanții de securitate, sfere de influență și conducte, ci vor să-și vadă de familii, de grădini, de pribegii, de apusuri.
S-a cocoțat mult prea sus, dincolo de sferele umanului. Numai că de fiecare dată când omul urcă prin puterea și voința sa o scară a propriei măreții, la capătul ei nu va fi așteptat de cununa biruinței, ci de grozava prăbușire în efemer și putrezire. Păcat! Nu pentru efortul depus, ci pentru toate cele plătite, cu vârf și îndesat, de cei ce i-au ținut scara. Păcat de atâta pustiu risipit în inimile celor care nu contează, ci sunt buni doar ca materie primă pentru statistici.
În aceste zile Ucraina este nu doar David luptând cu praștia împotriva lui Goliat, ci și bucuria omului simplu, strivită de apăsarea bocancului unei meta-istorii făurite de niște străini de tot ce este omenesc. Problema este că cei mai mulți dintre noi suntem pitiți după tufișuri, gata să investim în povestea biruitoare, numai să știm că de uleiul și benzina ce ni cuvin nimeni să nu se atingă. Nici de hârtia igienică.
dyo 