Mitul spontaneității


Într-un Univers în care mai credem, măcar așa, de dragul păstrării aperenței unei bune judecăți, în dumnezeiasca rânduială a semănatului și seceratului, conceptul de spontaneitate este unul cu totul nefolositor, înșelător, parazit. Nu există spontaneitate, cum nu există nici o apropiere cu mintea tabula rasa de texul neschimbător, nici omul frumos, nici prânzul acela fără plată pe lumea asta.

Nu am fost în stare nici măcar odată în viață să fac un gest spontan. Desfid  ideea de spontaneitate, chiar și peste cele mai negândite fapte prin care am umblat. Nu pot să o accept, pentru că, în caz contrar, voi fi nevoit să cred că mărul din grădina noastră a răsărit cumva ex nihilo

22 de gânduri despre “Mitul spontaneității

  1. Nu odata m-am aplecat asupra unui suflet doar pentru ca mi-a fost mila ! Am plecat mai departe si n-am privit in urma pentru ca n-am vrut sa se simta injosit dar am stiut , am simtit ca ma petrece cu-n zambet …

    Stiu ca e o capcana ceea ce ati postat, va citesc de-oleaca de vreme, sau poate e un punct de vedere pe care nu pot sa-l accept pentru ca imediat inmuguresc pomii ….. si-o fac in mod spontan ….. raportat la acest principiu al spontaneitatii inventat de catre om !

    Am citit si trimiterea … In necredinta mea eu sunt ortodox, in credinta lui el este ateu … Cu parere de rau o spun pentru ca la nivel de cultura si inteligenta este mult deasupra mea … Probabil fiecare purtam o alta Cruce, il percep ca pe un om onest, a lui este mult mai grea decat a mea , mult , mult mai grea ! Sper sa-L intalneasca pe Simon din Cirene …

    1. Cand am zis ca in credinta lui este un ateu am facut referire la faptul ca intregul sau articol promoveaza un sistem . Un sistem nu are nevoie de Dumnezeu decat pentru a-l incadra in sistem , un loc de frunte, normal, dar tot va trebui sa se supuna unor reguli bine stabilite si cat se poate de clare ! De ce ? Pentru ca asa spune sistemul .(punct)

      1. Pentru o mai bună înţelegere , ca exerciţiu, ar fi bună de citit o Istorie a Religiilor…Cât de mult am reuşit să facem din Creştinism una din celelalte…. doar alte ingrediente . Apropo , ştiaţi că şi Comunismului i s-a dat o tentă religioasă? Nu s-a inventat nimic , doar s-a reactivat Cultul Împăratului , la un nivel mult mai rafinat …… Cum spuneam ….. doar alte ingrediente .

  2. Prima data a fost Traditia orala care mai tarziu s-a transpus in cea Scrisa…rugaciunile, cantarile, Vestea cea buna se transmitea prin viu grai….mai apoi, datorita anumitor derapaje s-a transpus in scris. Rugaciunile spontane, venite di suflet, fac, de cele mai multe ori, mai mult decat citirea mecanica a zeci de psalmi….°Harismumele Spiritului Sfant…..inca mai lucreaza in Biserica lui Hristos! Cine sunt eu sa opresc suflarea Spiritului? O Biserica fara harisme este una moarta…E clar…e nevoie si de disciplina….derapaje sunt la tot pasul…dar ramanad doar la litera legii…mi se pare ca nu am depasit, in mentalitatea noastra, bariera iudaismului „talion-al”….

    1. Problema se pune cam așa: este posibil ca ceea ce este scris să sălășuiască și în inima omului? Dacă răspunsul este nu, Vasile are dreptate. Eu unul însă cred că există o slovă a inimii, nu una metaforică, ci la fel de reală precum cea a cărților.

      1. Inainte de-a fi pus pe foaie a izvorât din inimă …. Doar că cel care citeşte n-are cum să simtă dragostea slovei decât dacă se apropie de Carte cu dragostea din inimă ! Vorba unui profesor drag: Vorbiţi despre Iubire fără a simţi Iubirea ….

      2. Cred ca lupta cea mai mare a fiecarui crestin este sa traiasca IUBIREA (Agape) dumnezeiasca. Fiecare cuvant inspirat isi are loc in inima fiecarui crestin. Intrebare: Oare ii permitem? Oare suntem capabili sa ne deschidem fata de Cuvant? Sau ramanem doar la Litera si nu lasam literele sa formeze Cuvantul in inimile noastre?

  3. Înţeleg respingerea ideii de spontaneitate pe majoritatea meridianelor paradigmei semănat-secerat, dar nu pe toate. Semănătorul, ca şi Şefii dispeceratelor de ploaie şi căldură, pot fi cât se poate de spontani în deciziile (şi chiar reacţiile) lor, iar evaluarea asta cred că scapă de obicei ogorului, seminţelor, dăunătorilor şi utilajelor agricole. Ce să mai vorbim de bietele plăntuţe, care n-au de unde şti dacă mutaţia ce le scoate din anonimatul lanului a fost prin inginerie genetică sau raze cosmice, ori dacă nu cumva actualul statut de buruiană va fi cândva modificat oficial în cel de plantă tehnică de mare productivitate. Oricum, dacă e să fie, spontaneitatea este programată în gene şi trebuie doar executată la timp şi de calitate, conform parametrilor proiectaţi şi pe baza experienţei deloc spontan acumulate.
    Dar oricum, dacă ne raportăm la sursa reacţiei tale, aş zice că spontaneitatea nu îşi merită rolul de vedetă ce i se atribuie acolo, pentru că nici chiar trupa lui Beck Corlan nu iese pe scena „liturghiei” fără repetiţii şi partituri, nici pastorii nu improvizează chiar toată predica, nici rugăciunile comune sau individuale nu sunt chiar nepregătite ş.a.m.d. Da, formele fixe şi imuabile lipsesc, dar la ce duce asta nu ar trebui discutat în antiteză cu spontaneitatea, cred eu – atâta vreme cât o anumită spontaneitate este permisă în predica liturghiei bisericilor istorice, poate că este nevoie de ea şi nu este neapărat dăunătoare în amestec. Ba chiar am impresia că spontaneitatea cea mai preţioasă într-o formă fixă este tocmai prospeţimea, neprevăzutul iluminării cu care imuabilele formul(t)e cultice pot fi înţelese, reînţelese şi redescoperite cu mai mare acuitate, iar şi iar, fără de adormitor automatism şi fără de plictis şi saţietate.
    La urma articolului vine şi clasica referire la adevărul „încăpăţânat, stabil, non-spontan, același ieri, azi și în veci”… În acest context, şi numai aşa, după ce observăm că se deplânge înlocuirea rostirii solemne a adevărului în care comunitatea creştină crede cu spontaneitatea rostirii simţirii şi gândirii unor anume credincioşi, putem vedea la ce fel de adevăr ar trebui să facem referire. Nu poate fi vorba de descrierea exactă a fiinţei lui Dumnezeu, nici chiar dacă la liturghie s-ar declama, prin absurd, cele mai pravoslavnice tratate despre Sfânta Treime. Pentru că acestea, conform sfinţilor care le-au produs, nu încearcă decât să ne aducă trăirea şi vorbirea despre Dumnezeu în armonie cu – şi sub pecetea a – ceea ce se spune, de sute de ani, în închinarea bisericii istorice, care ar vrea şă-şi aducă mereu credincioşii în apropierea adevărului. În ce măsură reuşesc şi de ce, e de (ne)discutat. Dar în alte feluri de închinare – nu spontaneitatea singură pare de vină – adevărul acesta al comunităţii istorice nu poate fi acceptat în întregime (cel puţin nu când vine vorba de sfinţi, de Fecioara Maria, de icoane, de rugăciuni pentru cei morţi şi aşa mai departe). Nu cred, totuşi, că Vasile ar fi cu mult mai îngăduitor dacă evanghelicii ar reintroduce măcar acele părţi ale liturghiei cu care pot fi de acord, dar ar păstra şi trupa de laudă şi închinare cu oarece improvizaţii spontane. Poate a capella?

    1. Si totusi , intr-unfel, trebuie sa-i dam dreptate si articolului … Din spontaneitate si din exaltare s-au nascut erezii ! Trebuie sa existe o armonie in toate, armonie echilibrata de smerenie! E normal sa inveti ce inseamna sa fii crestin, ce te defineste pe tine ca si crestin dar dupa ce ai invatat trebuie chiar sa fii crestin! Aici cred eu ca se face confuzia , intre a sti cu a fi . Mi-aduc aminte de vorbele unui calugar intelept: crestinul e ca un artist, ani de zile ii studiaza pe altii pentru a invata sa picteze apoi vine un moment in care trebuie sa uite totul pentru a putea sa fie el insusi altfel nu ramane decat un simplu copist al celorlalti ! Aici , zic eu , e problema cu crestinismul , acea uitare asumata, ne e teama ca vom pierde totul cand de fapt aceea e nasterea din nou spre o altfel de viata. Nu viata de turma ci viata ca fiinta unica in mijlocul altor fiinte unice …

    2. Nici vorbă, şi eu i-am dat dreptate în mai multe feluri. Dar, tocmai de dragul echilibrului, cred că spontaneitatea îşi poate păstra un anumit rol în închinare, pentru că niciodată lui Dumnezeu nu i se închină nişte roboţi. Şi nici oameni care stăpânesc tehnici mistice de a ajunge în anumite stări standard, ci nişte oameni care încearcă să vină spontan înaintea Lui, aşa cum sunt la momentul respectiv, mai bine sau mai rău pregătiţi de întâlnire – într-o în-scenare solemnă a adunării poporului lui Dumnezeu, nu într-un urcuş solitar pe munte sau un extaz colectiv. Iar rolul acestei spontaneităţi, mai mic sau grotesc de mare, mi se pare organic legat de cel al rostirii solemne a adevărurilor de credinţă [universal] creştine, în pregătirea momentului culminant al reafirmării esenţei comuniunii – Euharistia. Când aceste elemente lipsesc sau se atrofiază nepermis de mult în dauna evlaviei spontane fără frontiere, problemele pot deveni tare neplăcute – iată că de fapt sunt de acord cu articolul, dar aş vrea să nuanţez un pic ideea (pentru că îmi place spontaneitatea, şi îmi pare că îşi găseşte un sublim model în evanghelii). Formele fixe, mai mult sau mai puţin imuabile, îngemănate cu acea spontaneitate care putea face să plângă întreg poporul la auzul Cuvântului, ne energizează comuniunea şi nu ne transformă într-o turmă. Care nici nu ar avea de ce să se ruşineze să se recunoască din când în când ca atare, între perioadele când e trimisă printre lupi.

      1. Frumos … (cele trei puncte de suspensie vor sa exprime tacerea de dupa citire)

      2. ” Formele fixe, mai mult sau mai puţin imuabile, îngemănate cu acea spontaneitate care putea face să plângă întreg poporul la auzul Cuvântului, ne energizează comuniunea şi nu ne transformă într-o turmă.” Aceasta este dinamica Traditiei!

  4. Hai să încerc altfel.
    Punerea ”cultului fix” (expresia, oribilă, după părerea mea, îi aparține lui Vasile) în antiteză cu cel spontan este nelegitimă în discurs; adunările evanghelice ”spontane” se petrec la ore bine stabilite dinainte, după formate destul de consacrate, cu așteptări, de regulă, precis conturate în privința scopurilor urmărite. Până și cele mai carismatice expresii ale închinării evanghelice sunt, pentru cel ce le înțelege, previzibile, înțepenite în niște asumări nenegociabile despre natura relației dintre om și Creatorul său.
    Spontaneitatea de care vorbește Vasile este un fel de accident premeditat (da, expresia unei confuzii terminologice). Încă din fragedă pruncie am învățat că opusul termenului ”fix” este cel de ”dinamic”. Legitim era din partea lui Vasile să-și formuleze meditația pe această paradigmă. Aveam atunci un fundament să discutăm ala cum se cuvine despre diferența dintre liturghie și slujbă de închinare.
    Sau, dacă tot se dorește construirea unui discurs disociativ, ar fi mai legitim să considerăm opusul ”cultului fix” ca fiind închinarea liberă în supunere față de Cristos. Știu, sună prea frumos pentru noi, trage termenii conceptualizării pe spuza noastră, dar acesta este accentul pe care l-am învățat încă din zorii asumării de către mine a mărturisirii evanghelice: sunt liber să mă închin Răscumpărătorului meu. Nu e vorba de spontaneitate, ci de libertate. Actul închinării evanghelice, care poate părea spontan celui din afară (unde ai fost Vasile în toți acești ani?), este profund înrădăcinat în istoria umblării creștinului cu Dumnezeu, zi de zi, pentru că întreaga sa viață îi este închinată Celui ce l-a răscumpărat …

    1. Corect, dinamism şi libertate contra formă fixă, imuabilă, antispontană. Nu pricep de ce este neapărat nevoie de acest „contra”, de ce disocierea a mers atât de departe încât să fabrice un antagonism ireversibil între ceea ce am disociat, sigur exagerând în acest demers. Aici este un blocaj „sacru”, care gravitează în jurul acestui „fix şi imuabil”. Care este evident arbitrar şi axiomatic proclamat optimal (că doar au mai existat şi alte liturghii în afară de ultima, cea imuabilă), iar dorinţa de a limita strict gradele de libertate şi amplitudinea dinamismului a devenit un scop în sine, deviza sistemului – fără de care totul cade automat în erezie. Schimbarea devine erezie, contrazicând premisa de imuabilitate (şi totuşi, schimbarea calendarului mai scapă unora prin sită). Tocmai de aceea am „disecat” un pic întâmplarea liturghiei, pentru că numai văzând şi alte scopuri, eventual mai importante, putem ieşi de sub farmecul imuabilităţii ca scop de sine stătător, aflat pe acelaşi nivel cu restul rosturilor închinării comunitare.

    2. Dyo, toata abordarea aceasta , pentru mine este, (nu stiu cum sa ma exprim cat mai plastic?) ca un fel de-a inspira aer proaspat dar nu pot sa ma bucur de prospetimea acelui aer pur si simplu pentru faptul ca nu-mi aduc aminte formula chimica a aerului! Mi-e greu sa gandesc pe bucati(Agnusstick poate, pentru un catolic , jos palaria, pentru ca traditionalii iau totul pe de-antregul cu toate ca accentuam si noi doua teologii care ar trebui sa fie ingemanate: Teologia Crucii si Teologia Invierii), eu vad totul ca un intreg ! Vazand totul ca un intreg mi-e mult mai usor sa accept imperfectiunile, si ele fac parte din acel intreg si chiar il definesc dar , si aici chiar tin sa punctez, nu sunt definitorii … De-aceea , incrancenarile, ipotezele, motivele pentru care suntem despartiti, constituie pentru mine niste ,,apucaturi de copii mici” .

      1. Pe langa subiect dar bine de punctat : ajung aseara acasa , imi spune sotia ca m-a sunat o fosta colega de facultate( e prietena cu sotia) si trebuie neaparat sa o lamuresc cu o problema! Colega, fiind la asistenta sociala n-a pra avut de-a face cu ,,materiile grele” care cat de cat iti dau niste raspunsuri…, asa ca pun mana pe telefon si-o sun. De fapt care era problema ei: trebuia sa fie nasa la un cuplu care au decis sa se casatoreasca in Biserica Greco-Catolica, ei fiind ortodocsi, dar simteau ca acolo se simt ei acasa ! Au stat de vorba cu 5(atentie, cinci !!!) preoti ortodocsi care au zis ca e pacat de neiertat! Cealalta pereche de nasi au zis ca ei se retrag daca nu se casatoresc la ortodocsi, colega-mea era in dilema si asa s-a ajuns la situatia de-a cere o parere a unuia care nu e in sistem, pentru ca , dupa cum spuneam mai sus, esti in sistem , trebuie sa te supui regulilor sistemului, dumnezeu sa fii si tot trebuie sa te supui iar cei 5 n-au facut rabat de la regula . Am linistit-o, i-am explicat in linii mari ca e o prostie ceea ce i s-a spus , i-am dat exemple , de fapt i-am amintit episoade din facultate care contraziceau rigiditatea gandirii celor 5 si i-am zis ca daca e cazul putem sa ne intalnim si cu cei doi tineri care urmeaza sa se casatoreasca pentru a povesti impreuna ca la telefon nu se pot dezbate asemenea probleme care , pana la urma, pot sa lase urme pe viata .

      2. Aspectele acestea sunt lamurite in “Sfântul Botez și Sfânta Cununie azi – îndrumător teologic, liturgic și pastoral“ scos de Patriarhie – brosura de dimensiuni mici,in limbaj nepretentios, rezuma pe scurt invatatura Bisericii. Problema e ca contine cam aceleasi prostii pe care le-au spus si ceilalti 5 preoti…
        Poate ar fi bine sa nu facem din experienta personala si de familie o norma in Biserica. Ma iertati, uneori scrisul meu miroase a Diclor-Difenil-Tricloretan. Imi propusesem sa nu va inoportunez, dle Betea, dar ce sa fac!

      3. Iar dumneavoastra aveti darul de-a ma provoca sa dau din casa , adica de-a spune mai multe . Cu bucurie : in facultatea din Oradea, de fapt in cele doua facultati din Oradea, Ortodoxa si Greco-catolica era un fenomen(nu stiu daca mai e, de-aceea am folosit exprimarea la timpul trecut) de migrare in masa a studentilor de anii II si III , de la greco sau spre greco ! De exemplu , in anul meu au venit trei si-a plecat unul ! Ce mi se pare mie foarte interesant , unul dintre cei trei care au venit la o luna si jumatate de la ,,iluminare” a fost facut preot !( am pus semnul exclamarii? Da , l-am pus. E bine.) Inocent pe-atunci , am intrebat si eu ca , de, erau multe intrebari de pus ! Raspunsurile au fost ridicari din umeri! Sunt si acestea niste raspunsuri doar ca atunci cand le primesti , obligatoriu trebuie sa privesti fata celui care ridica din umeri ! Face cat o mie de cuvinte ! Si ca sa fie raspunsul si mai clar, un profesor de la Facultatea Ortodoxa s-a suparat el asa pe o lege interioara(nu dau nici detalii nici nume) iar acum bine-merci este profesor la Facultatea Greoc-Catolica ! Ce-i cu pacatul ala mare , ce-i cu ,,anatema” celui care vrea sa se casatoreasca in Biserica Greco-Catolica ! Sau regula se aplica doar oamenilor de rand, teologii stiu ei cum sta treaba! Sau sinodul ala( nu mai caut pe Net ca numa obosesc) din 1960 si ceva in care s-au anulat cele doua anateme din 1054 ce rol o fi avut? Doar simple imbratisari si pupici binevoitori ? Cred ca da …(las trei puncte de suspensie pentru speranta celor care , totusi, cred mai mult .

    1. Da, e o posibilitate de luat în seamă ca antonimul liturghiei cimentate în cadre fixe să fie închinarea bazată pe un ”instinct” (desigur, unul presupus a fi duhovnicesc). În acest caz, ar fi fain dacă mi-ar putea dovedi cineva că există pe lumea asta măcar un mod de participare al omului în actul închinării – de orice fel ar fi acesta și oricui i s-ar adresa – care sa excludă apelul la (măcar) un instinct, mai mult sau mai puțin primar …

      1. Chipul lui Dumnezeu din om , un fel de ceva care ne scapa dar care ne indruma … E acea secunda in care rationamentul se opreste lasand imboldul sa te calauzeasca, nu numai spre bine ci si spre rau … Ne pregatim pentru asemenea secunde … Am trecut prin ele , am gandit abia dupa … Asa cum floarea din instinct cauta razele de soare tot asa si omul este manat din propriul sau interior de o chemare …

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s