Un film SF relativ „normal”, cu unei idei interesante, dar și cu mici slăbiciuni. Brad Pitt îl întruchipează pe (super)eroul care caută, cumva, pe undeva pe la marginile sistemului nostru solar o concluzie lămuritoare despre tatăl său.
Sau …
O subversivă parabolă despre vinovăție rasială. Omul problemă al filmului, Clifford McBride, cel din cauza căruia lucrurile merg prost pe pământ, este un DWM (dead white male) rătăcitor prin Univers, în căutarea unor alte lumi. Pe deoparte, el este făuritor de istorie, iar fotografia lui stă la loc de cinste în galleria marilor eroi; pe de alta, obsedanta sa căutare după ceva ce ține mai degrabă de domeniul utopiei aduce omenirea în prag de colaps. El este sufletul proiectului Lima, care odinioară părea să fie portdrapelul unor idealuri ale omenirii, însă care acum este descoperit în putreziciunea lui.
În același timp, Roy McBride, personajul principal, cel care își caută starea de echilibru acum, este tot un reprezentant al rasei dominante peste istoria lumii. Se speră că el va face lumină în trecutul său, că va contribui la restaurarea situației, dar – ce surpriză! – se pare că nu se califică pentru o astfel de misiune, așa că sistemul îl invită să stea deoparte: vor rezolva ei problema și fără ajutorul lui.
Ajuns pe Marte, Roy află de la directoarea centrului spațial de acolo, o negresă, că tatăl său, adică „omul problemă” amintit mai sus, i-a ucis părinții. El este, o spune chiar ea, un monstru. Înțelegeți voi? Iar motivul crimelor este cel pe care îl cunoaștem din istorie: asumarea unui destin măreț, care merită plătit orice preț, fie și de sânge … mai ales când este vorba de sângele altora. De dragul împlinirii nobilei misiuni, Clifford alege să oprească sistemul de menținere a a vieții într-o zonă a navei, asumându-și faptul că va ucide nu doar pe cei ce au început să se opună ducerii misiunii până la capăt, ci și pe cei nevinovați. Este istoria omului alb, într-o coajă de nucă.
De aici, însă, apele se separă de cursul realității cotidiene, căci Roy, departe de a se lăsa pradă vreunei emoții de genul celor ce caracterizează experiența woke, nu pune genunchiul jos, nici nu-și toarnă cenușă în cap, nici nu își cere iertare pentru vina de a fi fiul unui bărbat alb, unul care, iată, de parcă nu ar fi fost de-ajuns, se pare că ar trebui să aibă niște vieți pe conștiință.
Nici Helen, negresa, nu este ușă de BLM. „Este povara ta.” îi spune lui Roy. Asta e tot. Fără geamuri sparte, fără umilințe suplimentare, fără catalogări, fără cereri de demisie.
”O să mă ocup de tatăl meu.” Cam așa sună răspunsul lui Roy. Fără scuze, fără reparații, fără ifose woke.
În alte cuvinte: fără ideologie.
dyo 