Am auzit cu toții de lozinca asta ideologică, scrijelită în special pe pereții rețelelor, proclamând ritos și patriotic „Nu suntem sclavii Europei!”. Ea se pogoară în creierele noastre dinspre acea difuză dar tot mai influentă speță de neam românesc căreia democrația digitală i-a furnizat țug pentru ne deranja nouă, cetățenilor docili, puțini atenți la nuanțe atât de dramatice, mult prea indulgenta capitulare în fața Vestului lacom și corupt. Este o speță alcătuită din nostalgici ai vremurilor ceaușiste, pe deoparte, dar și din inamici – unii mai ponderați, alții mai fățiși în exprimare – ai relației noastre cu UE.
Ca orice lozincă, zicerea aceasta cu sclavii nu are nevoie de acoperire, nici în realitatea istorică, nici în cea contemporană. Nu contează că epoca în care nu eram sclavii Europei, părinții noștri munceau uneori și duminica pentru a îndeplini planul cincinal, nu sunt luate în considerare umilința cozilor interminabile la alimente (începând chiar cu pâinea) sau bezna zilnică din perioada în care se făcea economie de electricitate. Despre libertatea oamenilor muncii de a merge pe stadioane pentru a-i închina Conducătorului iubit ofrande de laude și recunoștință nu doresc să mai amintesc.
De fapt, rezonanțele lozincii sunt profund ceaușiste. Aproape fiecare cuvântare a Tovarășului făcea referire la politica de „neatârnare” a României (fără a specifica vreodată cu limpezime față de ce cârlig). Desigur, pe atunci nu eram sclavii Europei, nu atârnam de căruța lor; Ceaușescu a fost, între anumite limite, un mic rebel est-european (vezi episodul cu incazia sovietică în Cehoslovacia), însă această neatârnare a noastră ascundea costuri imense, plătite cu vârf și îndesat de poporul român.
În ce privește contemporaneitatea, este penibil să-i vezi pe unii dintre acești mândri promotori ai sloganului mișunând prin hypermarketuri, cu coșurile pline de bunătățuri pentru sclavi; alții au chiar afaceri și relații economice răsfirate prin întreaga Europă, își fac concediile pe la asupritori, conduc mașini fabricate în cele mai decadente imperii economice ale lumii. Sclavie în toată regula!
Dar lozinca asta prinde bine, atinge o coardă sensibilă. Căci cine și-ar dori să fie sclav? Sau cine și-ar dori să fie perceput ca unul? Iată că zicerea și-a găsit repede un public care să o transforme în element pivotal al ideologiei româniste.
Două stări psiho-sociale, care aparent nu pot coabita în aceeași comunicare propagandistică, regăsim în mitologia cu sclavii. Pe deoparte, datorită rădăcinilor ei, amintite mai sus, este nostalgia după perioada în care, zice-se, n-am fi fost sclavi, ci eram mândri și liberi ca brazii. Aici, tinerii care habar nu au despre cum s-a trăit în acele vremuri sunt o pradă ușoară, căci despre un trecut pe care nu îl cunoști poți crede orice. Pe de altă parte, găsim în acest mesaj un profund resentiment cauzat de toate neîmplinirile acestor ultime două-trei decenii; pentru aceste neîmpliniri noi nu purtăm nici o vină, așa că acuzele și resentimentele trebuie să fie aruncate în cârca cuiva, de preferință asupra cuiva despre care se poate spune că o duce bine pe spatele nostru.
Este, în adevăr, greu de spus cine pe spatele cui trăiește în relația noastră UE, cine a tras mai multe ponoase sau beneficii. E mai simplu să alegi un răspuns și să îți construiești o ideologie pe baza lui. A spune că noi suntem sclavii Europei înseamnă că ai făcut o alegere, una care nu te împiedică să te bucuri de toate beneficiile stării de fapt, în timp ce exploatezi ideologic slăbiciunile construcției europene pentru un beneficiu suplimentar.
Asemeni unui misionar care se căznește să-i demonstreze celui pe care vrea să îl convertească că trăiește în nefericire și în disperare, încercând a crea în el nevoia de mânuire, acești apostoli ai eliberării de tirania Europei încearcă să ne convingă că suntem subjugați și că avem nevoie de mântuirea pe care ei ne-o promit. Înșelați de libertatea pe care o avem de a ne exprima, de dreptul de a călători prin lume, de oportunitățile de carieră și de afaceri pe care le avem la dispoziție, de inflația de oferte de produse și servicii, nu suntem în stare să mai observăm lanțurile grele și caznele care ne încovoaie destinele.
Ar fi simplu dacă aceste lanțuri ar putea fi măcar abstractizate în niște concepte sau idei care să aibă o brumă de sens. De aceea nici nu-I de mirare că, în prostia noastră, nu le vedem. Dar ei le văd și, ca niște buni cetățeni, se pun în slujba libertății și bunăstării noastre. Știu ce este de făcut. Trebuie doar să le oferim votul, iar apoi putem să ne vedem mai departe de cumpărături, de călătorii, de vacanțe, de cariere, de slujbe …
Râmâne de văzut cine vor fi sclavii și cine vor fi stăpânii după ce se va face numărătoarea voturilor. Deși, vă spun eu, din lanțurile mele, va fi prea târziu.
dyo 