Îi datorăm lui Marhall McLuhan încetățenirea expresiei „sat global” în descrierile aplicate lumii noastre, una care a devenit mai mică din pricina progresului tehnologic, în special în transporturi și comunicații. Noi am rămas la fel, lumea de asemenea; sunt extensiile pe care am reușit să le creem – pentru a ne deplasa mai repede și aproape oriunde sau pentru a transmite informațiile cât mai repede, în timp real chiar, tuturor – cele care au transformat percepția noastră cu privire cât de mari sau de mic suntem în raport cu lumea în care trăim (deocamdată, în raport cu Universul, lucrurile se complică din ce în ce mai mult, pe măsură ce telescoapele moderne străbat spații din ce în ce mai de neimaginat în imensitatea lor).
I se datorează, se pare, lui Andre Malraux o altă noțiune de un soi similar cu privire la contemporaneitate, aceea de „muzeu imaginar”. Asemeni lui McLuhan, Malraux a propus-o nu fără o anume anticipare profetică: a murit în 1976, fără să apuce a vedea cu adevărat explozia de pereți a lumii în care trăim.
Pe scurt, ideea este că trăim (tot mulțumită tehnologiei moderne) o perioadă în care majoritatea culturilor lumii și-au câștigat un loc într-o expoziție comună universală, pe care oricine o poate vizita după bunul plac. Mijloacele de transmitere a imaginilor (statice sau în mișcare) și a materialelor audio facilitează expunerea continuă, democratică, foarte accesibilă (costurile sunt neglijabile), lipsită de riscurile asumate în expozițiile clasice, comfortabilă sub toate aspectele (timp, deplasare, etichetă) a culturii audio-viziuale a întregii lumi. Mai mult, în aceste zile, întreaga natură devine un imens muzeu ce poate fi vizitat fără să fie nevoie să ne mai facem griji de bocanci de drumeție, de rucsac, de merinde, de rezervări de bilete pentru cazare și transport, de oboseală sau de pericole …
Între multele consecințe ale acestei stări de fapt descrise prin această noțiune de muzeu imaginar, unele încurajatoare, altele îngrijorătoare, voi aminti acum doar una în particular, pentru că mi se pare a fi extrem de profundă în dimensiunile și efectele ei. Este vorba de faptul că acest muzeu imaginar ne facilitează tuturor accesul la „ceilalți”. Până acum vedeam și auzeam doar ceea ce era expus pe ulița noastră. „Ceilalți”, rezidenți ai unor cartiere mult prea îndepărtate, erau subiectul fie al demonizării, fie al groazei, fiind asociați adesea cu abaterea de la normalitate, de la starea ideală de ființare, cea dăruită nouă printr-un har despre care este mai bine să nu întrebăm.
Acum, preumblându-ne prin fața pereților plini cu urme ale unor lumi despre care nu am avut habar că există sau pe care nu le-m fi cunoscut dacă nu ne-ar fi fost puse înaintea noastră de tehnologie sau pe care nu le-am fi cunoscut decât din povești ostenite, descoperim nu doar diferențele pe care le avem în înțelegerea lumii și a rosturilor ei, ci și ceea ce ne unește. Iar în acest amalgam de urme, umbre și reprezentări obiectele afișate nu rămân separate unele de altele – nu există „săli” în muzeul imaginar! –, ci interacționează în semnificațiile lor, își negociază semnificatele, se poziționează ca versanți și trasee ce străbat același munte: umanitatea.[1]
[1] Mi se pare fascinant, de pildă, să observ felul în care cinemaul facilitează această interacțiune culturală deopotrivă delimitativă și unificatoare (deci paradoxală, cum altfel?) în ecranizări ale unor scenarii care pleacă de la aceeași idee-poveste. De exemplu japonezul Rashomon și The Outrage (cu mențiunea că există și o variantă indiană pe aceeași idee), Seven Samurai (tot japonez) și cele două versiuni The Magnificent Seven (americane), 2001: A Space Odyssey (american) și Solaris (rusesc), Les Comperes (francez) și Fathers Day (american), Il Mare (coreean) și The Lake House (american), comedia franceză cu lunganul blond și cea americană cu violonistul distrat in terpretat de Tom Hanks, Mirracle in the Cell nr.7 cu cele patru versiuni cunoscute ale sale (turcă, coreeană, indoneziană și filipineză) and so on… Nici una nu seamănă cu alta, dar fiecare este frumoasă în descoperirea ei față de ce ne este nouă dat oamenilor să purtăm în inimi, indiferent de zidurile sau distanțele ce ne despart.
dyo 