Una dintre cele mai nostime amăgiri pe care ne-o servesc ce cei ce relatează povești, în special prin film, este aceea că „orice asemănare cu personaje sau situații reale este pur întâmplătoare”. Nu zic, este posibil să întâlnim coincidențe sau (ne)fericite accidente care să suprapună ficțiuni și fapte, dar tot pe teritoriul iluziei ne aflăm.
Căci așa cum o nici mașină de calcul, oricât de super-inteligentă ar fi, nu poate produce un număr cu adevărat aleatoriu, nici noi nu putem produce povești cu adevărat desprinse de realitatea vieții.
Putem imagina imaginabilul, putem rearanja lucrurile lumii noastre, împreună cu semnificațiile lor, în combinații care să ne oferă o nouă iluzie despre cer nou și a unui pământ nou. Dar lumea aceea va fi exact asta, o rearanjare a celei vechi.
De aceea, nu cred că se produc schimbări în filme. Nici un film nu zugrăvește o transformare per se, ci o mișcare.
Iar acea mișcare nu are loc pe ecran, oh, nu, licuricilor, ci în inimile spectatorilor. Cele mai multe filme, de altfel, nu propun nic o mișcare: ne distrăm, tremurăm, ne minunăm. Însă poți să vezi un film „static”, cu o expunere extrem de lentă a scenelor, în care ai impresia că „nu se întâmplă nimic”, cum ar fi cele ale lui Tarkovski, Bergman sau Kieslofski, și să simți că pâmântul a plecat de sub tine, că nu mai ești în același loc.
Deci, nu e creație, ci mișcare. Eu, dacă aș fi regizor, aș pune ca disclaimer al filmului meu niște cuvinte ca acestea „orice senzație de mișcare ai avea urmărind acest film, ea nu este întâmplătoare”.
dyo 