Există în viață lucruri care, pentru că nu pot fi asimilate și trăite în întregime, sau în plinătatea lor, sau într-o neîntreruptă imersiune existențială, necesită o raționalizare a lor în experiența umană. Îmi place Bach, dar nu cred că l-aș putea asculta 24/7 (cu pauzele necesare de somn) dacă mi s-ar oferi oportunitatea. Îmi plac fructele de mare, dar nu aș mânca în fiecare zi; cu cât mai rar, cu atât mai mare este plăcerea.
Vă vine să credeți sau nu, la fel se întâmplă cu noi și în privința celor sfinte.
David ar vrea să locuiască toată viața lui în Casa lui Dumnezeu.[1] Oh, da, e o dorință frumoasă, nimic de zis. Dar mai sunt niște războaie de purtat, niște fii de disciplinat, o împărăție de pus pe roate, niște ispite de biruit (sau de urmat, că, deh, oameni suntem…), niște moșii de cumpărat, o armată de întreținut, niște materiale de construcții de procurat și depozitat, o cetate de fortificat, niște negocieri de purtat, câteva conflicte de adus la o dreaptă rezolvare, în fine, mai este o viață cu multe și încurcate ițe de trăit, 27/7.
Viața e mare, prea mare pentru o înfuleca cu același nesaț necontenit. Viața cu Dumnezeu este și mai mare: vom avea nevoie de o veșnicie pentru a o mântui. Așa că mai bine procedăm ardelenește, în viteza a doua, pe treabă bună, cu pauze lungi, dese și împrospătătoare…
… și incorecte din punct de vedere puritanist.
Iar Dumnezeu, pentru că știe asta, a împărțit timpul încă din vechime și a zis: „Oprește-te din lucrul tău o zi din săptămână, atât îți cer. Bun, și încă de vreo câteva ori peste an, ca să sărbătorești împreună cu Mine. Apoi vezi-ți de ale tale, după cum te-am învățat.”
În vremurile noastre, ale Bisericii, credincioșii au continuat pe aceeași idee, împărțind nu doar zilele obișnuite de duminici și sărbători, ci chiar și timpul de închinare formală. Și, uite așa, avem liturghia, serviciul religios, mersul la Casa Domnului.
Serviciul divin[2] este o expresie-consecință a incapacității omului de a trăi 100% pentru Dumnezeu în acea stare de continuă conștiență a prezenței Sale, zi de zi, clipă de clipă. La fel sunt toate acele momente repetitive, pe care adesea le privim ca pe niște reîncărcări ale unui imaginar acumulator spiritual. Cina Domnului este un exemplu.
Ne rătăcim prin lume, purtați încolo de adieri ale Duhului, de miresme înșelătoare, de dorințe nepotolite, pentru ca apoi, goliți de sensuri, să ne conectăm la Acumulatorul Universal, pentru ca la ieșire să fim gata din nou pentru a rula pe ale noastre device-uri, viețile însele, toate aplicațiile cele de trebuință, pentru noi, pentru lume și, uneori, când ne mai aducem aminte, pentru Cel ce ne-a creat.
În același timp, acest lucru este … bun. Aș vrea și eu să locuiesc toată viața mea în Casa Domnului, dar aceasta nu are adresă pe acest pământ, căci e zidită din oameni vii. Cine are ochi de citit să citească. Dumnezeu este cu noi, 24/7, iar lui îi este de ajuns.
Nouă nu ne este niciodată de-ajuns, dar acesta rămâne un secret de puțini știut. Așa că Îl gustăm pe bucățele, să ajungă la tătă lumea.
[1] Psalm 27:4
[2] Asta este, în lipsa unui termen care le cuprindă pe toate, liturgice sau nu, mă folosesc de această expresie, prin ea înțelegându-se orice timp de acest fel pus deoparte săptămânal în virtutea unei reguli despre care nu știm de unde vine și încotro bate …
dyo 