Biblia asta cu coperți tari, aurite, îmi conferă mai multă încredere decât cea ieftină, tipărită pe material reciclat.
Ce se întâmplă în mintea ta când dai mâna, pentru prima oară, cu o persoană care are mâinile reci? Fără să vrei, îți formezi o imagine despre un om calculat, introvertit, rezervat. Adică … rece. Prima impresie, cea senzorială, se răsfrânge asupra felului în care „citim” felul de a fi sau chiar caracterul acelei persoane.
S-au făcut studii care arată că simplul fapt de a ține în mână un pahar de apă rece sau o ceașcă de cafea produce diferențe în evaluarea unei persoane la prima întâlnire (este un motiv pentru care la discuțiile importante se servesc băuturi calde, cu excepția, desigur, a situațiilor în care se imun răcoritoarele).
În același fel stau lucrurile și în privința altor stimuli; de pildă, culoarea îmbrăcăminții poate infuența și ea această lectură introductivă. Sau tonul vocii. Sau mirosul.
Toate dihitomiile senzoriale clasice își găsesc corespondențe, prin intermediul cuvintelor, în reprezentările noastre simbolice și cognitive. Gândiți vă la rece-cald, la întunecat-luminos, la acru (sau amar()-dulce, jos-sus, moale-dur, aspru-fin. Există oameni despre care spunem că sunt acri, reci , moi sau, după caz, dulci, calzi, duri; aceleași cuvinte pot descrie însă și situații, contexte, reacții sau fapte de viață.
Prin introducerea de mai sus sugerez că aceste corespondențe nu sunt artificiale și nu sunt nici simple asocieri metaforice: ele au apărut în vocabularul nostru tocmai din pricina faptului că simțurile ne influențează premisele cognitive, chiar dacă cel mai adesea nu suntem conștienți de acest proces.
Simțurile induc percepții, iar acestea se exprimă în cuvinte. Creatorii de publicitate știu asta. De ce emblemele „eco” sunt verzi? De ce mai toate trailerele filmelor, chiar și ale celor plicticoase, în care „nu se întâmplă nimic”, sunt făcute pe fundaluri sonore agitate, sacadate uneori, care ne cresc intensitatea bătăilor inimii, deși stăm așezați în fotolii? De ce „senzația de bine”, sugerată prin tehnici audio-vizuale și asocieri simbolice practic inepuizabile, este atât de des prezentă în reclame, indiferent de natura produsului promovat?
Întorcându-ne înspre cele sfinte, unii dintre voi nu veți recunoaște acest adevăr despre natura umană: judecăm cărțile după coperți. Începând cu Biblia și continuând cu toate celelalte, vedem că ele au mai multe șanse să ne vorbească într-un mod semnificativ dacă au coperți tari, floricele bine meșteșugite, poleială aurie. Mărimea fontului folosit, distanțele dintre rânduri sau textura hârtiei ne spun și ele multe, înainte chiar de buchisirea cărții.
Nu o să amintesc și nici nu o să insinuez aici faptul că predicatorii care au un ton mai grav al vocii au un avantaj față de cei cu voci ceva mai subțiri. Nici despre cei cu burta proeminentă, care în unele culturi e vestitoare de prosperitate, nu insunuez ceva.
Mi se pare că în studiul Scripturii noțiunea de atmosferă, privită ca un ansamblu psiho-senzorial care învălue o anume întâmplare relatată sau o scriere, este un fel de cenușăreasă hermeneutică. Păcat. Eu, personal, sunt fascinat să o descopăr de fiecare dată, atât cât îmi permite textul și contextul; între cele mai „de efect” aș pune atmosfera capitolelor 7 și 8 din Evanghelia lui Ioan, alături de mulți dintre psalmi, în care senzațiile celor ce se exprimă în ei (nu doar David) sunt adesea revelate cu o sinceritate copleșitoare.
Din pricină că cel mai adesea citim Scriptura în gând (în rest, poate doar în biserică, duminica, o mai auzim cu urechile noastre), pierdem acest aspect în apropierea noastră de text.
Apoi, chiar dacă se mai citește și cu voce tare, acest lucru se face convențional, monoton, informativ. În timp ce ortodocșii incantează Scripturile, evanghelicii le compostează corect, fără pic de intonație. În cei aproape treizeci de ani de când sunt creștin nu am auzit niciodată o citire adevărată din Coloseni 2:20-21. Nici din Galateni 5:12. Nici din a doua epistolă către Corinteni. Singurul verset bine pe care l-am auzit bine citit până acum, vorbesc strict ca intonație, este Genesa 1.1. Numai ce îl isprăvim, că și ne pierdem în traducere și în mecanica lecturii. Atât s-a putut.
Măcar de-am cânta și noi psamii, după cum fură gândiți la începuturi, în loc să îi mestecăm ca pe niște tratate de teologie sistematică…
Interpretarea unui text nu începe cu lectura lui, ci cu citirea sa cu voce tare. Mă rog, dacă nu vrei să deranjezi, coboară un pic vocea. Bine, fie, merge și în șoaptă. Iar dacă, totuși, doar în gândul tău o vei putea face, citește-o ca și cum ți-ai spune-o ție, cu maximă convingere. Ascultă-te citind, în tăcere.
Ce vreau să zic este că putem folosi această slăbiciune umană – faptul că judecata ne este influențată de percepțiile senzoriale – în a aborda profunzimea unor relații pe care ni le propune textul sacru. Ce nu ne omoară ne poate face mai înțelepți.
PS. Ai citit această postare doar pentru că te-am manipulat cu fotografia de la început, caldă, liniștită, echilibrată, apetisantă, fină. Să nu mai spui la nimeni, că nu vei fi crezut, oricum…
dyo 