Ați auzit, poate, în special în discursuri rostite, formulări care încep cu „aș vrea să …”. Aș vrea să vă vorbesc despre cai verzi. Aș vrea să schiez. Aș vrea să cânt. Aș vrea să citesc. Aș vrea să beau.
Mi s-a părut adesea, întâlnind acest condițional-optativ aplicat verbului a vrea, că ceva nu e în regulă. Deși corectă gramatical, exprimarea mi s- apărut a fi neconvingătoare, de umplutură. Plutește în aer un fel de teamă, de levitație plenipotențială a limbii de esență rășinoasă tare, undeva pe la granița dintre „Vreau!” și „Eu? Nu, mulțumesc.”. Nu-mi place.
Într-una din zilele trecute, singur și ambetat fiind, am reflecat nițel asupra problemei. De ce vreau ceva, deși nu aș vrea nimic?
Vorbim de o exprimare a unei dorințe, este clar. Este o dorință încă nerealizată, dar înspre care îmi îndrept voința. Acum nu vorbesc nimic (scriu), dar aș vorbi despre cai verzi pe pereți. Acum nu schiez (e toamnă încă, din fericire), dar aș schia. Nu am voce și tac, dar aș cânta. Nu citesc în acest moment, dar aș citi o carte. Mi-e sete, pentru că nu am băut încă nimic de multă vreme, dar aș bea un pahar de apă.
Vorbim despre același model: îmi exprim dorința pentru realizarea unei acțiuni neîncepute încă.
Așadar, când zic „aș vrea”, înseamnă că nu am început încă să vreau, dar aș vrea să vreau ceva mai târziu. O nucă în perete, poate.
Cine poate să îmi spună ce o să vreau eu mai târziu? Tata-Noe. Așa că, dacă pohtesc să fac ceva, spun limpede, pe un ton bine-temperat, punându-mi în evidență vocea masculină frumos conturată: vreau.
Asta e situația la timpul prezent. Despre condițional-optativ-perfect (aș fi vrut să) ce să vă mai spun, e la fel de consistent pe cât aș fi vrut eu să fie. Pe românește, sună cam așa: în anumite condiții, aș fi vrut să vreau ceva. Nu pot decât să întreb, ca la tejghea: doriți ceva?
În ce mă privește pe mine, nu mai vreau nimic acum. Aș fi vrut un Like ș-o distribuire …
dyo 