Este limpede pentru oricine în aceste zile că în mentalul colectiv de pe la noi, dar și din multe părți ale Europei celei unite în cuget și în simțiri, chiar și în cel de peste Ocean, istoria războiului din Ucraina nu mai are prospețimea de odinioară. Îndrăznesc a spune că dacă n-ar fi acele rămășițe de drone aruncate și pe pământul nostru strămoșesc, nici nu ne-ar mai durea prin coate de ceea ce face Putin cu vecinii noștri. Nici măcar Șoșoacă, cu toate istericalele ei, n-ar reuși să ne trezească în românismul nostru. Ungurii n-au dat două parele pe drama asta, acum încep și slovenii și vor mai urma și alții; americanii, desigur, sunt cei ce vor stinge lumina, atunci când, în în pragul unei noi mari bătălii apocaliptice între roșii și albastre, de voie de nevoie, vor fi nevoiți a-și vor socoti și ei foloasele și putințele.
Ce-i lipsește acum Ucrainei? De fapt, este un lucru care i-a lipsit de la bun început, iar acest recent conflict reaprins în Orientul Mijlociu îl pune în evidență cât se poate de limpede: mitul.
Povestea inițială a fost bună, nu zic: o confruntare între imperialismul rus, de sorginte medievală, și spiritul liberal occidental. Ea a funcționat atât cât poate funcționa o astfel de poveste, meșteșugită pe calapod ideologic. Căci într-ale ideologicului lucrurile se amestecă repede, iar oamenii ajung să nu mai deosebească stânga de dreapta: Putin devine campion al conservatorismului binecuvântător, Occidentul, care nu mai poate răspunde la o întrebare odinioară simplă („Ce este o femeie?”), își sapă singur groapa pierzaniei, iar noi, cei ce am vrea să ne înfruptăm din lăpticul tradițional, dar fără să fim nevoiți a ști cum este mulsă vaca progresistă, nu mai putem spune dacă dușmanul dușmanului mei îmi este prieten sau ne aflăm într-o horă din aia, a nebunilor, din a cărei nebunie scapă cine poate să își tină mai abitir echilibrul.
Uităm de Ucraina, pe zi ce trece.
Eu am încercat, credeți-mă, să ajut, atât cât s-a putut, propunând modelul mitic David versus Goliat ca simbol peste bătălia pe care Ucraina o duce cu mândra Rusie. Mă rog, mitul scârțâia pe ici pe colo, prin părți cu totul neglijabile: în timp ce armata lui Israel a asistat pasivă la isprava tânărului păstoraș biblic, omologul său din zilele noastre a beneficiat și încă mai beneficiază de un suport consistent de praștii și pietricele de înaltă tehnologie din partea unor unchieși generoși.
Dar miturile au și ele un termen de exploatare; în timp, uzura și-a spus cuvântul. Iar acum, de parcă asta mai lipsea, vine palitura cea crâncenă peste simțirile noastre drepte: insurgența celor de la Hamas, o mană cerească nu doar pentru Iranul mereu pus pe sinistre șotii, dar și pentru un Putin gata să ne arate că a avut dreptate când spunea, cu cuvintele mele, că Occidentul se lasă purtat pe aripi de un Unchi Sam ce pare mult prea îmbătrânit de zile, dar și de idei proaste.
Iar Israel, orice s-ar spune, are o poveste, și mituri care să o susțină, cu carul. Joncțiunea afectivă dinspre Ucraina înspre Israel s-a petrecut fulgerător, ca o iubire din aceea din filmele americane, în care întâlnim un logodnic care pare să aibă multe ezitări înaintea cununiei, pentru ca tocmai acum să o întâlnescă pe adevărata EA a inimii lui.[1] Sacrul își reintră în drepturi.
Un imens capital de adâncă și profundă simțire se varsă acum dinspre câmpiile acelea interminabile ale nord-estului Europei înspre țara aceea în laptele și mierea curg la discreție, pe bani buni. Asta este, o înțelege și Zelensky: simțim războaiele acestea secvențial; omul nu are capacitatea de a opera într-un multitasking emoțional atât de intens, așa că își porționează judicios fiecare lacrimă.
A fost Ucraina, pentru o vreme, dar acum este altceva. E ceva mai adânc vor zice unii, pentru că are și un parfum biblic. Eu nu bag mâna în foc. Gloanțele nu au nici ideologie, nici credință – o mulțime de nevinovați vor pieri și aici, încă o dovadă a faptului că „evoluție” este un termen impropiu pentru a descrie aventura omului pe acest pământ.
Cert este că povestea se va rosti la fel, cu emoție, cu frică, cu oripilare. Și, neapărat, având în vedere miza mitică, cu pasiune. Dar pentru cei ce suferă, acest lucru nu va conta, nici cât negru sub unghie.
[1] Evident, și reversul există: protagonista este femeie și îl întâlnește pe prințul inimii ei, așa că nu mai face greșeala vieții, de a se mărita cu un bărbat pe care nu-l iubește. Numai că eu, bărbat fiind, nu mă iut la filme din astea, așa că nu știu să vă spui cum se gată.
dyo 