Pandemie de mitologie (14) – Sindromul Botezătorului – cum bate filmul viața când vine vorba de conspirații


Ah, teoriile astea ale unui om – musai specialist într-un domeniu, deși „persecutat” de confrați –  care știe un adevăr pe care toți ceilalți fie îl ignoră, fie îl ascund! Cu ce le voi asemăna? Ce ne spun ele, de fapt?

Sunt prea multe astfel de teorii; asemeni religiilor, nu pot fi toate adevărate. Pe care dintre ele să urmăm, să o credem?

E glasul celui ce strigă în pustie. Puțin contează conținutul, variabil de la o instanță la alta a mitului: importantă este paradigma transmisă. Un om, unul singur, un proscris, un marginalizat, chiar persecutat politic, știe cu adevărat cum stau lucrurile, iar el trăiește, cumva, în afara cercului strâmt al ignoranților. Aceștia, reprezentanți ai unei puteri leviathanice,sunt fie surzi, fie orbi, fie rău intenționați, fie instrumente ale Adversarului. Iar puterea, împreună cu media oficială, tună împotriva lui și îi discreditează fiecare cuvințel.

Nimic nou sub soare, filmul ăsta a mai rulat pe ecranele istoriei.

Pentru că am amintit de filme: arhetipul Botezătorului mustește nestingherit prin cinemaul American, în special în filmele cu dezastre și trepidații. Întotdeauna se găsește un deștept care știe dinainte în ce direcție se vor prăbuși toate, iar cei ce au puterea îl privesc cu neîncredere și nu țin seama de expertiza sa. De regulă, își vor da seama mult prea târziu de greșeala pe care o fac.  

Așa, la întâmplare: Jaws (1975), Die Hard 2 (1990), The Outbreak (1995), Dante`s Peak (1997), Godzilla (1998), Deep Blue Sea (1999), Evolution (2001), 28 Days Later (2002), The Day After Tomorrow (2004), Ice Age 2 (2006), 2012 (2012), Edge of Tomorrow (2014), Pixels (2015), Jurassic Park (toate), Independence Day: Resurgence (2016), Aquaman (2018).

În toate aceste filme adevărul izvorăște de la periferie, el aflându-se la îndemâna unui excentric tratat cu condescendență sau chiar persecutat. Structura ordonatoare centrală este musai opresivă; ea alege să nu țină cont de realitate, fie pentru că este călăuzită de o agendă proprie, fie că, pur și simplu, factorilor decizionali implicați le este greu să creadă, cum ne-ar fi și nouă, de altfel, că un proscris ar putea ști mai bine decât toată lumea care este adevărul despre lumea aceasta.

Ne mai mirăm de faptul că, deși beneficiază din plin de cuceririle științei în ce privește sănătatea omului, prelungind speranța de viață a omului preț de numai vreo câteva decenii bune în mai puțin de un secol și jumătate, sunt atâția oameni care nu mai cred în medici, farmaciști sau în cercetători în științele medicale? Am fost educați bine, n-am ce zice. Am dezvoltat în imaginarul colectiv această imagine sâcâitoare a profetului validat de simplul fapt că s-a așezat de curmezișul istoriei, ca o șină pe traversă, cu gând să nu lase cu nici un chip trenul Ocultei (orice ar fi aceasta) să treacă peste noi. Am condimentat-o apoi cu ideea că autoritățile politice și/sau academice urmează neapărat o agendă paralelă ocultă, că suntem de părți diferite ale râului de foc.

Cât timp imaginea asta și-a făcut culcuș doar în filme, pagubele au fost neînsemnate, puteam trăi cu ele. Acum, însă, acest simbol se agață fără preget de pereți și de ecrane. Botezătorii rețelelor nu au odihnă în aceste zile. Deși sunt marginalizați de algoritmi și chiar aruncați cu șuturi din unele rețele, tot se găsesc făcători de bine care să le găzduiască expertiza și să le-o distribuie cu simț de răspundere.

E irezistibilă, recunosc, imaginea asta. Nu există neutralitate în simbolistică, ci intenția cuiva care construiește, modelează, propune și distribuie lumii întregi temeri, imperative, speranțe, ideologii, iluzii, adevăruri. De aceea, reîntoarcerea la viață cere, printre altele, și curățirea spațiului simbolic de reziduuri narative de doi bani. Refuzul efectuării acestei asanări înseamnă – din interiorul bulei mele v-o spun eu acum, bloggărul botezător – capitularea în fața virtualului, care nu este altceva decât expresia cea mai profundă, și mai înfricoșătoare deopotrivă, a nostalgiei noastre pentru nemurire, scăpate să zburde, ca vițeii pe pajiște, pe domeniile cele fără de hotar ale spațiilor de stocare guvernate de algoritmi.

Capitularea în fața virtualului este un simulacru al trăirii religioase, al dependenței de Dumnezeu despre care vorbea teologul acela. Revin asupra ei, într-o zi cu soare. 🙂       

Vă mai spun doar că în ce privește reconsiderarea prejudecăților nu îmi mai fac iluzii: bătălia este pierdută.   

Dă o replică!

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s