Nu cred că mărturia creștină are ca scop primordial „atragerea altora la propria credință, religie sau biserică”. Scopul suprem al mărturiei creștine este prezentarea lui Cristos, glorificarea Sa prin însămânțarea Cuvântului Vieții în inimile celor ce umplu pământul, până la marginile sale.
Felul în care eu, mărturisitorul, îmi exprim dedicarea față de Dumnezeu într-un context anume (Biserica numărul cutare, aparținând cutărui cult etc) este subordonat unui model comunitar, pe care îl voi oferi, umil, onest și plin de speranță, ca pe o alternativă între mai multe altele. Îi vorbesc despre acestea – tot cu onestitate – doar la cererea lui, care e inevitabilă, pentru că va dori să știe câte ceva din ce va urma dacă intră pe cale. Dacă nu mă întreabă îmi explic contextul ca fragment dintr-o paletă de posibile alegeri de făcut (o prezentare fără pretenții de exhaustivitate).
Știu, e tare greu de făcut, să prezinți un unic Mântuitor, de iubit și de slujit în atâtea feluri legitime, dar cine mai poate pretinde o mărturire creștină facilă într-un context pluralist ca cel de astăzi?
Am zis cumva „legitim”? E crud acest cuvânt, dar hai să încer a-l așeza în „text”: să mărturiesc felul în care un anume parcurs, grevat de accidente, coincidențe sau coliziuni inexplicabile (cutare predicator, cutare biserică, predica aceea etc), a ajutat la formarea mea, fără a implica faptul că „doar așa se poate” – Dumnezeu este inepuizabil în mijloacele Sale de a ne vorbi și modela: Scripturi, muzici, filme, fapte, cucuie, foșnete, iar noi grozav de inventivi în a descoperi metode de asupare a urechilor!
Voie de la stăpânire, așadar: să descriu felul în care îmi trăiesc viața de creștin într-o anume comunitate, cu bucurii și cu provocări. Să fiu eu, în timp ce povestesc minunile Lui.
Off limits: tot ce are ca scop prezentarea contextului meu ca fiind singurul adevărat, legitim, biblic, ideal, între cele mai bune, mai bun decât altele etc. Să-ți cer să trăiești în papucii mei, ca să vezi și tu minunile.
dyo 