Continuare de AICI.
De la superstiții și dogme la libertate
„Am ales să trăiesc misterul.” Întâlnim această mărturisire, nu pentru o singură dată, în jurnalul publicat de Luis Buñuel în 1982, My Last Breath. Regizorul spaniol mărturisea într-unul din capitolele cărții, intitulat ironic Încă ateu … Mulțumesc, Doamne!, că acesta este răspunsul său în fața perspectivei de a trăi într-o lume pe care o crede guvernată de hazard. Explorarea misterului vieții, plecând de la premisa că trăim într-un Univers apărut la întâmplare, înseamnă pentru Bunuel libertate, prin eliberarea imaginației de constrângeri dogmatice sau chiar de convenții sociale (temă ilustrată în special de The Phantom of Liberty).
Buñuel rămâne, fără îndoială, unul dintre cei mai reprezentativi exponenți ai suprarealismului în cinema. Nu este de mirare, astfel, că problema libertății umane a fost o temă de mare interes pentru el, suprarealismul fiind prin excelență un promotor al eliberării de restricții și norme, fie ele sociale sau religioase. O astfel de eliberare nu era posibilă, pentru regizorul spaniol, decât în condițiile debarasării de chingile trecutului, reprezentat în filmele sale prin instituția Bisericii Catolice, pe care regizorul spaniol a ironizat-o în majoritatea filmelor sale, în special în The Milky Way și Nazarin. Pe de altă parte, prețul păstrării libertății este o alegere ce se cere a fi reactualizată de fiecare dată când omul se apropie de adevăr; de fapt, el va trebui să debaraseze chiar și de adevăr, dacă este nevoie, pentru a putea rămâne în continuare liber, în urmărirea misterului existenței (o idee despre care însuși Buñuel spune că a stat la baza filmelor The Discreet Charm of the Bourgeoisie și The Phantom of Liberty).
În Viridiana întâlnim poate cea mai tristă și șocantă expresie a acestei eliberări, într-o poveste desacralizantă, în care ni se sugerează că este posibil ca sacrul însuși să fie o piedică în calea libertății umane. În aceste condiții, chiar și Dumnezeu – fie El considerat o simplă noțiune – este privit ca o piedică în dobândirea libertății de către om.
În timp ce Luis Buñuel rămâne fidel pe parcursul întregii sale opere convingerii că, pe drumul dinspre hazard spre mister, imaginația este cea care îi protejează omului libertatea, Woody Allen abordează problema libertății în special din perspectiva conștiinței omului, nevoită să ofere răspunsuri morale într-un univers care, în absența lui Dumnezeu, este deopotrivă sumbru și lipsit de sens. Din perspectiva regizorului american, care în repetate rânduri, în interviuri și emisiuni TV, se prezintă ca fiind, alternativ, fie ateu, fie agnostic, este imposibilă formularea unui astfel de răspuns. De aceea, poate, în bogata sa filmografie, sunt puține filmele în care să ne propună o abordare directă a acestui subiect. Cel mai reprezentativ dintre ele este Crimes and Misdemeanors, povestea unui doctor (Judah Rosenthal) care se confruntă cu probleme de conștiință din pricina unei crime la care este complice, faptă pentru care nu este pedepsit. Judah este ateu. Cu toate acestea, el este cuprins de remușcări, punându-și chiar problema de a-și mărturisi fapta în fața autorităților. Se întreabă dacă nu cumva a violat legile unui Univers moral, dacă există un Dumnezeu care îl vede. Întreaga educație religioasă primită în copilărie este îi reactualizată în mijlocul acestor frământări. Într-o zi, însă, totul se liniștește. Viața merge înainte, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Finalul filmului ne propune un montaj cu scene de viață pe fondul unui discurs al unui profesor de filozofie, o veritabilă concluzie a întregii povești. Este o constatarea unei realități: cei mai mulți oameni au abilitatea de a găsi bucurie în acest Univers gol și rece, în lucruri mărunte precum familia sau cariera, dar și în speranța că într-o zi, poate, vom înțelege mai multe despre existența noastră și rosturile ei.
Woody Allen este, paradoxal, un optimist sumbru. Filme precum Match Point și The Irrational Man reiau tangențial această temă a conștiinței eliberate de constrângeri morale, fără a propune reflecții precum în Crimes and Misdemeanors. Vizionându-le, spectatorul se poate întreba: ar fi cazul să ne fie frică de oamenii care nu cred în absolute morale? Orice este posibil: ei ar putea să ne iubească, să ne ignore sau, de ce nu, să ne ucidă. Woody Allen nu oferă răspunsuri și, așa cum am sugerat mai sus, nu crede în existența lor. Adesea, personajele din filmele sale nu știu de ce se îndrăgostesc, de ce se ceartă, de ce comit fapte reprobabile. Nu știm la ce să ne așteptăm din partea lor. Cu această incertitudine fiecare dintre noi, ateu sau credincios, îi este dator viețuirii între oameni, într-un Univers apărut la întâmplare și guvernat de șansă.
Unul dintre cele mai pesimiste modele de abordare a problemei descătușării omului de ideea existenței lui Dumnezeu ne este propus în cinema de către regizorul suedez Ingmar Bergman. Crescut într-o tradiție protestantă (tatăl său a fost pastor lutheran), Bergman a încercat încă din tinerețe să reconcilieze necredința sa în Dumnezeu cu posibilitatea ca totuși omul să fie fericit pe acest pământ. Tema fundamentală a acestor intense căutări, prezentă în filmele sale de maturitate, este tăcerea lui Dumnezeu. În The Seventh Seal personajul principal este sfâșiat de conflictul dintre prezența ideii de Dumnezeu în conștiința sa și absența oricărui semn accesibil prin simțuri. Astfel, el mărturisește, paradoxal, un gol în inimă și un Dumnezeu care, deși e prezent acolo, ca idee, nu-l poate umple.
În Winter Light, un pastor trece printr-o criză a credinței care la un moment dat îl aduce în situația de a-și mărturisi îndoielile în fața unui enoriaș venit să îi ceară îndrumare. În acest caz se simte apăsarea tăcerii lui Dumnezeu – va repeta în final cuvintele Mântuitorului „Dumnezeule, pentru ce m-ai părăsit” – și efectul acesteia: nimic nu s-ar schimba pentru om în ipoteza că „nu există Dumnezeu”, însă el ar putea face mai bine față vieții, dar mai ales suferinței și perspectivei morții. Discuția dintre cei doi este construită pe un fond apăsător de liniște, prevăzut în mod intenționat de Bergman în scenariu, numit chiar astfel, „tăcerea lui Dumnezeu”. Aceasta este așezată în opoziție cu orice pretenție sau promisiune religioasă de împlinire în și prin Dumnezeu, căci în filmele lui Bergman o astfel de tăcere nu înseamnă altceva decât disperare și vid existențial. Winter Light este, de fapt, al doilea film al unei trilogii pe tema tăcerii lui Dumnezeu, alături the Through a Glass Darkly și The Silence. Deși în The Silence și în Persona, tema tăcerii lui Dumnezeu nu mai este abordată dintr-o perspectivă religioasă, ci dintr-una filozofică existențialistă, ea rămâne în cinematografia regizorului suedez ca o rană de nevindecat a sufletului omenesc. Ea nu este pentru el o problemă de credință, nici măcar de afirmare sau de negare a existenței lui Dumnezeu: tăcerea lui Dumnezeu, din orice perspectivă am privi-o, se resimte în inima omului ca un abis al existenței, unul pe care nici o altă experiență a vieții nu-l va putea umple.
Privită în profunzime, problema libertății omului nu oferă un avantaj evident discursului ateu față de cel religios. E adevărat, întâlnim în cinema și abordări optimiste, în care ni se sugerează că libertatea este posbilă cu adevărat numai prin ieșirea din încorsetarea sistemică a trecutului, asociat în general, în imaginarul cultural contemporan, cu instituționalismul religios. Kingdom of Heaven, The Da Vinci Code, The Golden Compas, Chocolat și Pleasantville sunt câteva exemple de astfel de filme care transmit acest mesaj, direct sau printr-un discurs alegoric.
Filmul Truman Show ocupă un loc aparte în această galerie, datorită prezenței lui Cristof, creatorul imensului studio Seaheaven, un personaj ce poate fi asociat, metaforic, divinității. El este cel ce a vegheat asupra lui Truman clipă de clipă, încă de la naștere, și i-a călăuzit pașii pe cărările vieții. Întreaga lume a lui Truman e în mâinile sale. Privit astfel, filmul ne relatează povestea unei izbăviri din prezența lui Dumnezeu: o veritabilă Evanghelie răsturnată.
Cu toate acestea, Peter Weir, regizorul filmului, evită să ne propună un model al libertății de care Truman ar putea să se bucure în afara lumii pe care i-a construit-o Cristof. Nu știm ce va face el în afară, dacă va fi fericit și dacă se va putea bucura cu adevărat de libertate. Nimeni nu știe, iar acesta este – nu-i așa? – o taină, una dintre acelea despre care nici Buñuel nu credea că vor putea fi dezlegate vreodată.
Finalul filmului lui Weir ne propune, folosind un cod cinematografic clasic, acela al orizontului înspre care se îndreaptă personajul principal, prezent din abundență în filmele clasice, mai ales ale genului western. În datele sale fundamentale, codul amplifică amprenta modelului pe care ni-l propune eroul prin destinul său, indicând spre acea „fabrică de eroi” pe care fiecare societate o deține; după ce a salvat lumea, el se depărtează de ea spre un orizont accesibil doar lui, lăsând în urmă priviri admirative, nostalgice, recunoascătoare. Un astfel de erou este, de regulă, singur, pentru că destinul său transcende problemele specifice ale lumii de care se desparte. Peter Weir inversează acest cod. „Eroul” filmului, Truman, ajunge la marginea studioului, descoperind un orizont vopsit pe un perete; apoi el urcă scările spre ușa de ieșire, dar nu vom vedea nimic dincolo de ea în afară de întuneric … Iar chipurile celor cei îi privesc ultima reprezentație înainte de a trece dincolo de ușă, ei bine, ce excepția notabilă a lui Cristof, singur perdant al poveștii, nu sugerează clasica tânjire după eroul care pleacă din lume, ci exprimă cu precădere bucuria de a-l vedea cu adevărat liber.
Prin acest cod cinematografic inversat, Peter Weir nu descrie un posibil răspuns (religios, științific sau de altă natură) la întrebarea dacă există ceva dincolo de orizontul existenței umane: el pur și simplu ia în răspăr pretenția oricui de a afirma cu siguranță că este ceva acolo. Fiecare este pe cont propriu. Putem fi ca Truman, căutând eliberarea de sub tirania structurilor de putere care pretind că știu ce este mai bine pentru noi, sau putem fi ca acești doi simpatici spectatori, în căutarea unui alt show…
dyo 