Continuare de AICI.
Descoperirea lumii, privilegiul scepticului
Deși la fel de veche precum ateismul, ideea că credințele religioase sunt o frână în calea cunoașterii lumii, în timp ce ateismul se recomandă ca mediu ideologic optim pentru cercetarea tainelor Universului și deslușirea tainelor lui, nu lăsat multe urme vizibile în filmele cineaștilor atei. Discursurile explicite de acest fel sunt surprinzător de rare. Un exemplu oarecum didactic îl constituie Inherit the Wind (în ambele versiuni realizate până acum), care ne propune dihotomia credință-rațiune ca subtext al unui proces ce are la bază disputa creaționism-evoluționism. Filmul, astfel, este o pledoarie pentru libertatea de a gândi rațional, științific, debarasat de dogme religioase retrograde. Totuși, la o evaluare de ansamblu, se poate spune că discursul este destul de bine temperat, în orice caz mai puțin spectaculos decât ar fi putut fi, având în vedere potențialul ideologic al poveștii.
Într-o notă la fel de conciliantă este realizat și Contact (1997), o ecranizare a unei cărți a astrofizicianului Carl Sagan. Personajul principal, Dr. Ellie Arroway, un om de știință ateu, trăiește una dintre cele mai uimitoare aventuri ale cunoașterii, în evenimentele prilejuite de contactul cu o civilizație extraterestră, spre deosebire de Palmer Joss, un om al credinței, personaj căruia i se refuză orice sugestie evolutivă pe parcursul întregului film.
Mult mai incisiv va fi însă în creionarea acestui mesaj filmul lui Alejandro Amenabar, Agora, bazat pe istoria vieții Hypatiei, o matematiciană și astronomă care a trăit în Alexandria secolului IV, într-o perioadă de tranziție în Imperiul Roman de la păgânismul greco-roman la creștinism. Una din antitezele de bază propuse în film este cea dintre plafonarea creștinilor la nivelul unor concepții naive despre Univers și spiritul pătrunzător și curajos al Hypatiei. Este o antiteză construită impecabil cinematografic, prin alăturarea de scene contrastante în caracter. Puterea de sugestie a limbajului cinematografic este folosită din plin.
Pe deoparte, fanaticii parabolani creștini, discută despre o boltă cerească lipită pe capacul unui cufăr, pământul fiind, desigur plat. Scena este filmată în tonuri reci, pe treptele unei străzi, într-un decor anost, fără coloană sonoră muzicală. Protagoniștii sunt îmbrăcați în negru, așezați într-o conversație mai degrabă de umplere a timpului (cel ce explică are o mătură în mână).
De cealaltă parte, Hypatia, îmbrăcată în culori vii, într-o scenă filmată în tonuri calde, cercetează cu pasiune diferite posibilități de înțelegere ale mișcării Pământului și Soarelui, alături de Aspasius, bătrânul ei sfătuitor. Pe măsură ce scena se derulează, muzica începe să acompanieze discuția dintre cei doi. Într-o scenă ulterioară, îi revedem pe Hypatia și Aspasius tatonând pe nisip cu pasiune și, în același timp, cu bucurie posibilitatea ca orbita Pământului în jurul Soarelui să fie elipsoidală. Pe un fond muzical și mai pronunțat, scena se încheie cu o imagine filmată de la zenit, înfățișând-o pe Hypatia proșternută în fața zonei de nisip în care vedem urmele experimentului efectuat.
Mesajul este simplu și accesibil oricui: religia otrăvește totul, relațiile sociale, cultura, științele; în același timp, oamenii care se eliberează de credințe și superstiții sunt cei ce se vor bucura cu adevărat de aventura cunoașterii lumii.
Aceeași idee stă și la baza filmului lui Ridley Scott, Kingdom of Heaven, în care eroul principal, Balian, învață despre un regat al cerurilor mai bun decât cel al oamenilor religioși, creștini sau musulmani. Din nou, omul neangajat religios se dovedește a fi în avantaj față credincioșii care luptă pentru regate și însemne efemere. Prin cunoaștere, ateul ni se prezintă ca fiind cel cu adevărat spiritual: Balian, alături de Hypatia, descrisă de Almodovar cam așa cum ar trebui să ne imaginăm o bună creștină, ne dovedesc că adevărata umanitate trebuie căutată într-o lume fără credințe, în care nu există nimeni din afara acestui Univers care să ne conducă viețile și să ne spună ce e bine și ce nu.
Dar nu scăpăm atât de ușor. Cineaștii atei au găsit un mijloc mult mai influent de comunicare a acestui mesaj în reinterpetarea prin filme a materialelor narative aparținând tradițiilor religioase (narațiuni biblice, evenimente ale istoriei Bisericii etc). Acest mijloc este subversiv, pentru că se lucrează cu „materia primă” a religiei și nu întotdeauna în baza unui discurs antagonic. Publicul, uneori chiar și cel creștin, este derutat. Ce-ar putea găsi interesant un ateu ca Pier Pablo Passollini în Evanghelia lui Matei, pentru a o ecraniza? Sau de ce ar ecraniza Roberto Rossellini viața lui Francisc din Assisi, în The Flowers of St. Francis, iar mai târziu Faptele apostolilor, în Acts of the Apostles? Cum să explicăm interesul unor regizori atei sau agnostici, precum Ridley Scott și Daren Arnofovsky, în realizarea de filme bazate pe istorisiri biblice sau în care întâlnim un puternic filon simbolic creștin?
Sugestia mea este că și în aceste cazuri se urmărește același lucru: afirmarea unei mai bune poziționări a ateului pentru a înțelege semnificațiile acestor materiale, chiar dacă ele provin din spațiul religios. Credinciosul nu mai are nimic de oferit plecând de la aceste istorii, iar înțelegerea sa este, oricum, alterată dogmatic; în schimb, ateul este liber să valorifice moștenirea religioasă a veacurilor trecute în moduri noi, adesea surprinzătoare, pentru a adresa probleme actuale și relevante ale omului modern.
Exodus: Gods and Kings al lui Ridley Scott și Noah al lui Daren Arnofovsky, ambele realizate în anul 2014, ilustrează mai buna valorificare a unor povestiri biblice într-o paradigmă revizionistă, adaptată nevoilor acestui veac. Primul film ne prezintă un Exod spre o țară promisă din care lipsește Legământul dintre Dumnezeu și poporul Israel. De fapt, într-un anume sens … însuși Dumnezeu lipsește, deși el apare personificat de un copil pe care doar Moise îl vede. Caracterul său este pus la îndoială pe baza unor evaluări cât se poate de moderne. „Ăsta e Dumnezeul tău? Ucigaș de copii? Ce fanatic venerează un astfel de Dumnezeu?” îl întreabă Faraon pe Moise, ținând în brațe trupul fiului său, primul născut. Trebuie să ne fie limpede tuturor: aceasta este o întrebare pe care nimeni n-ar fi pus-o cu vreo trei mii de ani în urmă, într-o lume în care jertfirea copiilor pe altare era o practică curentă în nu puține culturi ale vremii.
De fapt, cam tot ce se găsește în discursurile ateiste ca obiecție asupra caracterului Dumnezeului Vechiului Testament se poate descoperi în acel băiețel din filmul lui Ridley Scott. Este sugerată o copilărie a înțelegerii omului asupra lumii, o copilărie care, desigur, face loc pentru minuni – sunt descrise plăgile – dar este departe de dezideratul maturității morale, așa cum este el pretins în unele discursuri contemporane. De aceea, este explicabil oarecum faptul că în acest film Moise apare mai înțelegător, mai tolerant și mai milos decât însuși Dumnezeu. El este omul modern, aruncat într-o poveste suficient de veche pentru a putea fi privită ca mit, între oameni care ar trebui să rămână unde le este locul, în poveste.
În Noah întâlnim un discurs similar, cu deosebirea că Dumnezeu nu apare ca o prezență personală în film, existența fiind mai degrabă sugerată (la fel de bine am putea spune acceptată, închipuită, posibilă) de manifestările supranaturale ce însoțesc narațiunea Potopului. Și în acest caz materialul religios, adunat nu doar din Biblie, ci și din alte scrieri antice, este folosit în folosul unei agende moderne, în care, deloc surprinzător, eroul principal este prezentat în termeni mai favorabili decât Creatorul. Momentul culminant al filmului este construit pe tensiunea dintre alegerea în fața căreia este pus Noe, având cuțitul ridicat asupra celor două nepoate abia născute, și tăcerea lui Dumnezeu, care nu intervine, ci îl lasă pe om să-și descopere propria-i bunătate. Este o scenă în care umanul învinge divinul. Omul dovedește că are resurse interioare pentru a face față vieții: trebuie doar să și le descopere și să le folosească. Dumnezeu, în final, ni se prezintă cel mult ca un element de decor, a cărui prezență este vizibilă în câteva efecte de factură meteorologică.
Nu insist aici asupra filmelor biografice despre viețile unor oameni de știință care, într-un fel sau altul, au intrat în conflict cu Biserica din pricina teoriilor lor care nu se potriveau cu dogmele oficiale (Galilei, G. Bruno, Darwin etc.). Sunt totuși puține astfel de filme și nu dintre cele mai reușite. Rezum cele spuse în acest episod cu observația că nu există loc în abordarea acestei teme pentru pesimism, pentru eventiale re-evaluări. Atunci când punem problema cunoașterii lumii, ateismul ni se prezintă ca mediu superior oricărei alternative concurente.
dyo 